GESTIUNEA FINANCIARA PE TERMEN MIJLOCIU SI LUNG

Rezumat: Aspectele finantarii prezinta importanta cruciala pentru supravietuirea si dezvoltarea intreprinderii.

In primul rand, intreprinderea trebuie sa dispuna de lichiditati pentru a face fata angajamentelor asumate, adica de a onora datoriile cu scadenta in viitorul apropiat, asigurandu-si astfel echilibrul financiar pe termen scurt.

In al doilea rand se pune, din partea intreprinderii, problema lansarii in investitii de orice natura (tehnologice, sociale, comerciale) care sa faca sa se dezvolte posibilitatile intreprinderii. In acest caz este vorba de finantarea dezvoltarii pe termen mediu si lung care conditioneaza cresterea rezultatelor in viitor si mentinerea echilibrului financiar.

CAPITOLUL

Dupa stadiul sau de dezvoltare, mediul financiar pune la dispozitia intreprinderilor o gama de mijloace de finantare mai mult sau mai putin substantiala. Foarte diversificata in tarile cu sisteme financiare dezvoltate, aceasta gama ramane limitata la tehnicile financiare de baza in majoritatea tarilor in curs de dezvoltare. Dar oricare ar fi contextul, intreprinderile sunt confruntate cu alegerea surselor de finantare.

Autofinantarea constituie baza oricarei dezvoltari a intreprinderilor. Aportul la capitalul propriu constituie de asemenea, o sursa esentiala de finantare a intreprinderilor. Dar amploarea si modalitatile acestor aporturi variaza dupa cum intreprinderea dispune sau nu de acces direct la pietele de capital.

In sfarsit, recurgerea la indatorare ar trebui, in principiu, sa aduca completari resurselor intreprinderii. In fapt, aceasta are un rol fundamental in finantarea lor, chiar daca rata dobanzii reale atinge niveluri foarte ridicate.

1. Importanta deciziilor de finantare pentru intreprindere

1.1. Deciziile de finantare si importanta lor strategica

Aspectele finantarii prezinta importanta cruciala pentru supravietuirea si dezvoltarea intreprinderii.

In primul rand, intreprinderea trebuie sa dispuna de lichiditati pentru a face fata angajamentelor asumate, adica de a onora datoriile cu scadenta in viitorul apropiat, asigurandu-si astfel echilibrul financiar pe termen scurt.

In al doilea rand se pune, din partea intreprinderii, problema lansarii in investitii de orice natura (tehnologice, sociale, comerciale) care sa faca sa se dezvolte posibilitatile intreprinderii. In acest caz este vorba de finantarea dezvoltarii pe termen mediu si lung care conditioneaza cresterea rezultatelor in viitor si mentinerea echilibrului financiar.

Deci mijloacele de finantare trebuie sa fie adaptate calitativ la nevoile intreprinderii. In acest sens intreprinderea poate fi confruntata cu doua tipuri de dificultati. Pe de o parte, ea ar putea fi in situatia sa trebuiasca sa ramburseze resurse inainte chiar de a fi ajuns sa recupereze avansurile efectuate, mai ales cand efectueaza investitii cu rentabilitate pe termen lung. Pe de alta parte, intreprinderea poate fi in situatia de a folosi, pentru operatiuni pe termen scurt, fonduri pe care le-ar putea folosi pe termen lung pentru investitii.

Costul mijloacelor de finantare este in raport cu rezultatele asteptate din operatiunile in care sunt angajate. Remunerarea capitalurilor poate fi uneori prea mare, neglijandu-se folosirea pentru dezvoltare a rezultatelor obtinute. Procedand asa intreprinderea nu mai efectueaza investitii. Dar este posibil ca tocmai realizarea de investitii sa asigure remunerarea capitalurilor in viitor.

Conditiile care insotesc aporturile de capital de care intreprinderea beneficiaza o plaseaza intr-o situatie de dependenta fata de furnizorii de fonduri.

Aceasta observatie iese in evidenta mai intai, in relatiile dintre intreprindere si detinatorii de capitaluri (de exemplu actionarii in caz unei societati pe actiuni). Datorita mecanismelor juridice si financiare, detinatorilor capitalului li se recunoaste puterea asupra intreprinderii in materie de orientare, de directionare, conducere si de gestiune, pentru ca sunt detinatorii unei parti semnificative a capitalului acesteia.

