Aderarea la Uniunea Europeana – obiectiv strategic al Romaniei dupa Revolutia din 1989

ROMANIA SI UNIUNEA EUROPEANA ( I )

1. Aderarea la Uniunea Europeana – obiectiv strategic al Romaniei dupa Revolutia din 1989.

Inca in „Proclamatia catre tara” a Consiliului Frontului Salvarii Nationale, din 22 decembrie 1989, era exprimata, intr-o forma implicita, dorinta conectarii Romaniei la valorile democratice si la structurile vest-europene. „Intreaga politica externa a tarii – se punea in punctul 9 din documentul sus-mentionat – trebuie sa serveasca promovarii bunei vecinatati, prieteniei si pacii in lume, integrandu-se in procesul de construire a unei Europe unite, casa comuna a tuturor popoarelor continentului” (subl. ns.).

Deosebit de importante sunt acele puncte din program care-si propuneau ruperea de sistemul totalitar si democratizarea societatii romanesti. Prevederi precum: abandonarea rolului conducator al unui singur partid si statornicirea unui sistem democratic pluralist; alegeri libere; separarea puterilor in stat; elaborarea unei noi Constitutii; renuntarea la economia centralizata si la dogmele ideologice; libertatea de expresie in mass-media; respectarea drepturilor omului, inclusiv ale cetatenilor apartinand minoritatilor nationale; re-evaluarea rolului societatii civile constituie, in fond, valori democratice cerute tuturor tarilor candidate la aderarea la Uniunea Europeana.

In acest fel, era exprimata clar optiunea de reconectare a Romaniei – tara eminamente europeana – la valorile occidentale si de conectare, in perspectiva, la structurile europene, care asigurasera vestului continentului, timp de 45 de ani, pacea, stabilitatea si prosperitatea popoarelor sale.

In conditiile in care Tratatul de la Varsovia si CAER-ul nu fusesera desfiintate, cand inca nu se prefigura prabusirea imperiului sovietic, o asemenea optiune insemna un act de curaj, dar si de previziune politica din partea noilor structuri de putere, instalate la Bucuresti in decembrie ’89 si legitimate de Revolutie.

Ulterior, aderarea Romaniei la Uniunea Europeana a devenit, in mod explicit si oficial, unul din obiectivele strategice ale politicii externe romanesti.

In legatura cu acest obiectiv, se impun cateva consideratii:

1. Romania a fost printre primele tari din Europa Centrala si de Est care a initiat, inca din anii ’70, demersuri pe langa CEE pentru dezvoltarea de relatii comerciale. Ca urmare, din 1974, Romania a beneficiat de Sistemul Generalizat de Preferinte (SGP), dupa care a semnat cu CEE mai multe acorduri pentru facilitarea schimburilor comerciale.
2. In ciuda opozitiei CAER si a URSS, Romania a recunoscut de facto, in 1980, Comunitatea Economica Europeana prin semnarea Acordului privind crearea Comisiei mixte Romania – CEE. Aceasta opozitie s-a datorat politicii de bloc promovate, la acea data de CAER – evident, sub presiune sovietica – de a nu accepta recunoasterea Pietii Comune de catre tarile membre ale CAER pana la stabilirea, mai intai, a unor raporturi directe intre cele doua structuri. Ori, CEE nu dorea nici ea recunoasterea si stabilirea de contacte directe cu CAER pentru a nu legitima o structura economico-politica apartinand blocului comunist. Prin stabilirea de relatii cu Romania, Comunitatea Economica Europeana realiza o noua bresa in sistemul economic si politic al fostelor tari socialiste. De aceea, CEE nu a respins incheierea de acorduri bilaterale cu unele tari membre ale CAER.
3. Dincolo de dificultatile de natura economica si legislativa presupuse de viitoarea integrare in structurile vest-europene, trebuie luata in considerare si necesara schimbare de mentalitate a populatiei. Sa nu uitam ca, decenii de-a randul, cetatenilor romani li s-a inoculat ideea ca suveranitatea nationala este „sfanta” si ca eventuala integrare economica intr-o structura regionala este inoportuna, intrucat ar conduce la pierderea independentei si suveranitatii nationale. Prin pozitiile adoptate, Romania a fost un fel de „oaie neagra” a CAER-ului, in cadrul careia s-a detasat prin respingerea oricarei propuneri ce viza o „integrare socialista” cat mai profunda. A veni, dupa Revolutie, cu proiectul integrarii intr-o alta structurala economica, fie ea capitalista, insemna un act temerar, pe care noul regim politic, sprijinit de societatea civila si l-a asumat.

