Exigentele adoptarii euro de catre romania - criteriile de convergenta nominala

EXIGENTELE ADOPTARII EURO DE CATRE ROMANIA

1.1.Criteriile de convergenta nominala

Extinderea Uniunii Europene la nivelul 'valurilor integrationiste' din 2004 si 2007 implica participarea obligatorie, cu un decalaj temporal, a noilor state membre in Uniunea Economica si Monetara. Din aceasta perspectiva este foarte important ca noii veniti sa parcurga in prealabil procesul de asigurare a convergentei reale si nominale si ca reforma Consiliului Guvernatorilor BCE, angajata in primavara anului 2003, sa poata rapid intra in vigoare. Disfunctiile economice actuale la nivelul Uniunii Monetare Europene risca sa se amplifice o data cu integrarea noilor state membre. Pe termen mediu, modernizarea sistemelor lor sociale si a infrastructurii sunt de natura sa conduca la cresteri ale datoriei externe si a deficitului bugetar, tensionand respectarea cu strictete a coordonarii economice si a regulilor de disciplina bugetara.

Nici 1 mai 2004 si nici 1 ianuarie 2007 sau o data ulterioara nu marcheaza sfarsitul procesului de integrare europeana. Fie ca este vorba despre cele 10 state care au aderat la UE in mai 2004, fie ca este vorba despre Romania si Bulgaria, statutul dobandit in urma aderarii este acela de stat membru cu derogare in domeniul Uniunii Economice si Monetare. Acest statut derogatoriu provizoriu va fi desfiintat in momentul in care statele care fac obiectul sau vor satisface criteriile de aderare la zona euro.

Criteriile si valorile standard ale indicatorilor ce stau la baza selectarii tarilor membre ale Uniunii Monetare Europene (ulterior, ale zonei euro) au fost statuate in Tratatul de la Maastricht si in Protocoalele aditionale si includ:

- criteriul stabilitatii preturilor - inflatia, exprimata cu ajutorul indicelui preturilor de consum armonizat (IPCA), sa nu depaseasca cu mai mult de 1,5 puncte procentuale media aritmetica simpla a ratelor inflatiei din cele trei state membre cu cele mai bune performante in acest sens;

- criteriul situatiei finantelor publice - a avut in vedere doua cerinte: deficitul bugetar sa nu fie mai mare de 3% din PIB al fiecarei tari, iar datoria publica sa nu depaseasca 60% din PIB;

- criteriul ratei dobanzii - rata dobanzii pe termen lung nu trebuie sa depaseasca cu mai mult de 2 puncte procentuale media aritmetica simpla a mediei pe 12 luni a ratelor dobanzii din cele trei state membre cu cele mai bune rezultate in materie de stabilitate a preturilor;

- criteriul cursului de schimb - tarile membre UE sunt considerate calificate daca au respectat, fara sa provoace tensiuni, timp de doi ani premergatori adoptarii euro, limitele normale de fluctuatie prevazute in cadrul Exchange Rate Mechanism II (banda ingusta de ± 2,25%, extinsa ulterior la o banda mai larga de ± 15% fata de paritatea centrala in raport cu euro a monedei nationale).

Figura nr.1.1.

Limitele de fluctuatie prevazute in cadrul ERM II

Tratatul de la Maastricht ofera un oarecare grad de flexibilitate in ceea ce priveste calendarul adoptarii euro, lasand decizia efectiva asupra momentului oportun la latitudinea fiecarei tari membre, in consultare cu Comisia Europeana si cu Banca Centrala Europeana.

Dat fiind faptul ca, pana la inceputul anilor '90, Uniunea Europeana a fost un club al tarilor bogate, iar structurile economice ale acestora erau, prin definitie, asemanatoare, Tratatul de la Maastricht nu face referire la criterii de convergenta reala, care sa asigure un grad inalt de similitudine si de coeziune structurilor economiilor tarilor candidate.

