Politica regionala a UE; Continut si evolutii. Despre Fondurile     Structurale si de Coeziune

Cine beneficiaza de Fondurile Structurale si de Coeziune ?

Alocarea fondurilor. Principii si obiective.

Impartirea regiunilor in Uniunea Europeana

Teama fata de noii candidati la aderare

Oportunitati pentru Romania

politica regionala a Uniunii Europene. Oportunitati pentru Romania

1. Politica regionala a UE. Continut si evolutii

Conceptul de politica regionala este definit in Uniunea Europeana ca fiind ansamblul de politici structurale menite sa asigure reducerea si eliminarea, in perspectiva, a disparitatilor dintre diferitele regiuni ale statelor membre. Obiectivul esential al Politicii Regionale il constituie realizarea coeziunii economice si sociale a Uniunii Europene.

In lume, ca si in Europa, exista diferite tipuri de regiuni: regiuni istorice, regiuni naturale, regiuni aglomerate, regiuni subdezvoltate, regiuni geografice, regiuni in declin, regiuni de planificare etc. In cazul nostru, conceptul de regionalizare considera regiunea ca fiind esentiala in procesele de planificare si dezvoltare.

In Europa, obiectivul dezvoltarii regionale s-a manifestat, de-a lungul timpului, in principal, la doua niveluri:

Al fiecarui stat european;

Al Uniunii Europene.

In Europa occidentala, politica nationala de dezvoltare regionala are o traditie mai veche decat cea comunitara. Prima politica regionala a fost elaborata in Marea Britanie cu mai bine de 70 de ani in urma, respectiv in anii 1934 si 1937, odata cu legile pentru Zonele Speciale. Aceste legi urmareau sa asigure reabilitarea zonelor industriale, afectate de somajul ridicat. Dar, cele mai multe politici nationale de dezvoltare regionala au fost promovate dupa ultimul razboi mondial, cand s-a urmarit – prin interventia guvernelor centrale – dezvoltarea mai accentuata a „regiunilor problema” odata cu sprijinirea investitiilor in infrastructura. Incepand cu anii ’70, interventia statului s-a redus treptat, fiind inlocuita prin politici de liberalizare economica, de reglementare si privatizare; sprijinul direct acordat firmelor a fost inlocuit cu forme indirecte de asistenta: reduceri ale nivelurilor de impozitare, suport pentru formarea profesionala, consultanta, servicii.

In prezent, politicile nationale de dezvoltare regionala, promovate in tarile Uniunii Europene beneficiaza de:

Granturi pentru investitii si stimulente fiscale;

Incurajarea initiativelor tehnologice;

Cresterea mobilitatii fortei de munca;

Sprijin acordat IMM-urilor, in scopul adaptarii acestora la mediul economic, in conditiile globalizarii;

Incurajarea dezvoltarii retelelor de cooperare.

La nivel european, politica regionala s-a dezvoltat in jurul conceptului de coeziune economica si sociala, care constituie – alaturi de uniunea economica , monetara si politica – unul din obiectivele majore ale Uniunii. Coeziunea este definita si se refera la reducerea decalajelor in ceea ce priveste nivelul de dezvoltare a regiunilor si sprijinirea regiunilor ramase in urma sa recupereze decalajul care le separa de regiunile dezvoltate ale Uniunii Europene.

Principalul instrument folosit de UE pentru promovarea politicii sale de dezvoltare regionala il constituie Fondurile Structurale (FS). Aceste fonduri sunt rezultatul contributiei financiare a statelor membre, proportional cu nivelul lor de dezvoltare economica, exprimata in valoarea PIB-ului, redistribuite apoi catre acele tari si regiuni ale UE, ramase in urma din punct de vedere economic si social.

Inca prin Tratatul de la Roma, cele 6 state fondatoare ale Comunitatii Economice Europene isi propuneau „sa refaca unitatea economiilor lor si sa garanteze o dezvoltare armonioasa care sa conduca la reducerea decalajelor dintre diferite regiuni si a ramanerii in urma a celor mai putin favorizate”. Pentru atingerea acestui obiectiv, prin Tratatul de la Roma, a fost creat primul fond structural si anume Fondul Social European (FSE). Prin acest fond, au fost co-finantate actiuni pentru:

Crearea de noi locuri de munca;

Integrarea somerilor de lunga durata si a categoriilor sociale expuse excluderii de pe piata muncii;

Promovarea sanselor egale de acces la munca;

Reconversia si imbunatatirea pregatirii educationale si profesionale.

Asadar, Fondul Social European a urmarit, in principal, diminuarea consecintelor sociale ale restructurarii economice prin sprijinirea ocuparii fortei de munca.

Punerea in aplicare a Politicii Agricole Comune s-a realizat printr-un instrument financiar special, instituit in 1964, intitulat Fondul European pentru Orientare si Garantare pentru Agricultura (FEOGA) cu scopul de a sustine actiunile in favoarea fermierilor. FEOGA are doua sectiuni:

a)          Cea de garantare care nu este un fond structural, ci un instrument financiar al PAC;

b)          Cea de orientare, care este un fond structural si este destinat:

Sprijinirii actiunilor din zonele defavorizate, in special montane;

Sustinerii tinerilor fermieri;

Organizarii de asociatii rurale si agricole;

Reparcelarii fermelor si padurilor;

Dezvoltarii infrastructurii rurale, legate de dezvoltarea agriculturii si silviculturii;

Imbunatatirii calitatii pasunilor, irigatii, restaurarii potentialului agricol afectat de dezastre naturale (inundatii, incendii, alunecari de teren etc.);

Incurajarii agro-turismului si a mestesugurilor la sate;

Protectia valorilor rurale.

Abia incepand cu 1970, Uniunea Europeana si-a elaborat si implementat o politica regionala comuna. Promovarea unei asemenea politici a devenit mai acuta odata cu cresterea disparitatilor dintre regiuni ca urmare a primei largiri, din 1972, a Uniunii, prin admiterea Marii Britanii, Irlandei si Danemarcei. In aceste conditii, in anul 1975, a fost creat cel de-al treilea fond structural, denumit Fondul European pentru Dezvoltare Regionala (FEDER). Se considera ca instituirea F.S. a reprezentat o masura compensatorie pentru Marea Britanie, in calitate de cel mai important contributor la bugetul Uniunii. Obiectivul Fondului il reprezenta corectarea „dezechilibrelor regionale din cadrul Comunitatii, rezultate, in particular, din preponderenta agriculturii, schimburile industriale si somajul structural” prin „finantarea unor investitii in activitati industriale, mestesugaresti si servicii, care sa asigure crearea unor noi locuri de munca sau protejarea celor existente”.

Crearea FEDER a avut in vedere sustinerea investitiilor productive si in infrastructura (pentru transporturi, telecomunicatii, energie, ocuparea fortei de munca), pentru dezvoltarea locala si sprijinirea IMM-urilor.

Cand Grecia, Portugalia si Spania au intrat in Comunitatea Europeana, dezechilibrele inter-regionale din cadrul acesteia au crescut dramatic si au condus la dublarea populatiei din zonele cele mai defavorizate. Statele membre au vazut in cresterea dezechilibrelor regionale un pericol pentru realizarea, in perspectiva, a Pietei Unice (Single Market). De aceea, in 1988, s-a realizat o reforma a Fondurilor Structurale in scopul cresterii eficientei acestora si asigurarii coeziunii economice si sociale in cadrul Comunitatii, in conformitate cu prevederile Actului Unic European (1986). Aceasta reforma s-a realizat intr-o perioada de 5 ani, intre 1989 si 1993. Prin aceasta reforma, rolul statelor membre in utilizarea fondurilor alocate s-a diminuat in favoarea Comisiei Europene, care si-a propus promovarea unei autentice Politici Regionale Europene Comune.