In ceea ce o priveste, atitudinea Romaniei de apropiere de CEE a fost dictata de cel putin 3 considerente:

a)          Pentru a-si manifesta si pe aceasta cale independenta fata de URSS si CAER. Romania s-a opus, de-a lungul timpului,asa cum aminteam mai inainte, unei integrari prea accentuate a economiei sale intr-o structura dominata de URSS si folosita de aceasta ca instrument politic pe plan international. Este binecunoscuta opozitia Romaniei fata de asa-numitul „plan Valev”, elaborat de CAER, la inceputul anilor ’60, care urmarea specializarea tarii noastre doar in agricultura, precum si fata de integrarea mai accentuata a tarilor membre.

b)          Pentru a profita de tehnologia occidentala de care avea nevoie in scopul modernizarii economiei, in conditiile in care Romania dispunea de imprumuturi considerabile din partea Bancii Mondiale. Era de notorietate nivelul mai redus de dezvoltare tehnologica a economiilor tarilor membre ale CAER, care-si concentrau eforturile pe inovatiile din domeniul militar, in defavoarea celor din sectorul civil. Se stie, doar, ca transferul tehnologic din domeniul militar in cel civil era, in CAER, extrem de greoi, daca nu chiar imposibil din cauza „pastrarii secretului”.

c)          Pentru a-si promova imaginea de „tara deschisa” spre lumea vest-europeana si care desfasura o politica de intelegere si colaborare cu toate tarile lumii. O asemenea imagine, Romania si-a dobandit-o, indeosebi, dupa „Declaratia din Aprilie 1964”, dar mai ales dupa refuzul de a participa, in 1968, la invazia din Cehoslovacia a celorlalte 6 tari membre ale Tratatului de la Varsovia si rolul activ jucat in convocarea Conferintei OSCE de la Helsinki. Este de la sine inteles ca aceasta preocupare a Romaniei gasea un ecou favorabil in cele mai multe din tarile occidentale, membre ale CEE, care-i stimulau actiunile de independenta si raspundeau pozitiv la propunerile de dezvoltare a relatiilor economice si comerciale.

1. Din pacate, aceasta manifestare a independentei politico-economice a Romaniei,  fata de tendintele integrationiste promovate de Moscova – actiune care a precedat cu aproape doua decenii prabusirea comunismului – n-a fost recunoscuta si apreciata cum se cuvine, dupa Revolutie, de catre CEE. Ne-am fi asteptat la o mai mare deschidere din partea CEE, mai ales ca, inca de pe 7 ianuarie 1990, noile organe provizorii ale puterii din Romania post-revolutionara au adoptat o Declaratie cu privire la importanta pe care tara noastra o acorda dezvoltarii relatiilor cu CEE, stabilirea relatiilor diplomatice cu organizatia de la Bruxelles si acreditarea unui ambasador.

In martie 1990, o propunere a Guvernului Romaniei – transmisa de viceprim-ministrul Mihai Draganescu, in vizita la Bruxelles – pentru semnarea unui Acord comercial, a fost respinsa de Comisarul European pentru Relatii Externe, Frans Andriessen. Motivul invocat a fost acela ca Romania nu ar respecta drepturile minoritatilor nationale, si in special, ale minoritatii maghiare. De notat ca vizita la Bruxelles a avut loc exact in perioada evenimentelor din martie 1990 de la Targu Mures, cand presa internationala ii acuza pe romani ca au declansat violentele impotriva etnicilor maghiari, iar pe autoritatile statului ca nu i-ar fi protejat. Ulterior, au fost invocate si atitudinea Guvernului fata de fenomenul „Piata Universitatii” si venirea minerilor in Capitala.