Asa cum am punctat si la nivelul primului capitol al prezentei lucrari, consider ca este necesara si interesanta abordarea criteriilor de convergenta reala, asa cum rezulta ele din teoria zonelor monetare optimale, mai ales in contextul in care atat Comisia Europeana, cat si Banca Centrala Europeana au avertizat in ultimii ani asupra riscurilor unei adoptari premature a euro de catre o tara a carei convergenta reala cu structurile vest-europene este insuficienta.

O parte din tarile din valul de aderare 2004 si-au exprimat optiunea temporala referitoare la integrarea in zona euro: cat de repede posibil pentru Slovenia, 2006-2007 pentru Estonia si Cipru, 2008-2009 pentru Ungaria, Letonia, Polonia si Slovacia si 2010 pentru Cehia. In schimb, Malta si Lituania nu au adoptat inca o decizie ferma in acest sens.

Aceasta 'extindere in extindere' atrage comentarii diferite in functie de accentul perceput la nivelul Uniunii Economice si Monetare - cel economic sau cel monetar. Pe de o parte, politica monetara si aceea de curs de schimb nu trebuie sa fie afectate in mod fundamental de procesul de extindere cata vreme litera si spiritul procedurii de admitere in zona euro sunt respectate. Pe de alta parte, insuficientele si imperfectiunile actuale ale procedurilor de supraveghere multilaterala si de disciplina bugetara ar trebui eliminate o data cu integrarea noilor state membre in Uniune.

Document online: Unificarea paneuropeana azi Document online: Economia bunastarii si rolul statului in economie - reglementarea preturilor

1.1.1. Extinderea UME din punct de vedere monetar

Extinderea Uniunii Europene va genera, la nivelul anilor viitori, profunde mutatii ale structurilor economice. Rata medie de crestere economica inregistrata de tarile candidate a fost superioara, cel putin pana in 2004, cu aproape 3 puncte procentuale, mediei comunitare. Structurile productive, financiare si bancare au fost modernizate si/sau reconstituite. Privatizarea economiilor a progresat si ea de o maniera impresionanta, mai ales dupa 1997, pentru a atinge niveluri comparabile cu cele din UE. In fine, UE a devenit principalul partener comercial si investitor strain pentru ansamblul tarilor candidate, confirmand astfel gradul ridicat de integrare economica a tarilor candidate in spatiul economic al UE.

Totusi, calitatea acestor rezultate obtinute pe linia convergentei reale nu poate ascunde persistenta unor fragilitati structurale in economiile din Europa Centrala si de Est:

- persistenta deficitelor de cont curent, care genereaza riscul unor puternice constrangeri pe linia obtinerii de finantari externe;

- nivelul ridicat al ratei somajului in majoritatea tarilor din regiune, care face absolut necesara o reforma a pietelor muncii;

- managementul deficitar al finantelor publice.

In acest context, conform unui studiu realizat recent de Frédéric Allemand, Ungariei, Cehiei, Estoniei, Letoniei, Maltei si Slovaciei le trebuie in jur de 25 de ani pentru a realiza un PIB la nivelul a 75% din PIB-ul statelor din UE15[1]. Este cu atat mai dificil demersul lor de adoptare a euro, cu cat zona euro are pretentia unui club exclusivist, care primeste in randurile sale doar statele ale caror economii sunt suficient convergente cu zona euro in termeni nominali si in termeni reali. Pe de alta parte, definirea si punerea in practica de catre Banca Centrala Europeana a unei politici monetare unice optimale pentru economiile 'coapte' (deja membre in zona euro) si pentru cele in faza de 'ajungere din urma' caracterizate de niveluri inca ridicate ale inflatiei se pot dovedi un exercitiu periculos.

Dilema este urmatoarea:

(a) in ipoteza ca BCE mentine tinta de inflatie cu putin peste 2% pe an pentru ansamblul zonei euro - pentru a combate inflatia indusa de noile state membre, rata dobanzii ar trebui sa creasca, generand o constrangere asupra cresterii economice pentru ansamblul tarilor membre in zona euro si, mai ales, o incetinire a procesului de ajungere din urma pentru noile tari membre.

