Relatia monetara, adica
relatia intre cererea si oferta de bani, determina in mod unic
structura preturilor, cat priveste raportul reciproc de schimb dintre
bani si bunurile si serviciile comercializabile.
Daca relatia monetara
ramane neschimbata, atunci nu se poate manifesta nici o presiune
inflationista (expansionista), nici una deflationista
(contractionista) asupra comertului, afacerilor, productiei,
consumului si utilizarii mainii de lucru. Asertiunile contrare
reflecta nemultumirea persoanelor nedoritoare [p.431] sa-si
ajusteze activitatile la cererile semenilor lor, asa cum se
manifesta acestea pe piata. Totusi, nu datorita unei
asa-zise raritati a banilor sunt preturile produselor
agricole prea scazute pentru a le asigura fermierilor submarginali
incasarile pe care ar dori sa le realizeze. Cauza necazurilor acestor
fermieri este ca alti fermieri produc la costuri mai scazute.
O crestere a cantitatii de
bunuri produse trebuie sa aduca cu sine, in absenta altor
modificari, o ameliorare a conditiilor de trai ale indivizilor. Ea
are drept consecinta o scadere a preturilor monetare ale bunurilor
a caror productie a crescut. Dar o asemenea scadere a
preturilor monetare nu diminueaza catusi de putin
beneficiile provenite de pe urma surplusului de avutie produsa.
Cresterea partii din avutia aditionala care le
revine creditorilor poate fi considerata inechitabila, desi
asemenea critici sunt de valoare indoielnica, in masura in care
cresterea puterii de cumparare a fost anticipata corect si
luata adecvat in calcul printr-o prima negativa inclusa in
preturi. [13] Dar nu trebuie sa afirmam ca
scaderea preturilor determinata de cresterea
productiei la bunurile in chestiune constituie o dovada a vreunui
dezechilibru care n-ar putea fi eliminat altfel decat printr-o crestere a
cantitatii de moneda. Bineinteles, de regula toate
cresterile productiei la unele sau la toate bunurile, presupun o
noua alocare a factorilor de productie intre diversele ramuri
economice. Cand cantitatea de moneda ramane neschimbata,
necesitatea unor asemenea realocari devine vizibila in structura
preturilor. Unele linii de productie devin mai profitabile, in vreme
ce in altele profiturile scad si apar pierderi. Astfel, functionarea
pietei tinde sa elimine aceste dezechilibre despre care s-a vorbit
atat de mult. Prin sporirea cantitatii de bani este posibila
amanarea sau intreruperea unui astfel de proces de ajustare. A-l face superfluu
sau mai putin dureros pentru cei vizati nu este cu putinta.
Daca schimbarile puterii de
cumparare induse de moneda care sunt determinate de guvern n-ar
produce decat transferuri de avutie de la anumiti oameni catre
alti oameni, atunci nu ar fi posibil sa le condamnam din punctul
de vedere al neutralitatii stiintifice a catalacticii.
Bineinteles ca justificarea lor sub pretextul binelui comun sau al
bunastarii publice este frauduloasa. Cu toate acestea unii le-ar
putea totusi lua in consideratie, ca mamsuri politice potrivite
pentru a privilegia interesele anumitor grupuri de persoane pe seama altora,
fara a produce alte pagube. Insa aici mai sunt implicate si
alte consecinte.
Nu este cazul sa specificam
consecintele la care trebuie sa conduca o politica
deflationista indefinit continuata. Nimeni nu preconizeaza
asemenea [p.432] politici. Preferintele maselor si ale scriitorilor
si politicienilor dornici sa culeaga aplauze se indreapta
catre inflatie. Cu privire la aceste practici trebuie sa
subliniem trei lucruri. In primul rand, politica inflationista
si expansionista trebuie sa duca la supraconsum, pe de o
parte, si la malinvestitii, pe de alta. Astfel, ea implica
irosire de capital si submineaza satisfacerea viitoare a
dorintelor. [14] In al doilea rand, procesul
inflationist nu elimina necesitatea ajustarii productiei
si a realocarii resurselor. El nu face decat sa-l amane, si
prin aceasta sa-l faca mai dificil. In al treilea rand, inflatia
nu poate fi intrebuintata ca o politica permanenta
deoarece, atunci cand este perpetuata, ea trebuie sa duca in
cele din urma la prabusirea sistemului monetar.
Un vanzator cu amanuntul sau un carciumar
pot cadea cu usurinta prada iluziei ca, pentru ca
el si colegii sai sa devina mai prosperi, nu este
necesara decat sporirea cheltuielilor efectuate de public. In ochii lor,
problema esentiala este de a-i imboldi pe oameni sa
cheltuiasca mai mult. Dar este uimitor ca aceasta opinie a putut
fi prezentata lumii sub forma unei noi filozofii sociale. Lordul Keynes
si discipolii sai fac absenta propensiunii de a cumpara
responsabila pentru conditiile economice pentru ceea ce
considera ei conditii economice necorespunzatoare. In ochii lor,
ceea ce este necesar pentru a-i face pe oameni mai prosperi nu este un spor al
productiei, ci o crestere a cheltuielilor. Pentru a le da oamenilor
posibilitatea sa cheltuiasca mai mult, ei recomanda o
politica "expansionista".
Doctrina aceasta este tot atat de veche pe cat
este de gresita. Analiza si respingerea ei vor fi intreprinse in
capitolul referitor la ciclul economic. [15]