Dar relatiile de dependenta si chiar de subordonare se pot stabili si fata de imprumutatori, mai ales fata de banci, daca cei ce conduc si proprietarii intreprinderii nu-i asigura autonomia financiara.

Astfel, relatiile de finantare sunt suportul relatiilor de putere sau de influenta. De aceea, negocierea noilor aporturi de fonduri in conditii de criza si urgenta poate fi cauza pierderii autonomiei conducatorilor intreprinderii fata de creditori sau a pierderii controlului proprietarilor actuali fata de noii participanti cu fonduri.

Problemele finantarii prezinta deci importanta vitala, pentru ca solutionarea lor conditioneaza supravietuirea intreprinderii, perspectivele sale de dezvoltare, performantele sale prezente si viitoare, autonomia proprietarilor si a conducatorilor sai.

Se releva astfel importanta care revine perfectionarii metodelor si instrumentelor de selectare a mijloacelor de finantare, adecvate nevoilor intreprinderii. Asemenea probleme de selectare se pun in legatura cu patru tipuri de resurse financiare:

autofinantarea intreprinderii;

finantarea externa prin participarea la capitalul propriu al intreprinderii;

finantarea externa prin imprumuturi (sau credite) pe termen lung, mediu si scurt, acordate intreprinderii;

creditarea intre intreprinderi (creditul comercial).

1.2. Diversitatea si clasificarea mijloacelor de finantare

Inca de la inceput, remarcam ca nu se poate efectua o clasificare stricta a mijloacelor de finantare a intreprinderii. Pe de o parte, in cadrul criteriilor de clasificare a surselor de finantare se pot localiza o serie de elemente comune. Pe de alta parte, sursele de fonduri obtinute converg spre finantarea tuturor necesitatilor. De exemplu, un credit destinat finantarii investitiilor, poate sa fie utilizat pentru ameliorarea situatiei trezoreriei, daca esalonarea platilor pentru investitii permite acest lucru.

Clasificarea mijloacelor de finantare a intreprinderilor se poate face pe baza a mai multor criterii, printre care:

a) in functie de relatia care se stabileste intre intreprindere si mediul financiar cu ocazia unei operatiuni de finantare:

autofinantarea;

finantarea directa;

intermedierea financiara

b) dupa termenul operatiunilor (dupa durata, dupa maturitate sau dupa scadenta):

surse pe termen scurt ce corespund, in general, unui orizont de pana la un an;

surse pe termen mediu, definite conventional ca avand un orizont de timp corespunzand unei perioade care se intinde de la 1 sau 2 ani la 5-7 ani;

surse pe termen lung corespund scadentelor care depasesc 5 sau 7 ani.

c) dupa natura creantelor:

titluri de proprietate (actiuni);

titluri de credit (obligatiuni, cambii, bilete la ordin etc.);

titluri hibride (obligatiuni convertibile in actiuni etc.).

d) dupa originea fondurilor:

autofinantarea;

cresterea de capital social;

imprumuturile;

creditul intre intreprinderi, adica livrarile pe credit ale furnizorilor si avansurile de la clienti.

e) dupa destinatia fondurilor

utilizarile principale (fundamentale) care se refera la finantarea dotarii cu echipamente, la finantarea exploatarii si la finantarea trezoreriei;

utilizarile ocazionale corespund operatiilor particulare efectuate cum ar fi finantarea exporturilor, finantarea inovatiilor, finantarea crearii de intreprinderi etc.

Analiza: Metode financiare de evaluare a proiectelor de investitii Proiect: Procesul politico-juridic in Uniunea Europeana

O alta clasificare a capitalurilor agentului economic este din punctul de vedere al perioadei pentru care acestea raman la dispozitia agentului economic. Astfel, capitalurile intreprinderii se impart in capitaluri permanente si capitaluri imprumutate pe termen scurt.

Capitalurile permanente sunt surse stabile care raman la dispozitia intreprinderii pentru o perioada indelungata (cel putin un an), utilizate pentru finantarea tuturor activelor imobilizate si a unei parti din activele circulante. Conform dictionarului francez de contabilitate, capitalurile permanente ale intreprinderii sunt definite astfel: " . mijloace de finantare utilizate de intreprindere de o maniera durabila si permanenta". Referitor la capitalurile permanente, P. Vizzavona mentioneaza ca: "Intreprinderile trebuie sa finanteze cu capitalurile permanente investitiile sale si nevoia de finantare generata de ciclul de exploatare". Capitalurile permanente sunt formate din capitaluri proprii, o parte din provizioanele pentru riscuri si cheltuieli si capitalurile imprumutate pe termen mediu si lung.