In plus, in 1993, Uniunea a decis crearea celui de-al patrulea fond structural, respectiv, Instrumentul Financiar pentru Orientarea in domeniul Pescuitului (IFOP). Prin crearea acestui fond s-a urmarit:

Sprijinirea sectorului piscicol, al acvaculturii si al industriei de prelucrare a produselor marine;

Restructurarea si modernizarea flotei de pescuit;

Dezvoltarea pescariilor si protectia anumitor zone maritime;

Identificarea de noi piete pentru produsele piscicole.

Prin crearea acestui Instrument se avea in vedere realizarea unui echilibru intre resurse si exploatarea acestora, intarirea competitivitatii si imbunatatirea aprovizionarii populatiei cu peste.       

Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene (1992) a facut din coeziunea economica si sociala unul din pilonii de baza ai constructiei europene, alaturi de Piata Interna/Unica si de Uniunea Economica si Monetara, care a condus la introducerea Euro.

Articolul 130 A al Tratatului prevede urmatoarele : “Pentru a-si promova dezvoltarea globala armonioasa, Comunitatea va dezvolta actiunile sale conducand catre intarirea coeziunii sale economice si sociale. In particular, Comunitatea va avea ca obiectiv reducerea disparitatilor dintre nivelele de dezvoltare ale diverselor regiuni si a ramanerii in urma a regiunilor celor mai putin favorizate, incluzand zonele rurale”.

Tratatul a decis crearea unui Fond de Coeziune, destinat realizarii de proiecte in domeniul mediului si al retelelor trans-europene pentru infrastructura din transporturi.

Fondul a fost creat in 1993, a intrat in vigoare in 1994 si a fost destinat celor 4 tari mai putin dezvoltate din acea perioada: Grecia, Irlanda, Portugalia si Spania. Acest fond trebuie sa ajute statele beneficiare sa atinga criteriile de convergenta prevazute in Tratatul de la Maastricht si necesare pentru a participa la Uniunea Economica si Monetara

“Agenda 2000. Pentru o Uniune mai puternica si mai larga”, lansata in iulie 1997 de Comisia Europeana, subliniaza limpede ca promovarea coeziunii economice si sociale trebuie sa reprezinte, pe mai departe, o prioritate politica majora a Uniunii. Perspectiva largirii cu noi membri din Europa Centrala si de Est al caror nivel de dezvoltare este foarte inegal, face sa creasca aceasta necesitate. “Solidaritatea europeana va fi ceruta mai mult ca oricand pentru a realiza obiectivul major de reducere a decalajelor de dezvoltare, asa cum este prevazut prin art.130 A”. Aceasta va reprezenta o contributie importanta la stabilitatea Uniunii si la promovarea unui nivel ridicat de folosire a fortei de munca. Actiunea Fondurilor Structurale trebuie sa favorizeze pretutindeni in Uniunea Europeana o dezvoltare competitiva, o crestere durabila si creatoare de noi locuri de munca, precum si promovarea unei maini de lucru calificate si adaptabile.

Cine beneficiaza de Fondurile Structurale ?

De Fondurile Structurale dispun acele regiuni al caror PIB/locuitor se situeaza, in ultimii trei ani, sub 75% din media PIB-ului Uniunii Europene. In momentul instituirii lor, au beneficiat de aceste fonduri tari intregi, precum Irlanda, dar si regiuni din Italia, Germania (Berlinul de Rasarit si cele 5 landuri din fosta RDG), Marea Britanie, Danemarca, Belgia, Olanda, Grecia, Spania sau Portugalia.

In ceea ce priveste Fondul de Coeziune, acesta era destinat tarilor membre al caror PIB/locuitor este inferior procentului de 90% din media comunitara (Grecia, Irlanda, Spania si Portugalia). Indata ce tara beneficiara depaseste media europeana de 90%, aceasta pierde dreptul de a beneficia de sustinerea Fondului pentru noi proiecte.

Fondul de coeziune finanteaza 80 – 85% din costul proiectelor realizate in domeniul mediului si al retelelor trans-europene in materie de infrastructura a transporturilor. Restul de 15 – 20% este asigurat de tarile beneficiare.

In perioada 1993 – 2006, resursele fondului au fost utilizate dupa cum urmeaza:

Spania (52-58 procente)

Grecia si Portugalia (16-20 procente)

Irlanda (7-10 procente)

Vocatia nationala a Fondului de coeziune permite o actiune comunitara la nivelul intregului teritoriu al tarilor membre mai putin prospere in domeniile protectiei mediului si dezvoltarii transportului. Cu titlu de exemplu, este interesant de vazut cum au folosit doua din cele patru tari beneficiare, in 1996, resursele provenind din Fondul de Coeziune.

Jumatate din asistenta acordata Spaniei a fost folosita pentru 40 de proiecte vizand aprovizionarea cu apa si tratarea apelor uzate in regiunea Madrid, insulele Baleare si insulele Canare, precum si pentru imbunatatirea mediului urban si impadurirea unor zone afectate de eroziunea solului si desertificare. In domeniul transporturilor, asistenta s-a indreptat spre finantarea autostrazii care leaga Galitia de sistemul spaniol de autostrazi, precum si de Franta.

Doua treimi din asistenta pentru proiecte de mediu in Grecia au fost alocate tratamentului apelor uzate. Celelalte proiecte au vizat aductiuni de apa potabila. In domeniul transporturilor, sumele alocate s-au indreptat spre reteaua de drumuri, in special pentru autostrada Patras-Atena-Salonic-Evzoni, precum si spre modernizarea unor aeroporturi.

Cele 4 fonduri Structurale si Fondul de Coeziune reprezinta instrumentele structurale pentru promovarea de catre UE a Politicii sale Regionale.

Importanta acordata de Uniunea Europeana promovarii unei politici regionale coerente decurge si din volumul fondurilor alocate: in perioada 1993 – 1999 au fost prevazute 200 miliarde ECU, ceea ce reprezinta aproape 32% din bugetul Uniunii sau 0,46% din PIB-ul Uniunii Europene.

Pentru perioada 2000-2006, Uniunea si-a prevazut in buget 210 miliarde Euro pentru actiuni structurale. Aceasta inseamna ca Fondurile Structurale si de Coeziune reprezinta al doilea mare consumator al Bugetului Uniunii (cu 31,9 %), dupa Politica Agricola Comuna, care consuma 49,5% din buget.