2. Obiectivul aderarii Romaniei la CEE era o consecinta logica a transformarilor politice intervenite in Romania, odata cu Revolutia din Decembrie 1989, prin trecerea de la un regim totalitar, la un sistem democratic si la economia de piata.
3. Romania nu era singura tara din fostul spatiu sovietic care se angajase pe acest drum. Aceeasi optiune exprimasera si Polonia, Ungaria, Cehoslovacia si Bulgaria, care se simteau stanjenite de chingile unei structuri, respectiv CAER-ul, care-si „traia ultimele zile”. De altfel, in iunie 1991, prin acordul statelor membre, inclusiv al Romaniei, CAER-ul s-a autodizolvat. In aceste conditii concret-istorice, era firesc ca si Romania sa se orienteze spre o structura care sa-i asigure integrarea in circuitul economic international, sprijinind-o in restructurarea, relansarea si modernizarea economiei. In conditiile globalizarii, in care intrase omenirea dupa incetarea „razboiului rece”, aderarea la CEE era singura noastra sansa de supravietuire.
4. Optiunea Romaniei, ca si a celorlalte tari din Europa Centrala, era in consonanta si cu politica tarilor vest-europene de unificare a Europei. De aceea, CEE nu putea face abstractie de transformarile produse in aceasta parte a continentului si de noua orientare pro-occidentala a regimurilor democratice instalate, in aceste tari, dupa prabusirea comunismului.

In plus, pentru CEE, prabusirea regimurilor comuniste in Europa Centrala si autodizolvarea CAER-ului reprezentau o ocazie mult asteptata de a castiga o piata promitatoare.

Acordul European de Asociere a Romaniei la CEE (1 februarie 1993).

Dupa auto-dizolvarea CAER-ului, Polonia si Ungaria, urmate de Cehoslovacia, reunite in „Grupul de la Visegrad”, si-au exprimat optiunea de a adera la CEE. Pentru realizarea acestui proiect, tarile comunitare au creat o formula noua de asociere, respectiv Acordurile Europene, care le-ar fi permis tarilor asociate sa adere, in perspectiva, la CEE.

Romania nu putea ramane inafara acestui proiect politic. De aceea, in conformitate cu Declaratia din 7 ianuarie 1990 a Guvernului provizoriu de la Bucuresti, au fost intensificate demersurile pe langa autoritatile comunitare si tarile membre, in vederea inceperii negocierilor privind incheierea unui Acord de Asociere a Romaniei la CEE.

In perioada 20 – 21 Decembrie 1991 au avut loc, la Bucuresti, discutii exploratorii cu reprezentantii Comisiei Europene, dupa care, in perioada 19 – 20 mai 1992, a urmat prima runda de negocieri oficiale pentru incheierea unui Acord. Dupa alte cinci runde de negocieri (18 – 19 iunie 1992; 16 – 17 iulie 1992, 14 – 15 septembrie 1992; 12 – 13 octombrie 1992; 3 – 4 noiembrie 1992), a fost finalizat Acordul de Asociere si Acordul interimar de aplicare anticipata a prevederilor privind aspectele economice si comerciale, prevazute in Acordul de Asociere. Ambele Acorduri au fost parafate la Bruxelles, la 17 noiembrie 1992 si au fost semnate la 1 februarie 1993. Din partea Romaniei, Acordul de Asociere a fost semnat, la Bruxelles, de primul ministru Nicolae Vacaroiu.

„Acordul European instituind o asociere intre Romania, pe de o parte, Comunitatile Europene si statele membre ale acestora, pe de alta parte”, cunoscut indeobste sub numele de „Acordul European” sau „Acordul de asociere” a fost ratificat de Parlamentul Romaniei prin Legea numarul 20/6 aprilie 1993. Acordul a fost publicat in Monitorul Oficial al Romaniei, Anul V, nr. 73/12 aprilie 1993.

In urma ratificarii de catre cele 12 tari membre ale Comunitatii Europene si a Avizului favorabil primit din partea Parlamentului European, Acordul de asociere a intrat in vigoare la doi ani de la semnare, adica la 1 februarie 1995.

In Declaratia Guvernului publicata cu prilejul intrarii in vigoare a „Acordului de asociere” se arata ca momentul 1 februarie 1995 marcheaza trecerea la etapa actiunilor concrete destinate pregatirii aderarii Romaniei la Uniunea Europeana. Reiterand optiunea strategica fundamentala de integrare deplina si cat mai rapida a Romaniei in Uniune, Guvernul isi reafirma hotararea de a asigura aplicarea intocmai a prevederilor „Acordului de asociere”, de continuare si accelerare a procesului de reforma in toate segmentele vietii economice si sociale.

Care sunt principalele prevederi ale Acordului ?

Semnarea „Acordului de asociere” trebuie evaluata in functie de natura super-centralizata, etatista a economiei romanesti din acea perioada, care se afla in totala contradictie cu economia de piata, capitalista a tarilor comunitare.