(b) in ipoteza ca BCE renunta la tinta de inflatie - contravine direct obligatiei constitutionale de a mentine stabilitatea preturilor, conform Art.105 al Tratatului ce sta la baza Comunitatii Europene.

Procedura de admitere in zona euro are ca obiect aprecierea nivelului de maturitate si, in fine, a gradului de convergenta reala, pentru economiile statelor membre care beneficiaza de derogare cu privire la participarea lor la zona euro.

Institutiile comunitare si, in speta, Parlamentul European au punctat faptul ca 'pentru a deveni membre cu statut deplin in zona euro, economiile in tranzitie trebuie sa faca progrese pana la un anumit punct in directia asigurarii convergentei reale[2].'

Punerea in practica a procedurii de natura sa conduca la inlaturarea statutului derogatoriu se face in doua etape:

- analiza tehnico-administrativa: la fiecare doi ani, precum si la cererea statului care beneficiaza de derogare, Comisia si BCE supun atentiei Consiliului de Ministri un raport tehnic privind progresul inregistrat de statele aflate in etapa a II-a a UME in ceea ce priveste indeplinirea criteriilor de convergenta enuntate la Maastricht;

- aprecierea politica: dupa consultari cu Parlamentul European si discutii la nivelul Consiliului reunit la nivel de sefi de state si guverne, Consiliul ia decizia, la propunerea Comisiei, daca se intruneste majoritatea calificata.

Gandita la nivelul anilor 1989-1991, procedura de participare la zona euro nu a avut in vedere nici cresterea numarului de state membre si nici eterogenitatea economica la nivelul zonei euro ce aveau sa caracterizeze valurile urmatoare de extindere. S-a spus ca, de fapt, criteriile de la Maastricht sunt de natura conjuncturala, in masura in care ele se limiteaza la performantele macroeconomice ale unui singur an - 1997. Ridicand problema acestui anacronism, multe state candidate subliniaza necesitatea unui tratament echivalent, dar nu identic cu acela aplicat celor 11 state selectate de Consiliul reunit la 3 mai 1998 pentru a se integra in zona euro.

Principalele solicitari de readaptare vizeaza, in primul rand, abordarea one size fits all ("o singura masura se potriveste pentru toti") care deriva din procedura de evaluare a convergentei nominale. Aceasta nu permite o analiza pertinenta a convergentei in cazul economiilor aflate in proces de 'ajungere din urma'. In al doilea rand, aplicarea stricta a criteriilor de la Maastricht, in special a celor privind inflatia si cursul de schimb, ar putea conduce la rezultatul opus, anume la franarea procesului de asigurare a convergentei reale.

Au fost sugerate urmatoarele solutii:

- calculul variatiei ratei inflatiei in statul candidat sa se raporteze nu la media ratei inflatiei din cele trei state membre care prezinta cele mai bune rezultate la acest capitol, ci sa fie luata in calcul cea mai ridicata valoare a ratei inflatiei din statele membre ca baza de comparatie sau sa se tina cont de rezultatele inregistrate de trei tari care, in perioada 1997-1998, erau intr-o situatie economica similara cu starea tarilor candidate la zona euro in acest moment (de exemplu, Irlanda, Spania si Portugalia);

- conditia de participare in ERM II timp de cel putin 2 ani inainte de adoptarea euro poate sa fie suprimata, in sensul de diminuare a acestui interval sau de acceptare a unor marje de fluctuatie mai flexibile. Argumentul expus de tarile candidate este acela ca, avand in vedere nivelul inca ridicat al inflatiei lor structurale, le este imposibil sa urmareasca simultan obiectivul de inflatie si sa-si mentina cursul monedelor lor fix fata de euro, fara sa fie nevoite sa promoveze o politica de austeritate.