3. Alocarea fondurilor. Principii si obiective

Punerea in aplicare a politicii regionale a UE se bazeaza, incepand cu 1988, pe un numar de principii, intre care mentionam:

statele membre trebuie sa prezinte planuri de dezvoltare pentru obiectivele prioritare pentru o perioada de 3 sau 5 ani si sa explice cum vor fi utilizate resursele comunitare;

programele se realizeaza pe baza de parteneriat, prin stranse consultari intre Comisia Europeana, autoritatile nationale, regionale si locale precum si partenerii economici si sociali;

aditionalitatea masurilor comunitare, ceea ce presupune ca guvernele nationale trebuie sa contribuie cu cheltuieli proprii si ca fondurile UE nu pot fi folosite ca substitut pentru fonduri provenind din surse nationale, regionale sau locale. Pentru asigurarea acestui principiu al aditionalitatii, fiecare stat trebuie sa mentina fondurile sale publice destinate actiunilor structurate cel putin la acelasi nivel ca in perioada premergatoare programarii;

concentrarea resurselor asupra regiunilor mai putin dezvoltate si care se confrunta cu cele mai mari dificultati, prin asigurarea co-finantarii de catre UE si autoritatile nationale;

tinand cont de criticile adresate de unele tari privind lipsa de transparenta in procesul de alocare a fondurilor, Comisia este obligata sa asigure o transparenta totala asupra proiectelor ce beneficiaza de asistenta comunitara;

asigurarea unei coordonari adecvate intre toate tipurile de finantari care converg spre dezvoltarea regionala.

Cu prilejul reformei fondurilor structurale, au fost identificate 3 tipuri de regiuni care sa fie ajutate si anume :

- regiuni ramase in urma (inapoiate) din punct de vedere al dezvoltarii;

- regiuni industriale in declin;

- zone rurale.

Toate aceste tipuri de regiuni cunosteau un somaj ridicat si o emigratie in crestere.

Initial, fondurile structurale se stabileau in functie de urmatoarele obiective:

Obiectivul 1: Dezvoltarea regiunilor structural-inapoiate.

Lucrare: Scoala geopolitica romaneasca Referat: Organizarea Tribunalul de Prima Instanta

Erau regiuni care se confruntau cu cele mai mari dificultati in materie de venituri, locuri de munca, sistem productiv si infrastructura. De regula, nivelul de somaj era cu 60% superior mediei comunitare. Pentru unele regiuni, somajul se ridica la un sfert din populatia activa.

Pentru includerea in acest obiectiv, principalul criteriu trebuie sa fie un PIB/locuitor, in ultimii 3 ani, mai mic de 75% fata de media comunitara.

Acest obiectiv a acoperit 26,6% din populatia comunitara : intreaga Grecie, Irlanda, Portugalia, mari parti din Spania si Italia, Irlanda de Nord, Corsica si Departamentele franceze de peste mari. Pentru a recupera intarzierile in dezvoltare, aceste regiuni trebuiau sa se doteze cu infrastructuri moderne (transport, comunicatii, energie), sa-si imbunatateasca formarea profesionala si sa-si creeze intreprinderi competitive.

Obiectivul 2 privea reconversia economica si sociala a regiunilor aflate in declin industrial. Este vorba de zone aflate in mutatie economica (industrie si servicii), de zone rurale in declin sau de zone in criza dependente de pescuit sau de cartiere orasenesti in dificultate. Toate aceste zone se confruntau cu probleme structurale care se traduc prin dificultati de reconversie economica, un somaj important sau prin depopularea spatiului rural. In aceste zone traiau peste 50 milioane persoane.

Scopul acestor programe era diversificarea si modernizarea bazei industriale traditionale a respectivelor regiuni, odata cu promovarea de investitii in domeniul educatiei si al formarii profesionale.

Obiectivul 3 se refera la dezvoltarea resurselor umane si facilitarea integrarii in piata muncii.

Conform orientarii imprimate de Comisia Europeana, acest obiectiv acorda prioritate accesului la munca, educatiei permanente si promovarii initiativelor locale in favoarea muncii. Scopul urmarit, de a sprijini statele membre sa-si adapteze si modernizeze sistemele lor de educatie, de formare si de munca.

Obiectivul 4 era consacrat combaterii somajului, si in special a efectelor negative de pe piata muncii ca urmare a cresterii competitivitatii ce decurge din restructurare. Avea in vedere facilitarea adaptarii muncitorilor la schimbarile industriale, asigurand o pregatire profesionala adecvata, recalificare, consultare si orientare pe piata muncii, inclusiv pentru slujbe alternative.

Obiectivele 5 (a) si (b) priveau ajustarea sectorului agricol, inclusiv a celui piscicol, precum si dezvoltarea zonelor rurale, in care se remarca un procent ridicat al somajului, venituri agricole reduse, depopularea si scaderea nivelului de dezvoltare social-economica.

Obiectivul 6 era destinat regiunilor ultraperiferice, apartinand unor tari ale UE, cu o foarte slaba densitate a populatiei : departamentele franceze de peste mari, insulele spaniole si portugheze din Atlantic.

Una din problemele dificile intampinate de tarile membre mai sarace in utilizarea Fondurilor Structurale a fost asigurarea co-finantarii. Potrivit reglementarilor, rata asistentei comunitare nu trebuia sa depaseasca 75% din costul total al masurilor prevazute pentru Obiectivul 1 – Regiuni si 50% in alte cazuri. Totusi “in cazuri exceptionale si bine justificate”, contributia UE putea merge pana la 80% daca este vorba de tari beneficiare ale Fondului de coeziune (Spania, Portugalia, Irlanda si Grecia) sau chiar la 85% pentru regiuni care se aflau sub handicapul distantei.

“Agenda 2000”, lansata in a prevazut o reforma a Fondurilor Structurale, care a intrat in vigoare la inceputul anului 2000.

Ideea forta a acestei reforme o reprezinta concentrarea resurselor asupra regiunilor cele mai defavorizate, ceea ce va conduce la reducerea, de la 6 la 3, a numarului de obiective, dintre care doua regionale si unul orizontal:

Obiectivul 1 cuprinde regiunile slab dezvoltate al caror PIB/locuitor (masurat in puterea de cumparare) este mai mic de 75% fata de media comunitara. Circa 20% din populatia UE urma sa beneficieze de aceste fonduri. Toate cele 5 landuri din fosta Germanie de Rasarit au fost incluse. De altfel, trebuie mentionat ca Landul Brandeburg, cu un PIB/locuitor de 57% din media comunitara, se numara printre regiunile cele mai sarace ale Uniunii Europene. In schimb, o serie de regiuni, precum Lisabona (Portugalia), Valencia (Spania), Corsica si regiunea Valencienne (Franta), Sardinia (Italia), Hainant (Belgia), Flevoland (Olanda), intreaga Irlanda, precum si Irlanda de Nord si Scotia nu vor mai fi eligibile pentru acest obiectiv.

Obiectivul 2 cuprinde zone industriale (10% din populatie), rurale (5%), urbane (2%) sau dependente de pescuit (1%) aflate in reconversie economica si sociala. Aceasta inseamna ca, circa 18% din populatia Uniunii va beneficia de acest obiectiv. Principalul critic al noilor criterii prevazute pentru includerea unor zone in acest obiectiv este Marea Britanie, care cere alocarea fondurilor in functie de nivelul national al PIB-ului si nu pe regiuni (Marea Britanie se considera a fi cea de a patra tara cea mai saraca a Uniunii Europene si risca sa piarda, daca accentul va fi pus pe rata somajului).

Obiectivul 3 se axeaza pe dezvoltarea resurselor umane. Comisia Europeana considera asadar, ca pentru cresterea eficacitatii politicii sale regionale, sunt necesare o concentrare a eforturilor asupra unui numar mai mic de regiuni si un procent mai redus al populatiei care beneficiaza de aceste resurse (de la 51% in prezent, la 35-40%). In plus, gestiunea Fondurilor Structurale va fi descentralizata si simplificata, prin promovarea unui parteneriat intre Comisie si autoritatile regionale si locale.