In esenta, Acordul prevedea un ansamblu de masuri ce trebuiau sa fie luate de Romania, pe parcursul a 10 ani (redus, ulterior, la 9 ani) de reducere progresiva, pana la desfiintare, a taxelor vamale la o serie de produse din si spre UE. De aceea, se apreciaza ca Acordul a instituit o competitie intre protectionism si piata libera, fortand economia sa se restructureze si sa se adapteze la mecanismele pietei, sa devina competitiva in raport cu economiile statelor membre ale Uniunii, pentru a fi capabila sa se integreze, in perspectiva, in Piata Interna a Uniunii.

Lucrare: Scoala geopolitica romaneasca Referat: Organizarea Tribunalul de Prima Instanta

Capitolele Acordului se refera la:

Libera circulatie a marfurilor industriale, agricole si piscicole:

Circulatia lucratorilor, dreptul de stabilire a companiilor si furnizarea de servicii intre Comunitate si Romania;

Efectuarea platilor si concurenta;

Cooperarea economica;

Cooperarea culturala;

Cooperarea financiara.

In Acordul de asociere se prevede ca, in perioada de tranzitie de 10 ani, Romania si Comunitatea vor stabili gradual o zona de liber schimb, bazata pe obligatii reciproce si echilibrate. In acest sens, Romania si Comunitatea se obligau sa aboleasca progresiv intre ele, cel mai tarziu pana la sfarsitul celui de-al cincilea an de la intrarea in vigoare a Acordului, orice taxa vamala la export. In acelasi timp, Comunitatea se obliga sa desfiinteze restrictiile cantitative la exportul in Romania odata cu intrarea in vigoare a Acordului, in timp ce Romania urma sa o faca dupa 5 ani. Acordul a mai prevazut: dreptul de stabilire a companiilor; masuri pentru dezvoltarea cooperarii economice, tehnico-stiintifice, culturale si financiare; dezvoltarea regionala; actiuni de sprijinire a armonizarii legislatiei nationale cu cea comunitara.

Un capitol important din Acordul European de asociere se refera la dialogul politic sistematic, care urma:

Sa faciliteze integrarea deplina a Romaniei in comunitatea statelor democratice si apropierea progresiva fata de Comunitatea Europeana;

Sa conduca la o convergenta crescanda in probleme internationale;

Sa contribuie la apropierea pozitiilor in probleme de securitate, in scopul intaririi securitatii si stabilitatii in intreaga Europa;

Sa sprijine organizarea de consultari, la cel mai inalt nivel politic.

De subliniat ca Acordul de Asociere a instituit intre Romania si Comunitatea Europeana, un sistem de relatii structurale, care urmau sa se desfasoare prin:

Consiliul de Asociere, format din membri desemnati de Guvernul Romaniei, Consiliul Comunitatilor Europene si Comisia Europeana, avand misiunea de a supraveghea realizarea Acordului de Asociere. Acesta urma sa se intalneasca, la nivel ministerial, de regula, o data pe an pentru a examina orice probleme importante care au aparut in implementarea Acordului, precum si orice alte probleme bilaterale sau internationale de interes reciproc. Consiliul de Asociere s-a reunit la nivelul ministrilor de externe, de regula la Bruxelles sau Luxemburg.

Comitetul de Asociere, la nivelul inaltilor functionari, care urma sa se intalneasca de doua ori pe an, alternativ la Bucuresti si Bruxelles. Delegatia romana la reuniunile Comitetului de Asociere a fost condusa de seful Departamentului de Integrare Europeana, iar, ulterior, de ministrul integrarii europene.   Comitetul avea ca misiune si pregatirea reuniunii Consiliului de Asociere, scop in care avea in subordine un numar de sub-comitete (agricultura, mediu, transporturi, sanatate, educatie, finante-banci, etc.);

Comitetul Parlamentar Mixt, compus din reprezentanti ai Parlamentului Romaniei si ai Parlamentului European. Se reuneste de doua ori pe an, alternativ, la Bucuresti si Bruxelles. Reuniunile acestui Comitet se finalizeaza cu un set de „Concluzii”, adoptate indeobste prin consens.

Asadar, Acordul European de Asociere a consacrat asocierea Romaniei la UE, stabilind formele dialogului politic si cooperarii economice intre cele doua parti.  Acesta a reprezentat baza legala a viitoarelor relatii ale Romaniei cu Uniunea Europeana.