Pana la aceasta ora, nici una dintre institutiile comunitare nu a avut in vedere o modificare a criteriilor de la Maastricht. Cu toate acestea, o trecere in revista a conditiilor de aderare pentru Italia sau Finlanda, care au participat in ERM II timp de mai putin de 2 ani si au putut adopta euro, ne face sa realizam, de fapt, caracterul relativ al literei legii. Asa cum afirma si Christian Noyer, fost vice-presedinte al BCE si actualmente guvernator al Bancii Frantei, 'Extinderea (monetara, n.a.) este, in ultima instanta, o decizie politica care priveste in primul rand statele membre ale Uniunii Europene'[3].

BCE nu a asteptat intrarea primului stat din Europa Centrala si de Est in zona euro pentru a-si regandi sistemul intern de functionare. In baza articolului 10.6 din Tratatul de la Nisa, intrat in vigoare la 1 februarie 2003, BCE a adoptat recomandarea privind reforma instantei sale decizionale majore, respectiv a Consiliului Guvernatorilor. Instanta responsabila cu definirea politicii monetare este momentan compusa din 6 directori si din guvernatorii bancilor centrale ale statelor membre in zona euro, ceea ce inseamna, in prezent, o echipa de 18 persoane, fiecare cu drept de vot, cu exceptia presedintelui, care are drept de vot preponderent in caz de balotaj.

In viitor, dreptul de vot la nivelul Consiliului Guvernatorilor va fi exercitat in cadrul unui sistem de 'rotatie asimetrica': toti guvernatorii vor putea participa la dezbaterile acestei instante, dar numai pentru 15 dintre ei este recunoscut, pentru o perioada determinata, dreptul de vot. Modificarea nu afecteaza dreptul de vot individual al celor 6 directori.

In functie de numarul de state care vor participa la zona euro, guvernatorii vor fi impartiti in doua sau trei grupuri, fiecare fiind caracterizat de o anumita frecventa a exercitarii dreptului de vot.

Inca din momentul aderarii lor la UE, noile state membre intra in antecamera zonei euro, respectiv in faza a II-a UME. In aceasta postura, bancile lor centrale nationale devin membre ale Sistemului European al Bancilor Centrale (SEBC), iar guvernatorii lor participa la Consiliul general al BCE, avand ca menire sa faca preparativele necesare pentru fixarea irevocabila a cursurilor de schimb. La data respectiva, statele membre vor fi trebuit deja sa asigure libertatea de circulatie a capitalurilor si sa aplice legislatia comunitara referitoare la sistemele de plati, la creditarea trans-frontaliera, la colaterale, la prevenirea contrafacerii banilor, la interdictia clara a finantarilor preferentiale acordate de bancile centrale nationale pentru administratia publica.

Pentru a facilita integrarea facila a bancilor centrale nationale din noile state membre in Sistemul European al Bancilor Centrale, BCE a angajat un dialog financiar, monetar si institutional cu acestea inca din momentul deschiderii negocierilor de aderare la UE, imbracand urmatoarele forme:

- seminarii periodice la nivelul carora se reunesc, cu o anumita periodicitate, bancherii centrali din statele membre si omologii lor din tarile candidate;

- stagii de pregatire la BCE pentru personalul desemnat din partea bancilor centrale nationale;

- raportari anuale privind stadiul de pregatire a tarilor candidate in domeniile legislatiei comunitare de interes pentru SEBC.

1.1.2. Extinderea UME din punct de vedere economic

Din momentul aderarii la Uniunea Europeana, noile state membre trebuie sa-si racordeze politicile economice astfel incat sa contribuie la realizarea obiectivelor Comunitatii (conform Art.98 din Tratatul Comunitatilor Europene), respectiv sa asigure dezvoltarea armonioasa, echilibrata si durabila a activitatilor economice, un nivel de ocupare a fortei de munca si un nivel de protectie sociala ridicate, o crestere economica durabila si neinflationista, un grad ridicat de competitivitate si de convergenta economica.

Toate acestea presupun, in primul rand, ca noile state membre sa isi dedice politicile economice unor chestiuni de interes comun si sa se supuna procedurilor de supraveghere multilaterala. In al doilea rand, aceste state trebuie sa respecte principiile de disciplina bugetara stabilite la nivelul procedurilor aferente deficitului public (articolul 104 din Tratatul Comunitatilor Europene).