O alta masura prevazuta de “Agenda 2000” vizand reforma fondurilor structurale o reprezinta reducerea “Initiativelor comunitare”, care sunt de competenta Bruxelles-ului.

Cele 13 “initiative”, care cuprind circa 400 de programe (cam tot atatea cat toate celelalte actiuni structurale reunite) au fost reduse la 3 domenii:

A)      cooperarea trans-frontaliera, trans-nationala si inter-regionala, vizand o armonizare echilibrata a teritoriului;

B)      dezvoltarea rurala;

C)      resursele umane in contextul egalitatii sanselor.

Initiativele comunitare reprezinta 5% din Fondurile Structurale.

4. Impartirea regiunilor in Uniunea Europeana

Unitatile teritoriale utilizate pentru calculul disparitatilor dintre nivelele de dezvoltare ale diverselor regiuni, se bazeaza pe asa – numitul Nomenclator al Unitatilor Teritoriale pentru Statistica (NUTS) si a fost stabilit de catre Oficiul pentru Statistica al Comunitatilor Europene. Nomenclatorul imparte fiecare stat membru intr-un numar de NUTS 1, care la randul lor se divizeaza intr-un numar de NUTS 2 si care in sfarsit se divizeaza intr-un numar de NUTS 3.

Nivelul NUTS 2 reprezinta nivelul la care se aplica Planul de Dezvoltare Regionala in tarile UE. Dimensiunea medie a regiunii NUTS 2 este de 2 milioane persoane si 13.000 km².

Uniunea Europeana, cu 15 membri, cuprindea, de exemplu, 71 NUTS 1, 183 NUTS 2 si 1044     NUTS 3.

Cateva exemple:

Belgia cuprinde : 3 NUTS 1 (regiuni), 9 NUTS 2 (provincii) si 43 NUTS 3 (arondismente).

Grecia cuprinde ; 4 NUTS 1 (grupuri de dezvoltare regionala), 13 NUTS 2 (regiuni de dezvoltare) si 51 NUTS 3.

Spania cuprinde: 7 NUTS 1 (grupuri de comunitati autonome), 18 NUTS 2 (comunitati autonome) si 52 NUTS 3 (provincii).

Franta cuprinde : 9 NUTS 1, 26 NUTS 2 (regiuni) si 96 NUTS 3 (departamente).

Irlanda cuprinde : 1 NUTS 1, 1 NUTS 2 si 9 NUTS 3 (regiuni de planificare).

Germania , cea mai mare tara din UE cu 82 milioane locuitori, are 42 MUTS 2.

5. Teama fata de noii candidati la aderare

Cine a beneficiat, pana acum, de Fondurile Structurale si de Coeziune ? Din prezentarea anterioara rezulta ca, intr-o masura sau alta, au beneficiat toate statele membre ale Uniunii.

Desigur, cele mai multe fonduri – urmare nivelului scazut de dezvoltare economica - au primit Irlanda, Grecia, Spania si Portugalia.

Irlanda, de exemplu, este considerata ca fiind o singura regiune din punctul de vedere al Fondurilor Structurale, iar asistenta primita reprezinta intre 3 si 4 procente din PIB.

Marea Britanie a primit, intre 1989 – 1993, peste 6 miliarde ECU ca fonduri structurale, pentru Irlanda de Nord (Obiectivul 1 – regiune), Scotia (Vestul Scotiei si Estul Scotiei – Obiectivul 2) si Tara Galilor (cu 2 regiuni).

Sume insemnate a primit si Italia pentru regiunile sale din Sud, mai ales pana la introducerea unui control mai riguros asupra folosirii fondurilor acordate de Uniunea Europeana.

Aceasta constituie, de altfel, una din cauzele pentru care din partea acestor tari nu s-a manifestat un prea mare entuziasm fata de largirea Uniunii Europene. In conditiile in care media PIB/locuitor reprezinta abia 25% din media PIB/locuitor din Uniunea Europeana, toate cele 10 state din Europa Centrala si de Est sunt eligibile, ca entitati, pentru “Obiectivul 1 – regiuni” al Fondurilor structurale. De aici, teama actualilor membri, pentru o eventuala diminuare a fondurilor, pe seama transferarii lor spre noile tari candidate la aderare.

In realitate, Uniunea si-a propus sa mentina, nivelul Fondurilor Structurale la nivelele actuale, in termeni reali, ceea ce este de natura sa elimine temerile tarilor respective.

La randul lor, tarile bogate precum Germania, care singura contribuie cu 30 % din bugetul Uniunii, au aratat limpede ca nu sunt dispuse sa-si mareasca contributia, dand de inteles chiar ca intentioneaza sa si-o reduca. Dar, nici aceasta din urma eventualitate nu va afecta nivelul Fondurilor Structurale.

Comisia Europeana a prevazut, prin “Agenda 2000”, pentru perioada 2002-2006 o suma de 45 miliarde Euro ca Fonduri Structurale si de Coeziune pentru aceste tari. Din aceasta suma, 1 miliard Euro/an se afla la dispozitia acestor tari sub forma unui ajutor pre-aderare. De acest ajutor beneficiau la inceput toate tarile candidate, dupa care el a fost la dispozitia tarilor mai intarziate, respectiv a Bulgariei si Romaniei. Acest ajutor este destinat, in principal, apropierii tarilor candidate de normele comunitare in materie de infrastructura, mediu si transporturi – proiecte similare celor care sunt finantate din Fondurile de coeziune. Totodata, el permite familiarizarea tarilor candidate cu modalitatile de punere in aplicare a actiunilor structurale.

6. Oportunitati pentru Romania

Actuala structura administrativa din Romania este in vigoare din 1968 si se bazeaza pe judete, orase si comune. Studiile realizate in ultimii ani au scos in evidenta existenta unor diferente semnificative in privinta nivelurilor de dezvoltare economica si sociala intre judete, precum si in cadrul judetelor.

Evidenta dezechilibrelor regionale in Romania constituie o mostenire a perioadei interbelice, cand activitatea industriala a fost concentrata in doar cateva zone, dependente de accesul la resursele minerale si energetice, precum si la retelele de transport (Bucuresti, Valea Prahovei, Brasov, Hunedoara, Resita, Braila, Valea Jiului, Constanta si Galati).

Perioada comunista s-a caracterizat printr-o politica economica centralizata, avand ca scop echilibrarea dezvoltarii teritoriale printr-un proces de industrializare si urbanizare fortata. Aceasta politica a avut ca rezultat dezvoltarea mai rapida a unor zone importante din nord-estul si sud-estul tarii. Dupa 1989 tocmai aceste zone au avut cel mai mult de suferit, ca urmare a procesului de restructurare economica. In consecinta, decalajele economice regionale s-au accentuat, indeosebi in privinta productiei industriale si a ocuparii fortei de munca, precum si al veniturilor populatiei si resurselor financiare ale gospodariilor. De aceea, dupa 45 de ani de dezvoltare centralizata din perioada comunista, cele mai slab dezvoltate zone ale tarii au ramas Moldova si Sud-Estul Campiei Romane, iar cele mai dezvoltate roman Bucuresti, Constanta, Centrul si Vestul tarii.

In 1998, in baza Legii nr. 151 privind politica de dezvoltare regionala, au fost create 8 regiuni de dezvoltare social-economica, care reprezinta nivelul statistic NUTS 2 si care grupeaza judete si zone cu niveluri diferite de dezvoltare. Din acest motiv se poate considera ca nivelul disparitatilor in Romania nu este prea ridicat si ca intreaga tara ar putea fi considerata subdezvoltata in comparatie cu nivelul de dezvoltare al UE.

