Politici anticriza - politicile anticiclice bazate pe influentarea cererii agregate

Criza economica marcheaza inceputul declinului activitatii economice, intra­rea acesteia in faza de depresiune. In perioada preindustriala au avut loc unele crize de subproductie cauzate de factori naturali sau conflicte militare ce au afectat agri­cultura, conducand la reducerea consumului. In perioada industriala, crizele sunt de supraproductie, fiind caracterizate printr-o oferta  agregata mai mare decat cererea solvabila, ceea ce face imposibila redresarea bunurilor economice.

Societatea moderna a cunoscut atat crize ciclice, care au afectat     economiile nationale si o anumita periodicitate, cat si crize neciclice, caracterizate indeosebi prin insuficienta resurselor comparativ cu posibilitatile existente. Cea mai ampla criza economica mondiala din secolul XX a fost in anii 1929-1933.

Dupa anii '30, pe plan mondial, cele mai dure recesiuni au avut loc in anii '70 si '80; o anumita regenerare a activitatii economice a avut loc la mijlocul anilor '80, pentru ca in anii 1990-1993 sa apara o noua recesiune dura. Incepand cu anul 1993 se poate vorbi de o regenerare a activitatii economice ,care este destul de lenta.

Desi evolutia ciclica are o determinare obiectiva, sunt necesare elabo­rarea si adoptarea de catre guvern si agentii economici a unor masuri de atenuare a efectelor negative, in vederea asigurarii stabilitatii economiei.

In secolul trecut, o contributie importanta la fundamentarea teoretica si stabi­lirea unor programe anticriza a avut J.M.Keynes (deceniile 4-5).

Politicile anticiclice se pot grupa in doua mari categorii:

politici bazate pe influentarea cererii agregate (demand-side-economics);

politici bazate pe influentarea ofertei agregate.

1. Politicile anticiclice bazate pe influentarea cererii agregate pornesc de la teoria lui Keynes, conform careia cauza principala a fluctua­tiilor agregate ale acti­vitatii economice rezida in modificari nedorite ale cererii agregate in raport cu evo­lutia efectiva a ofertei agregate.

Pentru atenuarea efectelor negative ale fluctuatiilor ciclice se folosesc instru­mente de politica monetara, cum sunt: cheltuielile publice, sistemul de impozite si taxe, rata dobanzii si masa monetara, sistemul asigu­rarilor sociale etc. Folosirea lor a fost fundamentata de catre Keynes si de alti teoreticieni care l-au succedat, fiind inte­grate in politici anticiclice conjuncturale. Acestea au devenit componente ale politicii economice pe termen scurt-mediu.

Principalele componente ale politicii anticiclice sunt:

a.      politica monetara si de credit;

b.      politica cheltuielilor publice;

c.       politica fiscala.

a. Politica monetara si de credit se realizeaza prin utilizarea unor   instrumente, cum sunt: rata dobanzii, creditul si masa baneasca. O astfel de politica se aplica dife­rentiat, in functie de faza ciclului economic.

In faza de boom prelungit se urmareste franarea cererii de bunuri de consum si a investitiilor, a activitatii economice in general. In acest scop se majoreaza rata dobanzii, se impun restrictii suplimen­tare la acordarea de credite si se executa un control riguros asupra masei monetare.

Analiza: Metode financiare de evaluare a proiectelor de investitii Proiect: Procesul politico-juridic in Uniunea Europeana

b. Politica cheltuielilor publice vizeaza in faza de recesiune majo­rarea cheltu­ielilor efectuate de la bugetul de stat chiar printr-o emisiune monetara suplimen­tara in scopul de a mentine si stimula cererea economica.

Cheltuielile publice sunt facute, in special, pentru achizitii de stat, investitii cu caracter social-cultural si investitii in firmele publice.

In faza de boom se manevreaza cheltuielile de la bugetul statului in vederea reducerii productiei, a cererii globale in general.

c. Politica fiscala se bazeaza pe utilizarea impozitelor si taxelor colectate la bugetul de stat si la cele locale.

In faza de recesiune, statul reduce fiscalitatea pentru a se lasa la dispozitia agentilor economici mai multe venituri. In acest fel se stimuleaza consumul si inves­titiile.

In faza de boom se majoreaza fiscalitatea, ceea ce franeaza cererea de consum si investitiile. Totodata, se asigura si incasari suplimentare la buget, menite sa acopere deficitele acumulate in faza de recesiune.

Cele trei tipuri de politici anticiclice de sorginte keynesiana au ca obiectiv influentarea cererii agregate si se aplica in functie de conditiile concrete din eco­nomie.