Sintetizand, principiile Acordului si obiectivele asocierii au fost urmatoarele:

Crearea cadrului institutional adecvat pentru realizarea unui dialog politic permanent;

Dezvoltarea comertului si a unor relatii armonioase, care sa sprijine dezvoltarea economica a Romaniei, dar si patrunderea firmelor occidentale pe piata romaneasca;

Sustinerea eforturilor Romaniei pentru consolidarea democratiei, trecerea la economia de piata si realizarea, in perspectiva a convergentei economice de natura sa sprijine mediul de afaceri;

Liberalizarea circulatiei marfurilor, serviciilor, capitalului si persoanelor din perspectiva viitoarei integrari in Piata Interna a UE;

Crearea cadrului pentru dezvoltarea cooperarii in diverse domenii de activitate (economic, social, financiar si cultural);

Transmiterea unor mesaje incurajatoare pentru comunitatea internationala de afaceri in ceea ce priveste stabilitatea politica, eforturile pentru stabilizarea economica si credibilitatea de ansamblu a societatii romanesti;

Stabilirea unor institutii adecvate pentru a face asocierea efectiva si crearea cadrului pentru integrarea graduala a Romaniei in Comunitate.

3. Demersurile ulterioare pentru apropierea si pregatirea aderarii la UE au fost marcate de trei evenimente:

A. Consiliul European de la Copenhaga, din iunie 1993, care a convenit criteriile de aderare pentru viitoarele tari candidate:

a) Criteriul politic:

Stabilirea institutiilor care garanteaza democratia;

Statul de drept;

Drepturile omului;

Respectarea drepturilor si protectia minoritatilor nationale.

b)          Criteriul economic:

Existenta unei economii de piata functionala;

Capacitatea de a face fata concurentei si fortelor pietei din UE.

c)          Criteriul legislativ, respectiv armonizarea legislativa si insusirea „acquis-ului comunitar”

Indeplinirea acestui criteriu inseamna capacitatea tarii candidate de a-si asuma obligatiile de membru, inclusiv acceptarea obiectivelor Uniunii politice, economice si monetare.

Consiliul European de la Madrid, din decembrie 1995, a adaugat un nou criteriu: capacitatea administratiei de a aplica acquis-ul comunitar, dar si capacitatea Uniunii de a primi noi membri, fara a perturba coerenta interna si functionarea propriilor institutii, ceea ce presupunea necesara reforma institutionala a Uniunii Europene.

B. Primirea Romaniei, la 7 octombrie 1993, ca membru cu drepturi depline in Consiliul Europei, care semnifica atasamentul nostru fata de valorile si principiile democratice si intreprinderea de masuri concrete pentru implementarea acestora. Aceasta insemna, in fapt, indeplinirea criteriului politic de la Copenhaga. De aceea, se si spune ca organizatia de la Strasbourg (Consiliul Europei) reprezinta antecamera Uniunii Europene.

C. Consiliul European de la Essen – Germania, din decembrie 1994, care a adoptat Strategia de pre-aderare a tarilor potential-candidate. Ideea de la care s-a pornit a fost aceea ca aderarea la Uniune presupune adoptarea unor reforme structurale profunde si ca acest proces nu se poate desfasura haotic, la voia intamplarii. La reuniune au participat, pentru prima data si sefii de stat sau de guvern din Romania, Bulgaria, Republica Ceha, Polonia, Slovacia si Ungaria – tari care aveau deja statutul de membri asociati ai UE.

Scopul Strategiei de pre-aderare de la Essen a fost acela de a furniza tarilor asociate care se pregateau pentru aderare o harta, un ansamblu de orientari ce trebuiau avute in vedere in scopul asigurarii integrarii lor in Uniunea Europeana. Aceasta viza mai multe aspecte:

Armonizarea legislatiilor nationale cu legislatia comunitara, in scopul integrarii in Piata Interna a Uniunii;

Punerea in aplicare a unor politici/programe in domeniul infrastructurilor si retelelor transeuropene, promovarea cooperarii intra-regionale, in domeniul mediului inconjurator, al justitiei si afacerilor interne, al culturii, educatiei si formarii profesionale, al politicii externe li de securitate comuna.

Aceste politici urmau sa fie sustinute prin programul PHARE al Uniunii – ca instrument de finantare pe termen mediu.

Stabilirea de relatii structurale intre tarile asociate si Uniune, in scopul favorizarii unui climat de incredere reciproca si examinarii tuturor problemelor de interes comun.