Datele referitoare la PIB indica o tendinta de crestere a decalajelor dintre regiunile cele mai dezvoltate si cele mai putin dezvoltate. Zonele mai putin dezvoltate manifesta o puternica dependenta de o singura industrie, slaba atractivitate a localitatilor, utilitati insuficiente si infrastructura slab dezvoltata.

Disparitatile regionale in Romania au crescut in conditiile politicii de investitii a ultimilor ani, intrucat nivelul investitiilor a fost mai favorabil regiunilor dezvoltate. In 1999, regiunea Bucuresti Ilfov, avand doar 10,2% din populatia tarii, a atras 25% din totalul investitiilor, in timp ce regiunile Nord-Est si Sud cu 17% si 15,5% din populatie, au beneficiat de 10,2 si 9,1% din totalul investitiilor.

Toate datele indica faptul ca o regiune sau un judet sunt cu atat mai sarace, cu cat respectivele zone sunt mai rurale. In plus, zonele rurale sunt puternic dependente de agricultura si inregistreaza o lipsa acuta de populatie tanara si educata, urmare migrarii acestora spre zonele urbane sau emigrarii spre tari din Uniunea Europeana.

De aceea, problema rurala si indeosebi a saraciei din zonele rurale constituie o mare provocare pentru politica de dezvoltare regionala. Saracia din aceste zone se manifesta si la nivelul educatiei, ingrijirilor medicale si serviciilor publice locale.

In Romania a avut loc, abia in ultimii ani, o dezbatere de fond, in legatura cu politica regionala a Uniunii Europene. Uneori s-a acreditat temerea ca prin promovarea de catre Romania a unei asemenea politici, ar exista pericolul desprinderii din trupul tarii a unor provincii istorice.

Evident, ca o asemenea abordare nu corespunde nici pe departe realitatii, dar nu este mai putin adevarat ca politica regionala a Uniunii invita guvernele la cresterea descentralizarii si la sporirea rolului si atributiilor organelor administrative teritoriale si locale. De altfel si acum se manifesta o serie de tensiuni intre tarile membre si Comisia Europeana in legatura cu rolul guvernelor nationale si a structurilor consacrate acestui scop. Dar, cu toate ca au primit insemnate fonduri de la Uniunea Europeana, Sardinia a ramas parte componenta a Italiei, dupa cum Tara Galilor sau Scotia au ramas regiuni componente ale Marii Britanii.

Alteori s-a facut, probabil din necunoastere, o mare confuzie intre politica Uniunii Europene de dezvoltare regionala, inclusiv prin proiecte de cooperare trans-frontaliera (cross-border co-operation), pe de o parte, si politica Consiliului Europei de creare a “Euro-regiunilor” , pe de alta parte. In timp ce euro-regiunile urmaresc mai degraba colaborarea politico-culturala prin atenuarea unor eventuale tensiuni, inclusiv de natura inter-etnica, in zonele de frontiera, politica regionala a Uniunii Europene are ca obiectiv esential eliminarea disparitatilor intre nivelele de dezvoltare economico-sociala ale diverselor regiuni din state suverane ale Uniunii.

Chiar proiectele de tip “cooperare trans-frontaliera” dintre tarile membre si tarile candidate la aderare au un profund caracter economic, fiind destinate cu precadere domeniilor infrastructurii, protectiei mediului si amenajarii teritoriului. Din aceasta cauza, anumite rezerve existente intr-o anumita perioada in legatura cu Euro-regiunile si mai ales cu modalitatile de constituire, de organizare si functionare ineficienta a acestora s-au rasfrant, in mod nejustificat si asupra politicii Uniunii Europene in acest domeniu.

Este important de subliniat ca, in Romania, Constitutia din 1991, ca si Legea privind administratia publica locala modificata in 1996 atribuie competente largi consiliilor judetene si Consiliului municipal Bucuresti, definesc conceptul de amenajare a teritoriului si de dezvoltare economica. Romania poseda un cadru juridic, administrativ si operational pentru amenajarea teritoriului.

Dezvoltarea regionala se inscrie printre obiectivele principale ale planului de amenajare a teritoriului, care vizeaza cu prioritate reducerea disparitatilor regionale prin combaterea intarzierilor in dezvoltarea economico-sociala a unor regiuni si punerea in aplicare a programelor de amenajare a teritoriului. Aceste competente au fost consolidate, in 2003, prin amendamentele aprobate la Constitutia din 1991.

Trebuie, de asemenea, subliniat ca, in 1995- in contextul elaborarii Strategiei nationale de pregatire a aderarii Romaniei la Uniunea Europeana – au fost adoptate strategii de dezvoltare regionala, la nivelul judetelor. Acestea se refera atat la dezvoltarea economica regionala, cat si amenajarea teritoriului.

Incepand cu anul 1996, Guvernul Romaniei a beneficiat de un program PHARE privind dezvoltarea regionala, program care – printre alte obiective – isi propunea sa realizeze si identificarea disparitatilor de dezvoltare dintre judetele tarii. A fost intocmit un prim raport asupra disparitatilor regionale, care prin cumularea matematica a disparitatilor economice, demografice, in infrastructura si in standardul de viata a calculat un indice global al dezvoltarii regionale. Pe baza acestui indice, judetele au fost grupate in 6 categorii in functie de gradul de dezvoltare : foarte scazut, scazut, relativ scazut, relativ ridicat, ridicat si foarte ridicat.

Se poate aprecia ca, in Romania, politica de dezvoltare regionala exista din anul 1998, odata cu elaborarea primelor rapoarte anuale ale Comisiei Europene.

In 1999 Parlamentul a adoptat “Legea privind dezvoltarea regionala in Romania”, care a oferit cadrul legislativ necesar pentru crearea, la nivel national si teritorial, a organismelor in masura sa asigure implementarea politicii regionale a Uniunii Europene, inclusiv gestionarea fondurilor structurale si de coeziune.

Fara indoiala ca Romania va deveni, pe deplin, beneficiara a acestor fonduri numai dupa ce aceasta va adera la Uniunea Europeana.

Este cert ca, dezvoltarea regionala ar putea constitui o parghie importanta in demersurile Romaniei pentru aderare, iar crearea cadrului institutional adecvat o face capabila sa preia, din timp, gestionarea asistentei pe care aceasta o va primi prin fondurile structurale si de coeziune. Elaborarea de politici si proiecte privind dezvoltarea regionala, ii va spori, cu siguranta, accesul la noile surse de finantare europeana.

In ultimii ani, in Romania, s-a desfasurat o dezbatere controversata in legatura cu regiunile. In fapt, a fost confundata impartirea administrativ-teritoriala a tarii cu politica regionala a Uniunii Europene. Cert este ca UE nu se intereseaza de primul aspect, ci doar de crearea mecanismelor si a institutiilor care sa permita absorbtia fondurilor ce decurg din politica regionala a Uniunii.

Romania a inchis, in anul 2003, negocierile la capitolul 21 privind politica regionala.

TEMA: XIV      EUROPA SOCIALA. CARTA COMUNITARA A DREPTURILOR SOCIALE FUNDAMENTALE ALE MUNCITORILOR. DIRECTIVA “BOLKESTEIN”. AGENDA LISABONA.