1. Autofinantarea - principalul criteriu de autonomie financiara a intreprinderii

Dupa cum am vazut, capitalurile proprii reprezinta sursa traditionala preponderenta a finantarii intreprinderii. Aceasta sursa de finantare este alimentata fie prin aportul adus de actionari cu ocazia emisiunii de actiuni de catre societate, fie prin surplusul monetar creat prin circuitul intern al intreprinderii (autofinantarea).

Se poate pune intrebarea daca disciplina de piata este mai putin importanta, atunci cand fondurile intreprinderii sunt generate prin autofinantare, decat in cazurile cand intreprinderea face apel la finantarea externa ? Aceasta chestiune a fost pusa de catre unii autori precum Donaldson - (1961) si Baumol - (1965).

Dupa parerea lui Donaldson, finantarea interna are o mare importanta pentru managerul intreprinderii, in sensul ca ii da acestuia o mai mare libertate in actiunile asupra pietei, vis-à-vis de actionari. Astfel, se poate afirma ca alegerea investitiilor ar fi mai stricta prin finantarea externa decat prin autofinantare. Baumol, evoca si el ideea ca autofinantarea ar evita expunerea intreprinderii la sanctiunile pietei.

Daca practicile finantarii par ca dau eficacitate acestor argumente, inca nu s-a demonstrat ca autofinantarea ar reduce impactul pietei financiare, prin constrangerile acesteia privitoare la gestiunea intreprinderii. Numeroase argumente - precum costurile de tranzactionare si sistemul fiscal - sunt favorabile autofinantarii, insa prioritatea sa in finantare nu inlatura totusi influenta pietei.

Contributiile interne se formeaza din resursele ce se degaja din propria activitate pe care o desfasoara firma, astfel ca asistam la un proces de autofinantare, cu importanta deosebita asupra asigurarii autonomiei financiare.

Pentru desfasurarea activitatii, firma are o serie de cheltuieli, obtinand concomitent si niste incasari, acestea din urma provenind din vanzarea produselor, executarea de lucrari si prestarea de servicii, precum si din venituri financiare (titluri, dobanzi etc.) si venituri exceptionale (cedari de imobilizari, subventii etc.). Cheltuielile se refera la sarcinile curente ale exploatarii (materii prime si materiale, salarii, impozite in afara celui pe profit, cheltuieli generale) si pierderi exceptionale. Diferenta intre incasari si cheltuieli (exclusiv amortismentul) capata destinatii ca:

plata impozitului pe profit, adica partea ce se atribuie statului;

plata de dividende, adica partea atribuita asociatilor sau actionarilor;

plata participarilor la beneficii, adica partea atribuita salariatilor;

formarea fondului de amortizare, a provizioanelor sau rezervelor, adica partea cuvenita intreprinderii.

E. Harle afirma ca: 'Autofinantarea nu trebuie sa fie judecata numai dupa o analiza retrospectiva a rentabilitatii, ci in functie de comportamentul anticipat de bancheri si de diferitii investitori, care-si aduc aporturile in functie de rezultatele obtinute de intreprindere. Din aceasta cauza, rentabilitatea nu trebuie sa fie considerata ca o sanctiune a trecutului, ci ca un pariu asupra viitorului, reflectand o strategie financiara a intreprinderii, in principal, pe termen mediu".

Tema autofinantarii a fost pe larg dezbatuta si in literatura de specialitate din tara noastra. Se remarca adesea ca " . autofinantarea constituie, in general, pivotul finantarii intreprinderilor si, pentru unele dintre ele, sursa exclusiva a finantarii in fazele decisive ale dezvoltarii".

Sumele cuvenite intreprinderii si pastrate de catre aceasta formeaza autofinantarea totala (globala sau bruta), care este alcatuita din autofinantare de mentinere si autofinantare neta.

In primul rand, autofinantarea exprima aptitudinea intreprinderii de a asigura reproductia simpla si, in masura in care este posibil, reproductia largita, cresterea capitalului. Autofinantarea corespunde resurselor care permit mai intai compensarea uzurii fizice si morale a activelor pe termen lung (amortizari). Apoi, autofinantarea asigura compensarea riscurilor referitoare, fie la anumite elemente de activ (provizioane pentru deprecierea creantelor, a stocurilor etc.), fie asupra ansamblului patrimoniului (provizioane pentru pierderi si cheltuieli). In sfarsit, autofinantarea corespunde partii din rezultate care este mentinuta si reinvestita in activitatea intreprinderii.

