Fiscalitate - sfera de actiune si obiectivele

Fiscalitate - Sfera de actiune si obiectivele

Sistemele fiscale occidentale sunt, in cea mai mare parte a lor, fructul unor evolutii lungi si al unor acumulari repetate si indelung cantarite si analizate pana la consfintirea lor prin legi fiscale, care, la urma urmei, sunt acte politice. Cu toate acestea, si aici se vorbeste si se cauta reforma fiscala pentru a constitui un sprijin mai eficace in aplicarea politicilor fiscale ale statelor respective. Cu atat mai mult este necesara o reforma fiscala in tarile din Europa Centrala si de Est, puse sa rezolve cu aceasta ocazie doua probleme:

a)     asigurarea mijloacelor financiare pentru acoperirea cheltuielilor publice, utilizand impozitul si ca o parghie fiscala la nivel macroeconomic si

b)     alinierea la comandamentele integrarii europene, care inainte de armonizare fiscala presupune existenta, ca atare, a unui sistem fiscal modern.

Organizarea unui sistem fiscal are la baza urmatoarele trei demersuri[1]:

stabilirea fundamentelor sale, a principiilor, a optiunilor fundamentale;

precizarea unui spatiu teritorial;

sa fie facut operational dotandu-l cu tehnicile corespunzatoare.

"Instrumentele temporare au permis castigarea timpului necesar pentru proiectarea unei restructurari fiscale mai adecvate pe termen lung.

Principalele masuri si scopuri partiale au fost:

reforma impozitului pe circulatia marfurilor si utilizarea lui ca stadiu preliminar pentru introducerea (iulie 1992) a impozitului pe valoarea adaugata;

intoducerea impozitului pe profit cu 77 clase de impozitare, reducerea acestor clase la 2 si adoptarea prin Ordonanta de Guvern a noii legi a impozitului, cu o cota mica de impozitare, de 38%;

introducerea impozitului pe salarii;

introducerea impozitului pe dividende si pe vanzarea de active;

introducerea unui nou sistem de taxe vamale"[2].

Pentru conturarea sistemului fiscal romanesc in corelatie cu scopurile urmarite in aplicarea politicii fiscale, sunt necesare o serie de masuri referitoare la:

diversificarea structurii sistemului de impozite prin trecerea la impozitul pe venitul global al persoanelor fizice (ca o necesitate determinata de ratiuni de echitate fata de contribuabili si nevoi de venituri fiscale, precum si de cerinta alinierii la tendintele evidente pe plan mondial) si a altor impozite specifice economiei de piata (impozitul pe avere si pe capital, impozitul pe castigul din capital etc.);

restructurarea sistemului de impozite urmarind cresterea ariei bazei de impozitare concomitent cu reducerea cotelor de impozitare, precum si atenuarea distorsiunilor induse de unele impozite in procesul de investire si economisire si munca;

adoptarea codului fiscal fara de care nici o lege fiscala nu va produce efecte fiscale pozitive;

intarirea si perfectionarea aparatului fiscal nu printr-un numar stufos de salariati, ci prin specialisti buni in domeniu a caror munca sa fie pretuita cum se cuvine;

Document online: Finantele intreprinderii - grile Document online: Pasii de reforma ai PAC si evaluati impactul acestora asupra PAC

simplificarea muncii administratiei financiare prin folosirea tehnicilor noi de impozitare si utilizarea informaticii, in mod curent si adecvat.

Toate aceste deziderate trebuie privite in dinamica, deoarece un sistem fiscal trebuie sa urmareasca in permanenta mersul economiei astfel incat sa-i fie un sprijin real si nu o frana. Cadenta sa trebuie sa fie cand in fata cand in urma cadentei economice, dupa cum necesitatile de politica economica o impun, iar cele de politica fiscala o fac posibila.

Un sistem fiscal rational are la baza sa un numar de principii fundamentale care fie sunt expres definite sau mentionate de legislatia fiscala, fie rezulta implicit din caracteristicile ce le cuprinde reglementarea respectiva. In doctrina fiscala au fost formulate mai multe principii care ar sta la baza unui sistem fiscal, atribuindu-le denumiri diferite desi trasaturile specifice ale lor erau asemanatoare[3].