Intreaga istorie a Uniunii Europene a fost marcata de confruntarea dintre doua orientari principale:

Una, liberala, care a pus accentul pe aspectele de ordin economic, al favorizarii competitivitatii si eficientei activitatii sale – orientare care s-a concretizat si prin crearea Pietei Interne;

Alta, sociala care, fara sa excluda componenta eficientei economice, a urmarit punerea in practica a unei autentice politici in domeniul social si al muncii. In 1974 a fost lansat primul program de actiune sociala, iar, apoi, la Consiliul European de la Madrid, din iunie 1989, s-a convenit ca tendintele de competitivitate sa nu fie in detrimentul drepturilor si securitatii sociale sau, cu alte cuvinte, ca aspectelor sociale sa li se acorde aceeasi importanta ca si celor economice.

Aceasta disputa trebuie plasata si in legatura cu principalul fenomen al lumii de azi: globalizarea

Cetatenii de azi se intreaba: ce fel de Europa va participa la procesul globalizarii ? Fara indoiala ca faurirea unei economii competitive este esentiala pentru a rezista procesului globalizarii. Dar nu mai putin adevarat este ca oamenii cer si o Europa sociala, mai aproape de nevoile lor. In fond, marile miscari antiglobalizare – dincolo de unele excese regretabile ale grupurilor anarhiste – exprima dorinta fauririi unei Europe care sa ofere un model social, in folosul cetatenilor.

I.            Carta comunitara a drepturilor sociale.

In decembrie 1989, sefii de state si de guverne din 11 state membre ale Uniunii (cu exceptia premierului britanic Margaret Thatcher) au semnat, la Strasbourg, “Carta comunitara a drepturilor sociale fundamentale ale muncitorilor”, denumita, ulterior, “Carta sociala”. Carta, care stabileste drepturile sociale care vor trebui garantate pe piata muncii, este mai degraba o declaratie politica si mai putin un document de natura juridica, constrangator. Ea se refera la drepturile lucratorilor din 12 domenii:

Informare, consultare si participare a muncitorilor;

Locuri de munca si remuneratie;

Protectia sanatatii si securitatea la locul de munca;

Egalitate de tratament intre barbati si femei;

Imbunatatirea conditiilor de trai si de munca;

Libertatea de asociere si negocieri colective;

Libera circulatie a muncitorilor;

Protectia sociala;

Formarea profesionala;

Protectia copiilor si adolescentilor;

Stuatia persoanelor in varsta;

Protectia persoanelor handicapate;

Pentru punerea in aplicare a “Cartei sociale”, Comisia a elaborat un Program de actiune, care cuprindea 47 de initiative, care au intrat in vigoare odata cu realizarea Pietei Interne. Pe langa masurile vizand imbunatatirea securitatii si sanatatii la locul de munca, au fost adoptate 3 directive care priveau:

Obligatia patronului de a informa muncitorii in legatura cu conditiile aplicabile contractului sau relatiei de munca;

Protectia femeii insarcinate in raport cu munca;

Concedierea colectiva;

Tratatul de la Maastricht a extins competentele Comunitatii in domeniul politicii sociale si a locurilor de munca, urmarindu-se , in principal, asigurarea unui nivel ridicat de protectie sociala. Tratatul subliniaza, in mod limpede, ca actiunea Comunitatii – comporta o politica in domeniul social.

Tratatul de la Maastricht a adoptat Protocolul privind politica sociala, care precizeaza ca tarile membre semnatare doresc sa puna in practica Carta sociala din 1989.

II. Domenii de actiune

1) Politica pietei muncii si combaterea somajului.

Avand in vedere ca in Europa celor 15, in anul 2000, somajul se situa la 10,8%, respectiv 18,2 milioane persoane, Consiliul European de la Essen, din decembrie 1994, a analizat situatia somajului la nivel european. Aceste a decis ca statele membre sa-si coordoneze mai bine politicile si actiunile in scopul unei mai bune folosiri a fortei de munca.

Asigurarea unui nivel ridicat al locurilor de munca a reprezentat una din preocuparile principale ale Europei comunitare, in domeniul politicii sociale.

La sfarsitul secolului trecut, aproximativ 60% din populatia UE, avand varsta de exercitare a unei activitati profesionale, avea un loc de munca. Dar nivelul locurilor de munca depinde nu numai de cresterea economica, ci si de capacitatea acestei cresteri de a crea noi locuri de munca. In timp Comisia a urmarit realizarea de actiuni in ceea ce priveste:

Imbunatatirea sistemelor de formare profesionala;

Crearea de locuri de munca in noile sectoare de activitate (I.T., mediu, servicii);

Reducerea costurilor salariale;

Consolidarea rolului IMM-urilor;

Stimularea initiativelor locale.

In anii ’80, procentul de ocupare a fortei de munca tinere a crescut, datorita faptului ca s-au adoptat o serie de masuri speciale pentru aceasta categorie. Cu toate acestea, pentru tinerii sub 25 de ani este greu sa gaseasca un loc de munca. Astfel se si explica reactia violenta a tinerilor francezi fata de proiectul legii privind “Contractul primei angajari” (CPE – Contract de Premiere Embauche), care ar fi permis patronilor disponibilizarea cu prioritate a tinerilor proaspat angajati. In urma protestelor de strada, Guvernul francez a fost nevoie sa retraga legea respectiva.

De notat ca politica pietei muncii, inclusiv lupta impotriva somajuluii, este de competenta, in principal, a statelor membre. Totusi, Comisia Europeana a incercat, dupa anii ’70, o anumita coordonare a actiunilor de combatere si limitare a somajului, indeosebi prin:

Crearea Fondului Social European, care reprezinta principalul instrument comunitar de lupta impotriva somajului;

Realizarea unui sistem de informare privind locurile de munca in tarile Uniunii;

Instruirea tinerilor, indeosebi a tinerilor someri, in noile tehnologii de informare;

Programe specifice de ajutorare a somerilor de lunga durata;

Crearea, in 1989, a unui Observator european al locurilor de munca;

Instituirea, prin Tratatul de la Maastricht, a unui Fond de coeziune pentru ajutorarea somerilor;

Elaborarea de catre Comisie, in baza unei decizii a Consiliului European din 1993, a unei Carti Albe asupra unei strategii pe termen mediu, orientata spre cresterea economica, capacitatea concurentiala si crearea de noi locuri de munca.

2) Coordonarea legislatiilor nationale consacrate asigurarii sociale a muncitorilor imigranti, care presupune respectarea unor principii:

Egalitatea de tratament;

Cumulul, care acorda muncitorului emigrant dreptul de a beneficia, in tara in care lucreaza, de aceleasi prestatii sociale (boala, invaliditate, somaj, batranete, deces) ca in tara de origine;

Exportabilitatea, potrivit careia prestatiile sociale (pensii, diurne, ajutor medical, spitalizare) pot a fi varsate in alte state comunitare;

Interdictia unor prestatii duble, ceea ce inseamna ca orice persoana care a cotizat la regimul de securitate sociala in mai multe state membre, in aceeasi perioada, nu poate beneficia de prestatii similare.

3) Protectia persoanelor in varsta. Urmare a cresterii duratei medii de viata, in Europa comunitara are loc o imbatranire a populatiei. Se apreciaza ca numarul persoanelor de peste 60 de ani a crescut, in ultimii 30 de ani, cu peste 50%, ceea ce va face ca, in anul 2020, in UE sa existe cca. 100 milioane persoane in varsta. Potrivit Cartei sociale, orice muncitor trebuie sa poata beneficia, in momentul pensionarii, de resurse care sa-i asigure un trai decent, precum si de o asistenta sociala si medicala corespunzatoare.