Primele doua componente ale autofinantarii enuntate mai inainte, corespund resurselor necesare pentru reconstituirea capitalurilor angajate permanent in activitatea intreprinderii (se spune autofinantare de mentinere).

A treia componenta permite sa se largeasca productia si, deci, sa se dezvolte activitatea intreprinderii (denumim aceasta componenta autofinantare de crestere) - figura nr. 1.

Alaturi de notiunea de autofinantare bruta se mai utilizeaza si cea de cash-flow, care este foarte aproape de prima, cu deosebirea ca autofinantarea bruta nu cuprinde beneficiul distribuit actionarilor si, eventual, angajatilor sub forma de participare la profit. Cu alte cuvinte, cash-flow corespunde autofinantarii brute inainte de distribuirea beneficiului pentru nevoile aratate. Astfel, cash-flow reprezinta o notiune largita a finantarii brute.

Sursa: Adaptat dupa I. Vasile - Gestiunea financiara a intreprinderii, E.D.P. Bucuresti 1997. Fig. 3.1. Componentele autofinantarii

Consideram ca, intr-o economie de piata, principalele avantaje ale autofinantarii, sunt:

constituie un mijloc sigur de finantare, avand in vedere ca in anumite situatii conjuncturale intreprinderea intampina greutati in colectarea de capitaluri de pe piata financiara si monetara;

apara libertatea de actiune a intreprinderii, in sensul ca autonomia financiara dobandita prin autofinantare ingaduie acesteia independenta de gestionare fata de organismele financiare si de credit, organisme care exercita un control riguros spre a-si asigura garantia capitalurilor date cu imprumut.

Precizam insa ca este foarte greu ca o intreprindere sa poata inlocui in totalitate capitalurile imprumutate cu capitalurile proprii (din care o parte se formeaza prin autofinantare).

Din activitatea intreprinderii se naste un surplus monetar si care nu ramane in intregime la dispozitia acesteia, partea ce ramane constituind o veritabila oferta interna de moneda. Cu alte cuvinte, autofinantarea este surplusul monetar conservat in intreprindere dupa distribuirea dividendelor.

Articularea intre contul de rezultate si bilant pune in evidenta doua tipuri de operatiuni ce concura la formarea rezultatului: operatiunile externe si operatiunile interne (amortizari si provizioane). In timp ce operatiunile externe au in corespondent fluxurile reale in legatura cu tertii, operatiunile interne au scopul de a corija evaluarea patrimoniului intreprinderii la finele unui exercitiu financiar. Surplusul monetar mai poate fi definit si ca soldul operatiunilor externe. Dar, nu trebuie sa se neglijeze influenta elementelor nemonetare asupra surplusului monetar. Intr-adevar, amortizarile si provizioanele calculate corijeaza, de exemplu, rezultatul financiar impozabil, care este un element monetar.

Dupa P. Conso, capacitatea de autofinantare (CAF) difera de surplusul monetar; prin faptul ca in calculul CAF se integreaza atat cresterea productiei pentru consumul intern, cat si provizioanele pentru deprecierea activelor circulante si influentele rezultate din cesiunea activelor.

In practica, calculul CAF se efectueaza pornind de la componentele monetare ale contului de rezultate, fie de la Excedentul Brut de Exploatare (EBE) - metoda deductiva, sau de la rezultatul net - metoda aditionala.

Cele mai multe intreprinderi acorda previziunilor lor privind autofinantarea o functie-cheie in dezvoltare. Apare deosebit de importanta precizarea principalilor factori care determina si influenteaza marimea fluxurilor de autofinantare viitoare. De precizat ca, in determinarea fluxului previzionat de autofinantare, se au in vedere capacitatea si prevederile legale privind distribuirea profitului net; in principal, partea din profit distribuita ca dividend, precum si partea care ramane in intreprindere.

Marimea autofinantarii mai poate fi pusa in evidenta si in functie de factorii de influenta in diferite etape ale formarii sale.