Dialogul structurat se referea la domeniile comunitare in special cele care au o dimensiune transeuropeana (energia, mediul inconjurator, transporturile, stiinta si tehnologia), politica externa si de securitate comuna, ca si afacerile interne si justitia. Se prevedea ca, inafara consiliilor de asociere prevazute in Acordurile Europene, sa se mai organizeze:

Reuniuni anuale ale sefilor de stat si de guvern, in marja Consiliului European;

Reuniuni semestriale ale ministrilor afacerilor externe pentru examinarea progreselor inregistrate in pregatirea integrarii;

Reuniuni anuale ale ministrilor responsabili cu dezvoltarea pietei interne, finante, economie, agricultura;

Reuniuni anuale ale ministrilor transporturilor, telecomunicatiilor, cercetarii si mediului;

Reuniuni semestriale ale ministrilor afacerilor interne si mediului;

Reuniuni anuale ale ministrilor culturii si educatiei.

Parte integranta a Strategiei de pre-aderare de la Essen a fost si Cartea Alba „Pregatirea tarilor asociate din Europa Centrala si de Est pentru integrarea in piata interna a Uniunii”, elaborata de Comisia Europeana. Scopul acestei Carti Albe a fost acela de a ajuta tarile asociate sa-si pregateasca economia pentru a functiona in conformitate cu regulile Pietei interne a Uniunii Europene.

Prima Strategie de la Snagov (1995)

Consiliul European de la Essen din 10 decembrie 1994 a recomandat ca, pe baza Strategiei de pre-aderare aprobata cu acel prilej, fiecare tara candidata sa-si elaboreze propria Strategie nationala de pregatire a aderarii.

Trebuie subliniat ca, la nivelul Parlamentului Romaniei, s-a constituit, in 1993, un Consiliu National Consultativ pentru Integrare Euro-Atlantica, compus din reprezentanti ai tuturor partidelor parlamentare. Scopul acestui organism era acela de a crea, in opinia publica romaneasca, un climat favorabil promovarii acestui obiectiv si, totodata, sa sprijine structurile statului in concretizarea optiunii de integrare in structurile politico-economice si de securitate europene. De aceea, in reuniunea din 28 decembrie 1994, desfasurata in prezenta presedintelui Romaniei, Consiliul a adoptat o Declaratie in care se aprecia ca fiind necesara si urgenta elaborarea unei Strategii nationale de integrare a Romaniei in structurile europene si euro-atlantice pe baza dialogului politic dintre partidele politice, Presedintie si Guvern, avand drept obiectiv aderarea Romaniei la Uniunea Europeana.

La 8 februarie 1995, presedintele Romaniei, Ion Iliescu, a avut la Palatul Cotroceni o intalnire cu lideri ai partidelor parlamentare, primul ministru si alti reprezentanti ai Executivului, inclusiv seful Departamentului de Integrare Europeana. A fost o prima reuniune de acest fel, in care, intr-un spirit deschis, transpartinic, a fost analizata oportunitatea elaborarii unei Strategii nationale de aderare, care sa depaseasca limitele unei dispute politice. Se dorea ca aceasta strategie sa reprezinte o platforma de conlucrare intre toate fortele politice democratice pentru ca – spunea seful statului – „ guvernarile se pot schimba, cei care azi sunt in opozitie, maine pot fi la guvernare”, putandu-se succeda tot felul de formule guvernamentale. Aceasta urma sa fie o strategie care viza politica romaneasca si dezvoltarea tarii pe decenii, atat in vederea integrarii, cat si in interiorul Comunitatii Europene. Ori, aceasta era problema intregii societati romanesti si, de aceea, trebuiau angrenate in dezbatere toate fortele politice, in ciuda diversitatii de opinii.

In finalul acestei intalniri consultative s-a stabilit ca fiecare partid parlamentar sa-si desemneze cate 2 – 3 reprezentanti care, impreuna cu reprezentantii Guvernului si diversi specialisti din mediul academic, sa elaboreze, in termen de 3 luni, proiectul Strategiei nationale.