4) Egalitatea de tratament intre femei si barbati.

Inca prin Tratatul de la Roma (1957) s-a statuat egalitatea remunerarii la locul de munca in valoare egala intre femei si barbati. Ulterior, au fost adoptate o serie de Directive care priveau:

Egalitatea de remunerare (1975) prin care se consacra principiul: la munca egala, salariu egal.

In realitate, si acum diferentele de salariu oscileaza intre 10 si 30%.

Egalitatea de tratament (1976) privind accesul la locurile de munca, formare profesionala si conditiile de munca;

Egalitatea intre barbati si femei care exercita o activitate independenta, inclusiv o activitate agricola, sau o profesiune liberala si care nu sunt salariati sau asociati (1986).

5) Lupta impotriva saraciei si a excluderii.

Este o problema care preocupa Europa comunitara, intrucat se considera ca, in ultimul deceniu al secolului 20, existau in tarile membre peste 50 milioane persoane care atinsesera pragul saraciei, venitul acestora fiind inferior jumatatii venitului mediu pe cap de locuitor in tarile lor. De retinut ca, atunci cand se vorbeste de saracie, nu se au in vedere doar resursele, dar si aspecte, precum: somajul de lunga durata, calificarea scazuta a unor persoane, pensii mici, analfabetismul, lipsa locuintelor, familii numeroase cu copii mici. Pornind de la aceasta situatie, Comisia a elaborat mai multe programe pentru combaterea saraciei si lupta impotriva excluderii sociale.

6) Sanatatea si protectia sociala.

Uniunea a urmarit adoptarea unei legislatii adecvate si coordonarea actiunilor in urmatoarele domenii:

Sanatatea si securitatea la locul de munca;

Sanatatea publica, inclusiv lupta impotriva tabagismului prin interdictia de a fuma in locurile publice, etichetarea produselor din tutun si publicitatea in favoarea produselor de tutun;

Drogurile, inclusiv prin crearea in 1995, la Lisabona, a unui Observator European al drogurilor si toxicomaniei;

SIDA si alte boli transmisibile;

Securitatea consumatorilor de produselor alimentare.

III. Modelul social european si Constitutia Europei.

Conventia privind viitorul Europei, insarcinata cu elaborarea Tratatului Constitutional al Uniunii Europene, a avut in vedere constructia unui model prin care dimensiunea economica sa fie echilibrata de cea sociala. In acest scop, s-a avut in vedere:

a) Integrarea Cartei drepturilor fundamentale a UE in Tratatul Constitutional;

b) Consolidarea modelului social european, prin diversificarea serviciilor de interes general si a formelor de protectie sociala. Articolele 2 si 3 au fost reformulate pentru a include principiile esentiale ale modelului social european, in vederea restabilirii echilibrului dintre obiectivele pietei interne si atingerea obiectivelor sociale;

c) Constientizarea faptului ca eficienta serviciilor de interes general reprezinta o parte intrinseca a modelului social european si de aceea trebuie sa devina un obiectiv esential al Uniunii. Accesul liber la servicii de interes general de calitate constituie unui din drepturile fundamentale ale cetateanului;

d) Consolidarea dimensiunii sociale prin extinderea votului cu majoritate calificata si a procedurii de codecizie in toate domeniile cu implicatii sociale.

IV. Directiva „Bolkestein” privind liberalizarea serviciilor in Uniunea Europeana.

O problema amplu discutata – cu incidenta directa asupra drepturilor sociale ale lucratorilor – a fost controversata directiva „Bolkestein” de liberalizare a serviciilor in Uniunea Europeana. In timpul dezbaterilor din Parlamentul European asupra Directivei, s-a apreciat ca acest document era, dupa Constitutia Europeana, unui din cele mai importante proiecte legislative ale Uniunii.

Autorul Directivei, Frits Bolkestein, este un fost comisar european pentru Piata Interna si Servicii pana in 2004, olandez de origine, care a propus deschiderea, respectiv liberalizarea, pietei serviciilor din Uniunea Europeana, pornind de la ideea ca serviciile in Europa trebuie sa circule la fel de liber, ca si marfurile, persoanele si capitalul.

Directiva acopera activitatile de consultanta in management, certificare si testare; managementul facilitatilor (inclusiv administrarea si securitatea birourilor); publicitate; serviciile de recrutare; agentii comerciale; consilierii fiscale; servicii imobiliare; constructii; distributii comerciale; inchirieri de autovehicule, agentii de turism; servicii de protectie si paza; asistenta medicala; servicii de sprijin la domiciliu; servicii din domeniul audiovizualului, de recreare, al centrelor sportive si parcurilor de distractii.

Principalul punct de controversa se referea la „ principiul tarii de origine”, potrivit caruia un prestator de servicii ar fi supus legii din tara sa si nu din tara in care merge pentru o misiune temporara. Cu alte cuvinte, daca un antreprenor polonez ar fi obtinut un contract in Germania pentru o lucrare de constructii, lucratorii pe care i-ar fi detasat temporar in Germania ar fi urmat sa-i plateasca in conformitate cu legile poloneze (salariu minim, protectia muncii, igiena si timpul de lucru).

In varianta de compromis la care s-a ajuns in grupurile politice, inaintea dezbaterii directivei Bolkstein in Parlamentul European, principiul tarii de origine a fost inlocuit cu obligatia garantarii de catre orice stat a libertatii de a furniza servicii.

Pe aceasta baza, statele unde se desfasoara serviciile trebuie sa asigure acces egal furnizorilor, din orice tara ar veni, fara sa le poata impune conditii suplimentare, discriminatorii, precum: autorizatii suplimentare; inregistrarea unui sediu sau construirea unor infrastructuri pe teritoriul tarii gazda. Firmele vor putea sa exporte – cu anumite exceptii (in cazuri „justificate” de politicile publice, securitatea nationala, sanatate, mediu) – in conditii egale orice servicii. Furnizarea de servicii in alte tari se va face prin inregistrarea la un birou unic.

Statele nu vor fi obligate sa-si privatizeze servicii de interes strategic.

Directiva exclude de la liberalizare si privatizare:

Serviciile de interes general: serviciile financiare; comunicatii electronice, majoritatea transporturilor, serviciile sociale;

Domeniile de interes general stabilite de catre statele membre, precum: exportul de servicii medicale (inclusiv cele private); audiovizualul, tratarea deseurilor, serviciile juridice, activitatile de notariat, jocurile de noroc.

In toate chestiunile de dreptul muncii, inclusiv cel la negocieri educative si greva se vor aplica normele europene in vigoare si legislatia locala. Cu toate acestea, diferentele dintre costurile fortei de munca, altele decat salariile (asigurari sociale, de sanatate etc.) vor crea o competitie intre state. TVA-ul va fi in continuare aplicat de tara unde se desfasoara serviciile, iar impozitul pe venit va fi prelevat in tara de origine a furnizorului.

Preocuparea esentiala a fost aceea de a impaca dimensiunea sociala a Uniunii Europene cu cerinta cresterii economice, bazata pe competitivitate. Directiva a fost votata in Parlamentul European cu 391 voturi pentru, 213 impotriva si 34 abtineri.