Aceste etape pot fi reprezentate astfel:

Vanzari - Cheltuieli curente legate de prestatii externe = Valoarea adaugata

Valoarea adaugata - Cheltuieli de personal - impozite, taxe si varsaminte asimilate = Excedent brut din exploatare

Excedent brut din exploatare + Venituri financiare si Venituri exceptionale - Cheltuieli financiare si Cheltuieli exceptionale = Cash Flow Brut

Cash Flow Brut (Excedent monetar inaintea impozitarii) - Impozit asupra beneficiilor = Cash Flow Net

Cash Flow Net sau marja bruta de autofinantare - Dividende =Autofinantare

Autofinantarea poate sa vizeze doua directii fundamentale. Pe de o parte, poate viza activele imobilizate (investitiile in sensul traditional al termenului), pe de alta parte, autofinantarea poate insemna rambursarea imprumuturilor. Comparatia intre datoriile pe termen lung si mediu si cea a marimii autofinantarii permite sa se aprecieze capacitatea de rambursare de catre intreprindere a datoriilor.

Concluzionand, se poate arata ca previziunile privind autofinantarea sunt strans legate de: politica privind imprumuturile, politica de distribuire a profitului si politica de amortizare pe care o practica intreprinderea.

2. Aportul la capitalul propriu

2.1. Diferitele tipuri de crestere a capitalului

2.1.1. Cresterea capitalului prin aport in numerar si in natura

Aportul extern la capitalul propriu corespunde, fie fondurilor initiale avansate de proprietari pentru constituirea intreprinderii, fie fondurilor adaugate cu ocazia cresterii capitalului.

Aceste aporturi se efectueaza, fie in natura (cedarea catre intreprindere de imobile, materiale, active necorporale), fie in bani lichizi sau numerar.

In contrapartida, aportorii de fonduri sunt recunoscuti ca participanti la capitalul intreprinderii, adica sunt proprietari ai unei parti a capitalului, situatie care le confera statutul de asociati.

Asocierea la capital apare sub diverse forme, dupa natura intreprinderii: participarea cu parti sociale intr-o societate in nume colectiv sau intr-o societate cu raspundere limitata, cu actiuni intr-o societate pe actiuni sau societate in comandita pe actiuni etc.

Dar in toate cazurile, proprietarul unei fractiuni a capitalului are recunoscute trei drepturi Pe de o parte, el beneficiaza de un drept de participare, sub forme si grade diverse, la luarea deciziilor in ceea ce priveste intreprinderea. Pe de alta parte, el, beneficiaza de un drept asupra unei cote-parti din eventualele beneficii. In sfarsit, el pastreaza posibilitatea de a primi o parte din patrimoniul intreprinderii in cazul dizolvarii acesteia. Cresterile de capital prin aport in numerar si in natura contribuie efectiv la finantarea intreprinderii atunci cand sunt resurse noi de care beneficiaza intreprinderea. Dar sunt unele forme de crestere a capitalului care nu aduc resurse noi ci se limiteaza sa fixeze, sa stabilizeze resursele deja existente in intreprindere.

2.1.2. Cresterea capitalului social prin incorporarea de rezerve

In cazul cresterilor de capital prin Incorporarea de rezerve, intreprinderea integreaza in capitalul social o fractiune din rezervele reprezentand beneficiile anterioare obtinute si nedistribute proprietarilor. Cu ocazia unei astfel de cresteri a capitalului, se procedeaza la distribuirea de actiuni gratuite asociatilor, proportional cu participarea lor la capitalul intreprinderii.

Operatiunea pare neutra, atat pentru intreprindere, cat si pentru asociati. Ea are totusi sens si efect, dar pe termen. Chiar daca avutia proprietarilor pare neschimbata, doua avantaje indirecte apar.

Pe de o parte, noile actiuni sunt mai usor de cedat decat dreptul anterior detinut asupra rezervelor. Actionarii amelioreaza astfel mobilitatea plasamentului lor, adica posibilitatea de a recupera in bani lichizi, total sau partial, participarea lor la fondurile intreprinderii.

Pe de alta parte, daca intreprinderea mentine sau majoreaza in viitor dividendele pe care le distribuie pentru fiecare actiune (este cazul cel mai frecvent), actionarii vor primi dividende sporite datorita cresterii numarului lor de actiuni.

Astfel, incorporarea de rezerve reprezinta un avantaj acordat actionarilor si imbunatateste imaginea asupra intreprinderii, ceea ce, indirect, va spori posibilitatile de finantare accesibile intreprinderii.

2.1. Cresterea capitalului prin conversia datoriilor

La fel ca incorporarea de rezerve, cresterea capitalului prin conversia datoriilor pare sa nu aiba incidenta asupra finantarii intreprinderii. In acest caz se vireaza la capitaluri proprii o suma care figura anterior in conturile de datorii, fara a se modifica marimea globala a resurselor, adica suma pasivului. Operatia are totusi trei incidente directe sau indirecte asupra finantarii.