Sedinta inaugurala a Comisiei de elaborare a Strategiei nationale a avut loc, la 8 martie 1995, tot la Palatul Cotroceni. Cu acest prilej s-au convenit urmatoarele:

Lucrarile Comisiei, condusa de acad. Tudorel Postolache, sa se desfasoare la Snagov;

Aria tematica a Comisiei sa plece de la Strategia de pre-aderare de la Essen, dar sa puna accentul pe conditiile concrete ale Romaniei si pe actiunile ce urmeaza a fi intreprinse pentru a face posibila aderarea, in perspectiva, la Uniunea Europeana;

Strategia ce urma sa fie elaborata nu trebuia sa fie doar opera Guvernului, ci a ansamblului societatii romanesti, ceea ce inseamna: intregul spectru politic parlamentar, institutiile fundamentale ale statului, lumea academica si societatea civila;

Strategia va fi prezentata Uniunii Europene odata cu cererea oficiala de aderare.

Pe 15 iunie 1995, Comisia a dezbatut si convenit proiectul Strategiei nationale. In ziua urmatoare, respectiv pe 16 iunie, Strategia, impreuna cu textul cererii oficiale de aderare redactata de MAE, conform uzantelor diplomatice, au fost adoptate de Guvern.

In sfarsit, pe 21 iunie, la Snagov, a avut loc reuniunea finala a Comisiei, insarcinata cu elaborarea Strategiei, la care au mai participat: presedintele Romaniei, Ion Iliescu Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, Prea-fericitul Teoctist Primul-ministru, Nicolae Vacaroiu, presedintii celor doua camere ale Parlamentului, Oliviu Gherman si Adrian Nastase, precum si sefii celor 13 partide care au fost reprezentate la dezbaterile asupra Strategiei. Cu acest prilej au fost adoptate doua documente:

Strategia Nationala de pregatire a aderarii;

Declaratia politica de la Snagov, in care se arata ca obiectivul strategic national al aderarii Romaniei la Uniunea Europeana constituie un punct nodal al solidaritatii si convergentelor fortelor politice si sociale ale tarii.

5. Cererea oficiala de aderare a Romaniei la Uniunea Europeana (22 iunie 1995).

Cererea oficiala de aderare a Romaniei a fost transmisa pe 22 iunie 1995, la Paris, presedintiei franceze a Consiliului Uniunii. Delegatia Romana a fost formata din ministrul afacerilor externe, Teodor Melescanu si seful Departamentului de Integrare Europeana din Guvernul Romaniei, Ghiorghi Prisacaru. Ceremonia transmiterii cererii de aderare a avut loc la Quai d’Orsay, sediul MAE Francez.

Impreuna cu cererea de aderare au fost transmise si cele doua documente adoptate la Snagov, respectiv: Strategia nationala de pregatire a aderarii si Declaratia politica.

Cateva considerente:

Declaratia politica de la Snagov reprezinta primul document oficial prin care toate partidele parlamentare – fara exceptie – isi exprimau consensul in legatura cu optiunea de integrare a Romaniei in Uniunea Europeana;

Acest consens politic a influentat, in timp, si atitudinea favorabila a opiniei publice in legatura cu aderarea Romaniei la Uniunea Europeana. De aceea, nu este nimic straniu in faptul ca, in toate sondajele de opinie realizate in acea perioada, peste 80% din populatia Romaniei era in favoarea integrarii in Uniune. Este semnificativ ca nici un partid parlamentar important nu s-a pronuntat impotriva conectarii tarii la Uniunea Europeana.

Dezbaterea deschisa, in spirit de respect reciproc, a problematicii integrarii cu prilejul lucrarilor Comisiei de elaborare a Strategiei si-a gasit consacrarea in formula „spiritul de la Snagov”, care a insemnat toleranta fata de opiniile adverse si dorinta ca, dincolo de orientarile politice diferite, sa se gaseasca formule care sa slujeasca interesul national;

Presa romaneasca a considerat adoptarea Strategiei si a Declaratiei politice ca fiind cel mai important eveniment politic de dupa Revolutia din Decembrie ’89.

Atat Strategia nationala, cat si Declaratia politica au avut un ecou pozitiv la nivelul autoritatilor din tarile membre ale Uniunii Europene; transmiterea cererii oficiale de aderare a Romaniei la Uniune – semnata, in numele Guvernului, de primul ministru Nicolae Vacaroiu – era expresia unei optiuni politice clare si anume ca orientarea Romaniei spre valorile si structurile vest-europene era ireversibila. Nimeni nu mai putea spune ca autoritatile statului ar fi ezitante in ceea ce priveste optiunea politica.