Maurice Allais[4] prezinta gruparea principiilor sistemului fiscal astfel:

individualitatea: fiscalitatea trebuie sa constituie un mijloc de asigurare pentru deplina dezvoltare a personalitatii fiecarui cetatean;

nediscriminarea: impozitul sa fie stabilit potrivit unor reguli unitare pentru toti, fara discriminari directe sau indirecte, fata de unele grupe sociale;

impersonalitatea: stabilirea si preuarea impozitului nu trebuie sa implice cercetari de tip inchizitorial asupra vietiii persoanelor sau asupra gestiunii intreprinderilor; aplicarea acestui principiu conduce la preferinta pentru impozite analitice calculate pe baza bunurilor luate in considerare, in locul impozitelor sintetice stabilite pe persoane;

neutralitatea: impozitul nu trebuie sa contravina unei mai bune administrari in economie, el trebuie sa stimuleze realizarea unei economii mai eficiente;

legitimitatea: veniturile provenind din serviciile efectuate in folosul colectivitatii, cum sunt veniturile din munca, trebuie sa fie considerate "legitime", respectiv "meritate" si sa nu fie impozitate; totodata fiscalitatea trebuie sa taxeze acele venituri care nu pot fi considerate ca "legitime", adica cele care nu corespund unui serviciu efectuat in folosul societatii;

lipsa de arbitru: impozitul trebui sa fie preluat potrivit unor principii simple, care sa nu dea loc nici unui arbitrariu.

Obiectul finantelor publice

In doctrina financiara s-au emis mai multe opinii privind obiectul finantelor publice. Intr-o opinie larga, de circulatie europeana se considera ca finantele publice au ca obiect "regulile fundamentale, organele si procedurile care permit colectivitatilor publice indeplinirea tuturor atributiilor lor cu ajutorul mijloacelor financiare". Aceste reguli si procedee trebuie sa se aplice "intr-un regim de drept public", pentru a scoate in evidenta "ca motivele, mijloacele si efectele finantelor publice sunt cu totul diferite de cele ale finantelor private"[5]. Finantele publice sunt folosite in scopul satisfacerilor nevoilor generale ale societatii, in timp ce finantele private sunt puse in slujba realizarii de profit de catre intreprinzatorii particulari .

In doctrina financiara americana se afirma ca finantele publice au ca obiect "faptele, principiile, tehnicile si efectele procurarii si cheltuirii fondurilor banesti de catre organele guvernamenale si ale administratii datoriei publice"[7].

Intr-o forma mai concentrata se sustine ca finantele publice au ca obiect "veniturile si cheltuielile bugetelor apartinand colectivitatilor publie" si care se exprima sub forme "economice, politice si juridice".

Pentru a-si reliza rolul si functiile sale, statul trebuie sa mobilizeze resurse si sa faca cheltuieli banesti.

In acest scop, statul procedeaza la repartitia sarcinilor publice intre persoanele fizice si juridice, cat mai echitabil posibil.

In acelasi timp, in actiunea de cheltuire, statul este preocupat de stabilirea destinatiei surselor financiare publice, in raport de sarcinile si functiile pe care le are de indeplinit. Astfel primeaza cheltuielile necesare dezvoltarii serviciilor publice (invatamant, sanatate, cultura etc.).

Veniturile publice si cheltuielile publice apar drept componente esentiale ale structurii finantelor publice in opiniile doctrinare mentionate si ele au o indelungata traditie istorica, inclusiv in statele moderne.

In actiunile de mobilizare, de formare a veniturilor publice si de efectuare a cheltuielilor publice, intre stat si persoanele fizice, intre persoanele juridice, pe de o parte si intre acestea si stat, pe de alta parte, se nasc anumite relatii de natura economica, adica relatii financiare, respectiv anumite drepturi si obligatii corelative.

In toate cazurile, relatiile financiare imbraca o forma valorica, baneasca. In opinia multor economisti nu toate relatiile banesti care apar in procesul repartitiei si circulatiei produsului social sunt in acelasi timp si relatii financiare[8].

Relatiile financiare ce iau nastere in procesul complex de repartizare a produsului social si a venitului national in scopul satisfacerii nevoilor generale ale societatii, desi sunt multiple, au o serie de caracteristici comune, dar si unele trasaturi specifice, proprii. Aceste trasaturi specifice apar deoarece:

o parte din relatiile financiare asigura repartizarea si formarea fondurilor bugetului public si deci au caracter nerambursabil;

o alta parte din relatiile financiare au la baza principiul rambursabilitatii;

o alta parte a relatiilor financiare imbina trasaturile specifice ale celor de mai sus, adica rambursabilitatea are caracter aleatoriu, fiind conditionata de producerea unui eveniment. Daca se produce evenimentul, suma ce se va rambursa poate sa fie chiar mai mare decat prestatia baneasca. Daca evenimentul nu se produce, prestatia baneasca devine nerambursabila.

Ca urmare a acestor particularitati, in sens larg, relatiile financiare cuprind atat relatii referitoare la formarea si repartizarea fondurilor bugetului public, care au caracter nerambursabil cat si cele care au la baza principiul (obligatia) rambursabilitatii, precum si cele la care rambursabilitatea are caracter aleatoriu, adica toate cele trei categorii mentionate.

In schimb, in inteles restrans, se considera relatii financiare numai cele care cuprind relatii referitoare la formarea si repartizarea fondurilor bugetelor publice, adica cele din prima categorie de mai sus, care au caracter nerambursabil.