In masura in care datoriile sunt transformate in participare la capital, intreprinderea este eliberata de o scadenta viitoare si creste astfel stabilitatea finantarii sale. Li se recunoaste vechilor creditori participarea la capital, cu toate consecintele ce decurg, mai ales influenta asupra deciziilor intreprinderii.

Pentru ca suma datoriilor se diminueaza si cea a capitalurilor proprii creste, intreprinderea este de acum inainte mai putin indatorata, isi amelioreaza structura financiara. In caz de nevoie ea va putea sa solicite usor noi imprumuturi. Conversia datoriilor ii va permite sa-si reconstituie capacitatea de indatorare (si capacitatea de finantare).

Daca scadenta datoriilor care fac obiectul conversiei este apropiata, operatia efectuata micsoreaza presiunea exercitata asupra trezoreriei intreprinderii si se reduc astfel nevoile imediate de finantare.

Dintre toate formele de crestere a capitalului, numai cele care se fac prin aporturi in numerar si in natura apar in mod direct ca fiind operatii de finantare. Cresterile de capital realizate cu ocazia incorporarii de rezerve sau a conversiei datoriilor sunt avantajoase prin restructurarea resurselor deja obtinute si nu afecteaza direct marimea lor totala. Totusi aceste operatii exercita o influenta indirecta asupra conditiilor de finantare.

2.2. Evaluarea capitalurilor proprii

Evaluarea capitalurilor pune probleme complexe datorita pluralitatii formelor de masurare. Trei notiuni referitoare la valoare sunt utilizate curent in legatura cu capitalurile proprii.

1. Valoarea nominala a capitalului

Valoarea nominala a capitalului corespunde unei simple valori de referinta. Aceasta notiune o utilizam cand spunem ca societatea X prezinta un capital de 200 000 000 lei compus din 2000 de actiuni a 10000 lei. Aceasta valoare nominala este cea imprimata pe actiunile societatii. Termenul "capital social" desemneaza valoarea nominala a capitalului in cazul unei societati, oricare ar fi forma sa (societate pe actiuni, cu raspundere limitata, in nume colectiv).

2. Valoarea intrinseca

Valoarea intrinseca a capitalului este o valoare patrimoniala. Ea corespunde situatiei nete (S), adica sumei care ar fi retrocedata proprietarilor daca intreprinderea  si-ar inceta activitatea. In acest caz activele ar fi cedate si s-ar obtine o suma de bani (B). Apoi, creditorii fiind prioritari in raport cu asociatii, va trebui prelevata suma necesara pentru rambursarea tuturor datoriilor (D).

Suma ramasa se imparta intre asociati, proportional cu partea de capital detinuta va fi:

B - D = S

Aceasta suma S permite sa se calculeze valoarea intrinseca a fiecarei parti a capitalului sau a fiecarei actiuni. Se poate scrie:

unde n reprezinta numarul de actiuni sau parti de capital si VI reprezinta valoarea intrinseca a fiecarei actiuni sau parti.

Bineinteles ca aceasta valoare intrinseca are putine sanse de a coincide cu valoarea nominala a capitalului. O asemenea ipoteza nu ar putea fi posibila decat daca intreprinderea s-ar limita sa mentina capitalul initial, fara sa puna in rezerva nici cea mai mica parte din beneficiile realizate dupa infiintarea sa si fara sa inregistreze pierderi. Valoarea situatiei nete va fi deci, foarte probabil, diferita de cea a capitalului nominal, superioara daca intreprinderea a lucrat bine si a obtinut beneficii si acestea (sau o parte a lor) nu au fost distribuite si inferioara daca intreprinderea a obtinut pierderi, diminuandu-si astfel capitalul.

Valoarea de piata

Valoarea de piata a capitalului (se mai spune valoare venala) corespunde valorii cu care capitalul sau parti ale acestuia sunt schimbate cu ocazia tranzactiilor. In cazul particular al intreprinderilor cotate la bursa se poate vorbi de un pret determinat numit curs bursier.

Astfel, pentru o societate pe actiuni al carui capital e compus din 10000 de actiuni, stabilim ca la un curs de 27500 lei pe actiune, valoarea globala a capitalului e de 275 000 000 lei. Aceasta corespunde valorii pe care piata bursiera o recunoaste intreprinderii si se numeste valoare de piata sau capitalizare bursiera.