Romania a fost a treia tara din Europa Centrala si de Est care-si exprimase, in mod oficial, printr-un document al Guvernului, optiunea de aderare la Uniunea Europeana. Si aceasta era o optiune istorica in evolutia post-decembrista a Romaniei.

A doua Strategie de la Snagov (2000).

Ajunsa la guvernare, in urma alegerilor de la sfarsitul anului 1996, Conventia Democrata din Romania (CDR) si-a propus reactualizarea Strategiei din 1995 si, totodata, reconfirmarea optiunii consensuale a societatii romanesti pentru integrarea in Uniunea Europeana. Se dorea, astfel, transmiterea spre exterior a unui nou semnal politic privind continuarea demersurilor pentru aderarea la Uniune.

Strategia a fost reactualizata, in martie 2000, tot la Snagov, in urma deciziei adoptate de Consiliul European din decembrie 1999, de la Helsinki, privind inceperea, in anul urmator, a renegocierilor de aderare a Romaniei.

Aceasta Strategie, intitulara „Strategia Nationala de dezvoltare economica a Romaniei pe termen mediu”, a fost insotita – dupa modelul adoptat in 1995 – de o Declaratie, semnata de presedintele Emil Constantinescu, primul ministru Mugur Isarescu si liderii a 16 partide parlamentare. Adoptata de Guvern, Strategia a fost transmisa Comisiei Europene pe 20 martie 2000.

In Declaratia politica se exprima sprijinul pentru „crearea unei economii de piata functionale, compatibila cu principiile, normele, mecanismele, institutiile si politica Uniunii Europene”. Era exprimata, totodata, concluzia potrivit careia existau premise ca, prin eforturi permanente si o autentica solidaritate a fortelor sociale, „la orizontul anului 2007, Romania sa poata indeplini conditiile esentiale de aderare” (subl.ns.).

7. Nevoia de explicitare a optiunii pentru aderarea la Uniunea Europeana.

Este bine de stiut ca, in aceasta prima etapa de pregatire a aderarii, eforturile autoritatilor romane au fost concentrate pe cateva directii importante:

Sa explice populatiei ca aderarea la Uniunea Europeana reprezinta pentru Romania o sansa pentru consolidarea stabilitatii democratice si functionarea statului de drept, pentru depasirea starii de sub-dezvoltare si pauperizare a populatiei;

Sa lanseze, in lumea specialistilor, elaborarea unor studii complexe de cost-beneficii pe termen mediu si lung pentru Romania, care urmau sa fie prezentate populatiei pentru corecta informare asupra costurilor si avantajelor aderarii;

Sa se arate, in mod clar, ca aderarea la UE nu reprezinta nici „un cadou”, dar nici „un dictat”, ci un parteneriat menit sa asigure modernizarea si dezvoltarea economico-sociala a Romaniei, cu sprijinul Uniunii Europene. Aceasta presupune pentru intreaga perioada de pre-aderare o reformare profunda a institutiilor statului, ca si o sincronizare a efortului propriu, materializat in restructurare, reforma si performanta, cu asistenta externa si solidaritatea Uniunii;

Integrarea europeana trebuie privita ca o provocare, dar si ca o sansa pentru integrarea economiei romanesti in Piata Interna a Uniunii si in procesul de globalizare. Se stie ca unul din fenomenele lumii contemporane, alaturi de globalizare, este regionalizarea sau mai precis formarea unor blocuri regionale, mai mult sau mai putin inchise: Uniunea Europeana, NAFTA in America de Nord, MERCOSUR in America de Sud, ASEAN in Asia de Sud-Est, CSI in fostul spatiu sovietic, China si subcontinentul indian. Romaniei i s-a deschis, la inceputul anilor ’90, sansa de a lua loc la masa bogatilor prin intermediul Uniunii Europene. Este o perspectiva pozitiva daca nu vrem ca, in conditiile globalizarii, sa ramanem intr-o zona gri, devenind o prada usoara pentru decidentii noii ordini mondiale. De aceea, aderarea la UE nu trebuie privita ca un scop in sine, ci un mijloc esential de reconectare la valorile democratice europene, de asigurare a dezvoltarii economico-sociale a tarii si prosperitatea populatiei.

Realizarea de catre Guvern a unei reforma economice de substanta, prin privatizare, restructurare, stabilitate macro-economica, dar si promovarea unor relatii stranse cu institutiile financiar-bancare internationale. Concomitent s-a urmarit ca reforma sa fie suportata pentru populatie.