V. Strategia Lisabona.

1) In anul 2000, Uniunea Europeana si-a trasat scopul strategic de a construi cea mai competitiva si dinamica economie din lume, bazata pe cunoastere, cu mai multe si mai bune locuri de munca, o mai mare coeziune sociala si cu respectarea cerintelor de ocrotire a mediului.

Astfel, Consiliul European de la Lisabona (martie 2000) a lansat o strategie pe 10 ani, Strategia Lisabona. O economie stabila si mai puternica, caracterizata de crestere durabila, va conduce la crearea de noi locuri de munca prin aplicarea unor politici sociale si de protectie a mediului inconjurator si va asigura dezvoltarea durabila si o structura sociala echitabila si nediscriminatorie.

Atingerea acestor obiective necesita realizarea unui program ambitios si cuprinzator de reforme ale pietelor muncii, capitalurilor si produselor, reforme ce au la baza mentinerea stabilitatii macro-economice.

Progresele inregistrate in aplicarea Strategiei Lisabona si directiile de actiune viitoare sunt evaluate anual de catre Consiliile Europene de primavara (din luna martie). Decizii cu impact sectorial sunt luate insa si de celelalte Summit-uri europene (din iunie, octombrie si decembrie).

2) Strategia Lisabona isi propune solutionarea unor probleme care greveaza asupra dezvoltarii economico-sociale a UE in contextul globalizarii.

In domeniul economic

Rata de crestere economica mai mica si rata somajului mai mare decat in SUA;

Deficienta de competitivitate si dinamism.

In domeniul ocuparii fortei de munca

Participarea insuficienta a femeilor la viata economica (numai jumatate dintre femei sunt angajate in UE, comparativ cu doua treimi in SUA);

Proportia sensibil mai mica a populatiei ocupate in sectorul serviciilor in raport cu SUA;

Diferente accentuate intre regiuni in privinta nivelului de dezvoltare economica;

Caracterul structural si pe termen lung al somajului;

Deficitul de forta de munca calificata (in special in domeniul informatic);

Rata mica de ocupare a fortei de munca in cadrul categoriei de varsta 55 – 65 ani.

In domeniul protectiei mediului

Gospodarirea deficitara a resurselor naturale si barierele in calea biodiversitatii;

Nivelul ingrijorator al emisiilor de gaze si schimbarile climaterice;

Cota nesatisfacatoare a ponderii energiei provenind din resurse naturale.

3) Obiectivele Strategiei Lisabona vizeaza:

Dezvoltarea unei economii dinamice si bazate pe cunoastere;

Obtinerea unei rate accelerate si durabile de crestere economica:

Restaurarea ocuparii integrale a fortei de munca ca obiectiv primordial al politicilor economice si sociale si reducerea somajului la nivelurile deja atinse de cele mai avansate tari in acest domeniu;

Modernizarea sistemului de protectie sociala;

Promovarea dezvoltarii durabile si protectia mediului.

Punctul de pornire in aplicarea acestei strategii este prezentat, conform Comisiei Europene, de aplicarea unor politici macro-economice sanatoase vizand in special:

Respectarea obiectivelor stabilite prin Pactul de Stabilitate si Crestere Economica;

Pastrarea unei linii moderate in politica salariala;

Imbunatatirea calitatii si durabilitatii finantelor publice;

Folosirea oportunitatilor oferite de cresterea economica pentru reducerea impozitelor;

Reducerea presiunii fiscale asupra fortei de munca;

Reformarea sistemului de pensii.

4) Aplicarea Strategiei Lisabona se desfasoara pe trei directii principale:

Reforma economica pentru pregatirea economiei bazate pe informatie, avand ca prioritati:

a)          piata interna: imbunatatirea performantelor sectoarelor cu rezultate mai slabe:

b)          integrarea pietei serviciilor financiare;

c)          dezvoltarea spiritului antreprenorial si a unui mediu de afaceri dinamic;

d)          dezvoltarea unui spatiu european de cercetare;

e)          dezvoltarea societatii informationale (e-Europe);

f)           revizuirea instrumentelor financiare ale Uniunii.

Consolidarea modelului social european, prin:

a)          Reducerea somajului;

b)          Ameliorarea ocuparii fortei de munca, prin flexibilizare;

c)          Sprijinirea educatiei continue;

d)          Respingerea discriminarilor sociale;

e)          Imbunatatirea dialogului social.

Dezvoltarea durabila, prin:

a)          Includerea dimensiunii de protectie a mediului in politicile comunitare;

b)          Respectarea obiectivelor asumate la nivelul Uniunii pentru protectia mediului in plan global.

5) De la lansarea Strategiei Lisabona, elementele pozitive cele mai importante constau in:

Crearea a 6 milioane de locuri de munca incepand din anul 1999, in ciuda incetinirii cresterii economice;

Ameliorari semnificative ale ratei somajului pe termen lung si a gradului de utilizare a fortei de munca feminine;

Deschiderea mai multor piete strategice ale retelelor de telecomunicatii, energie, transport feroviar, etc;

Cresterea gradului de penetrare a Internetului in scoli, administratii publice si familii.

Cu toate acestea, UE se afla departe de obiectivele fixate la Consiliul European de la Lisabona, tinand cont ca forta de munca si productivitatea muncii nu aduc o contributie satisfacatoare pentru imbunatatirea cresterii economice.

Mai multi factori contribuie la aceasta situatie:

Gradul redus de participare a lucratorilor cu varste intre 55 si 64 ani;

Insuficienta difuzare si utilizare a tehnologiilor informatiei si comunicatiei;

Lipsa investitiilor in sectoarele cercetarii, inovatiei, educatiei si formarii profesionale.

In plus, piata interna este inca mult prea fragmentata in domeniul serviciilor si comertului intracomunitar, iar performantele in transpunerea de catre statele membre ale UE a legislatiei referitoare la Strategia Lisabona sunt mediocre. De asemenea, realizarile din domeniul protectiei mediului , coeziunii sociale si dezvoltarii durabile sunt apreciate ca fiind insuficiente.

Avand in vedere aceste aspecte, Comisia Europeana considera ca printre prioritatile pe care Uniunea ar trebui sa le aiba in vedere se refera la:

Ameliorarea investitiilor in domeniile retelelor, cercetarii, inovatiei, educatiei si formarii profesionale. In acest scop, statele membre ale UE trebuie sa se angajeze cu prioritate in punerea in aplicare a Initiativei pentru crestere economica, ca si a Planului de actiune vizand cresterea investitiilor in domeniul cercetarii. Investitiile pentru educatie si formate profesionala vor trebui sa fie de asemenea sporite in vederea sustinerii capitalului uman.

Intarirea competitivitatii economiei europene. In acest sens, va trebui:

Ameliorata aplicarea Strategiei Lisabona in sectorul industriei;

Sa existe progrese rapide referitoare la propunerea privind directiva cadru din domeniul serviciilor;

Intarita sinergia intre mediul inconjurator, cercetare si industrie pentru cresterea competitivitatii europene. In aceasta privinta se impune adoptarea rapida a tehnologiilor de protectia mediului.

Cresterea perioadei de folosire a fortei de munca, prin stimularea persoanelor in varsta sa ramana active, mai ales prin eliminarea stimulentelor financiare pentru pensionarea anticipata. In paralel, statele membre vor trebui sa demareze modernizarea sistemelor de protectie a sanatatii, in vederea ameliorarii viabilitatii financiare si eficacitatii.