In general, in cazul societatilor ale caror actiuni sunt cotate la bursa, vom avea:

Capitalizare bursiera = Numar de titluri curs bursier

Am putea crede, la o prima analiza, ca valoarea de piata a capitalului ar fi apropiata de valoarea intrinseca, piata pornind de la valoarea patrimoniului pentru evaluarea actiunilor si pentru capitalizarea bursiera. Dar in fapt un decalaj exista intre aceste diferite evaluari. Piata ia in calcul valoarea patrimoniului, dar tine cont de perspectivele de randament in viitor ale intreprinderii. Daca aceasta are perspective bune de castig in viitor, valoarea de piata va depasi mult valoarea patrimoniala la acea data.

In schimb, daca perspectivele de castig in viitor sunt defavorabile (din cauza restrangerii pietei de desfacere, a tehnologiei depasite etc.), capitalizarea bursiera nu va reprezenta nici macar valoarea patrimoniala. Piata bursiera apreciaza o intreprindere nu dupa valoarea patrimoniului sau in prezent, ci dupa previziunile privind evolutia si castigurile viitoare.

Pentru o intreprindere care vizeaza o crestere de capital prin aporturi in numerar, o buna imagine pe piata si asigura in acelasi timp un pret ridicat (cursul practicat in momentul cresterii capitalului se numeste pret de emisiune) si un plasament usor al titlurilor, ceea ce-i permite sa obtina resurse suficiente in conditii favorabile. In acest fel problema evaluarii actiunilor pe piata e o variabila importanta a politicii de finantare pentru o intreprindere care intentioneaza sa recurga la cresterea capitalului.

Recurgerea la indatorare

O clasificare a diferitelor forme de indatorare s-ar prezenta astfel:

Acest tablou trebuie completat prin luarea in calcul a altor trei tipuri de credite sau de imprumuturi enumerate in continuare.

Creditele specifice se refera la anumite operatiuni cum ar fi exportul, crearea intreprinderii, descentralizarea. Aceste credite sunt in general acordate de intermediari financiari si trebuie deci cuprinse in aceasta categorie.

Creditele inter-intreprinderi apar cand o intreprindere acorda clientilor sai termene de plata, nefacandu-se deci apel la economiile publice sau la intermediari.

In sfarsit, se pot obtine credite pe pietele internationale de capitaluri sau de la banci internationale, reprezentand sume importante, prin tehnici financiare complexe. Dar acestea nu vizeaza decat un numar limitat de mari intreprinderi, publice sau private.

1. Indatorarea prin apel direct la economii

Indatorarea prin apel direct la economii constituie un mod deosebit de finantare, care vizeaza marile intreprinderi sau importante institutii publice sau private. Daca situatia economica si rezultatele lor sunt favorabile, publicul larg poate fi atras prin apelul lor la economiile acestuia. In practica acest mod de finantare se regaseste prin doua tipuri de operatiuni: emisiunea de titluri pe termen scurt si emisiunea de obligatiuni si alte titluri pe termen lung.

Pot exista si angajamente intermediare intre datorii si capitaluri proprii, numite quasi-fonduri proprii.

1. Emisiunea de titluri pe termen scurt

Emisiunea de bonuri, de bilete de trezorerie sau alte titluri pe termen scurt constituie o operatiune prin care imprumutatul emite un titlu in schimbul fondurilor care-i sunt imprumutate pe termen scurt sau mediu. Aceste titluri, care pot fi oferite publicului sau partenerilor cu care emitentul a stabilit un contract direct, apar ca forme simplificate ale obligatiunilor si pe un termen mai scurt.

Fig. 2. Schema unei emisiuni de titluri financiare.

2. Emisiunea de obligatiuni

Emisiunea de obligatiuni (sau lansarea unui imprumut obligatar) constituie forma principala de imprumut prin apel direct la economii, chiar daca aceasta e rezervata numai societatilor pe actiuni care indeplinesc anumite conditii.

Principiul acestui tip de operatiune consta in fractionarea imprumutului intr-un mare numar de parti, obligatiunile. Aceasta fractionare permite sa se realizeze o centralizare financiara mai eficace, prin mobilizarea de multiple contributii cu sume eventual limitate. Fiecare obligatiune constituie deci pentru imprumutator un titlu de creanta si pentru imprumutat o recunoastere a datoriei.