In perioada postbelica politicile monetariste au fost utilizate mai des, mai ales in tarile in curs de dezvoltare si, mai recent, in cele aflate in tranzitie. Aplicarea lor a avut in vedere factorii care influenteaza cererea agregata, printre care se afla: venitul curent, evolutia preturilor, structura populatiei pe categorii de varsta, gradul de ocu­pare a fortei de munca etc. Se apreciaza ca nu exista retete universale privind promo­varea politicilor anticiclice de tip keynesian si a instrumentelor disponibile in acest sens.

Politicile anticiclice au fost aplicate pentru prima data in S.U.A. prin progra­mul administratiei Roosevelt, pentru a depasi marea depresiune din anii '30, cunoscute sub numele de New Deal. Dupa al doilea razboi mondial, ele au fost aplicate in tarile Europei Occidentale, in Canada si Japonia, facand ca economiile acestora sa nu se confrunte cu recesiuni profunde sau de durata, in perioada 1950-1970. Fluctuatiile cererii agregate au fost atenuate prin folosirea politicilor de sorginte keynesiana si a unor stabilizatori automati ai cererii agregate, cum sunt:

sistemul progresiv asupra veniturilor, care atenueaza scaderea cererii si consu­mului agregat in perioadele de recesiune si limiteaza cresterea cheltuielilor pentru consum in perioadele de expansiune;

modul de percepere si de acordare a indemnizatiilor si alocatiilor pentru somaj si asistenta sociala a caror evolutie este corelata cu starea conjuncturii. Astfel, cotizatiile pentru sistemele de securitate si asigu­rare sociala ale salariatilor si firmelor se diminueaza cand se reduc nivelul veniturilor si gradul de folosire a factorilor de productie, in timp ce volumul presta­tiilor si alocatiilor sociale se mareste in conditii de recesiune. In conditii de boom, cotizatiile pentru sistemele de securitate si asigurare sociala cresc, in timp ce prestatiile si alo­ca­tiile sociale stagneaza sau se reduc. In acest mod creste gradul de stabilitate al venitului disponibil, care este folosit pentru achizitionarea bunurilor de consum si de investitii;

modul de stabilire a veniturilor nominale prin contractele colective de munca, in functie de starea conjuncturii economice;

relativa stabilitate a preturilor, investitiilor, cheltuielilor de cercetare- dez­vol­tare si a productiei in sectoarele economice bazate pe structurii oligo­polistice si oligopsonice. Firmele mari, dispunand de programe de investitii pe termen lung si de importante resurse de autofinantare, mentin un trend relativ stabil al investitiilor, independent de faza    ciclului decenal;

gestionarea anti-ciclica a datoriei publice etc.

Incepand cu anii '70, politicile de sorginte keynesiana de influentare a cererii au inceput sa nu mai fie eficace. Incepand cu 1973-1974 a avut loc o crestere specta­culoasa a preturilor, au aparut fenomenele de stagflatie si slumpflatie, iar somajul a crescut alarmant. El n-a mai putut fi diminuat in mod semnificativ prin cresterea cheltuielilor publice si a deficitelor bugetare. In aceste conditii, s-au intensificat preo­cuparile pentru aplicarea masurilor bazate pe stimularea ofertei.

2. Politicile bazate pe influentarea ofertei agregate au in vedere ca, pentru a influenta conjunctura nefavorabila, trebuie imbunatatite stimulentele, pentru a-i incita pe producatori sa mareasca oferta agregata. In acest scop pot fi folosite doua mari categorii de masuri:

masuri de restructurare a vietii economice, orientate spre extinderea concu­rentei si preturilor libere, prin atenuarea rolului oligopolurilor, centralelor, sindicatelor. Ele vizeaza buna functionare a "pietei libere, concurentiale si a mecanismelor sale", asigurarea unei largi initiative, prin reducerea regle­mentarilor si intarirea drepturilor de proprietate privata. Buna functionare a pietei este un factor determinant pentru evolutia ascendenta a ofertei agre­gate;

masuri menite sa imbunatateasca perspectivele de profit ale producatorilor, stimulandu-i sa-si mentina sau sa sporeasca oferta de bunuri. In acest scop, se apreciaza ca, prin reducerea fiscalitatii, veniturile agentilor economici si ale statului vor creste, atragand dupa ele si sporirea cererii agregate. Prin folo­sirea unor parghii de politica economica, statul poate stimula libera initiativa si asumarea riscului de catre intreprinderi.