Ca si alte valori mobiliare (si in special actiunile), obligatiunile sunt transmisibile prin negociere. In caz de nevoie, imprumutatorul poate sa reintre In posesia fondurilor, in conditii mai mult sau mai putin rapide si mai mult sau mai putin favorabile, dupa calitatea titlului (deci a emitentului) si a conjuncturii de pe piata financiara. Aceasta posibilitate, de a revinde obligatiunile pe piata "secundara" altor imprumutatori, fara a astepta rambursarea lor de catre imprumutat (scadenta), creste mobilitatea plasamentului pentru imprumutatori, cu toate ca termenul lor normal ar fi un termen lung (sapte la douazeci de ani). Se realizeaza astfel compatibilitatea intre nevoile imprumutatilor care doresc sa dispuna de capitaluri pe termen lung si cele ale imprumutatorilor care cauta suplete si mobilitate pentru plasamentele lor.

Rambursarea obligatiunilor (se mai spune amortisment financiar) se efectueaza in conditiile stabilite la lansarea lor, fie facandu-se rambursarea o singura data (amortizare la sfarsitul perioadei), fie prin transe (amortizare prin anuitati), in acest caz alegerea titlurilor amortizabile facandu-se prin tragere la sorti.

Traditional, remunerarea obligatiunilor este fixa. Dar pot exista si obligatiuni a caror remunerare variaza dupa rezultatul intreprinderii, precum si obligatiuni cu dobanda variabila.

Marimea emisiunilor variaza considerabil de la o tara la alta. Pe piata franceza, se situeaza in general intre 50 si 100 milioane franci, aceste limite fiind praguri economice indicative si nu norme juridice. Intervalul mentionat corespunde marimii care permite sa se acopere cheltuielile fixe legate de emisiune. Limita superioara mentionata exprima posibilitatea pietei de a absorbi astfel de titluri. Este posibil ca piata sa poata absorbi si emisiuni mai mari.

Capacitatea de absorbtie a pietei e determinata de marimea fondurilor susceptibile sa fie angajate pe piata financiara si de concurenta care se face emitentilor de titluri. Lansarea de imprumuturi publice intr-o conjunctura cand bugetul statului e deficitar nu este indicata. Aceasta pentru ca titlurile emise de stat prezinta garantie mai mare si sunt preferate de cei care dau cu imprumut, restrangandu-se suma fondurilor accesibile emitentilor privati de titluri.

2. Imprumuturi acordate de banci si alti intermediari financiari

Imprumuturile acordate de intermediarii financiari se pot clasifica dupa obiectul lor economic:

credite pentru investitii;

credite pe termen scurt de mobilizare si de trezorerie;

credite imobiliare;

credite de export.

Creditele pentru investitii reprezinta o parte importanta a creditelor distribuite de intermediarii financiari. O forma speciala a creditelor pentru investitii o reprezinta operatiunile de leasing. In acest caz, o institutie financiara sau o banca de credit pe termen lung si mediu achizitioneaza un bun ales de intreprinderea care doreste sa investeasca. Apoi bunul este dat in locatie intreprinderii care are posibilitatea sa-l rascumpere.

Astfel, investitorul nu obtine un credit propriu-zis, dar evita sa avanseze suma necesitata de achizitionarea unui bun. El este un simplu locator al bunului pe care-l utilizeaza si va trebui sa plateasca, dupa o periodicitate prevazuta, chirie institutiei de leasing, avand si posibilitatea sa-l rascumpere.

Creditele pe termen scurt au in general scadente de pana la un an, dar pot merge si pana la doi ani. Sunt acordate de banci si pot fi disociate in credite de trezorerie si credite de mobilizare.

Creditele de mobilizare se constituie de fiecare data cand o banca accepta sa mobilizeze creante detinute de o intreprindere. Cu ocazia operatiunilor lor comerciale, intreprinderile acumuleaza creante de fiecare data cand acorda un termen de plata clientilor. Prin urmare, ele pot sa astepte scurgerea acestui termen pentru a-si incasa vanzarile. Dar situatia financiara a intreprinderilor poate sa nu permita asteptarea termenului care poate fi dupa o perioada de 60 pana la 90 zile. In astfel de situatii intervin bancile care "mobilizeaza" aceste creante. Ele pun la dispozitia intreprinderii imediat o suma de bani care corespunde valorii creantei, diminuata cu o suma care reprezinta remunerarea bancii (dobanda si comision).

In afara de aceste credite de mobilizare, intreprinderile pot avea acces la credite de trezorerie care sa asigure echilibrul financiar pe termen scurt.