Pentru a facilita integrarea statelor membre in UME, Comisia a creat mai multe instrumente de sprijin. Totusi, nimic nu poate garanta ca acestea sunt suficiente pentru ca disfunctiile actuale sa nu se accentueze pe masura includerii noilor state membre in zona euro.

Masurile de acompaniament economic in procesul de integrare monetara

Pentru a favoriza schimburile de informatii intre ministerele de finante si bancile centrale din tarile candidate, pe de o parte, si institutiile competente de la nivelul Uniunii, pe de alta parte, Comisia Europeana a creat un cadru institutional la nivelul etapei de pre-aderare, concretizat in:

- publicarea de rapoarte periodice (Regular reports) care pun in evidenta progresele realizate de tarile candidate in indeplinirea criteriilor de la Copenhaga si a sub-criteriilor referitoare la transpunerea acquis-ului in domeniul Uniunii Economice si Monetare si al libertatii de circulatie a capitalurilor;

- adoptarea unei proceduri de supraveghere fiscala in faza de pre-aderare (Pre-accession fiscal surveillance procedure). Aceasta include programele economice de pre-aderare (Pre-accession economic programmes), care permit ranforsarea capacitatii administrative si analitice necesare pentru participarea ulterioara la procedurile de supraveghere multilaterala si notificarile transmise de tarile candidate cu privire la nivelul datoriei si al deficitului public;

- evaluarea anuala a riscului de instabilitate financiara, care permite aprecierea nivelului de pregatire macro-economica (macro-preparedness).

Procedura de pregatire a unui stat membru al UE pentru a trece in faza a II-a a UME, pe care o va urma si Romania incepand de la 1 ianuarie 2007 este urmatoarea:

▪ Comisia include tarile membre in previziunile sale economice semestriale (half yearly Economic Forecasts) si in raportul sau economic de primavara (Spring Report);

▪ pe baza de voluntariat, tarile membre pot sa prezinte un raport referitor la punerea in aplicare a procesului Cardiff privind stadiul reformelor structurale;

▪ participarea la country reviews efectuate de Comitetul de politica economica privind reformele structurale;

▪ raportarea evolutiei datoriei publice si a deficitului public;

▪ orientarile principale de politica economica vor include recomandarile specifice facute de Comisia Europeana;

▪ imediat dupa aderare, statele membre trebuie sa depuna programele lor de convergenta, ca o actualizare a programelor economice de pre-aderare, precum si raportul anual privind reformele economice adoptate in cadrul procesului Cardiff si raportul privind planurile nationale de actiune din cadrul procesului Luxemburg privind ocuparea fortei de munca;

▪ integrarea deplina, post-aderare, in ciclul anual de coordonare economica.

Convergenta sau divergenta economica si monetara europeana?

Criza traversata recent de politica bugetara europeana este relevanta pentru a evidentia dificultatile cu care se face fata perioadelor de stagnare economica, structurilor interne fragile, precum si deficientelor institutionale.

Extinderea Uniunii Europene la nivelul valurilor de aderare din 2004 si 2007 face ca raportul numeric dintre INs si OUTs la nivelul zonei euro sa devina subunitar - 12 versus 13 sau cel mult egal - 15 versus 15, daca Estonia, Lituania si Slovenia vor adopta euro pana la sfarsitul anului 2006. Consecintele acestei rasturnari de situatie nu sunt neutre, mai ales in ceea ce privesc raporturile de forte dintre membrii Eurogrupului si celelalte state membre UE. Chiar daca este o entitate informala, Eurogrupul permite structurarea schimbului de informatii intre membrii sai, favorizeaza coordonarea economica, pregateste reuniunile Consiliului EcoFin si asigura reprezentarea zonei euro la nivel international.

La ora actuala, Eurogrupul este de facto instanta la nivelul careia sunt gandite deciziile de politica economica, chiar daca formal ele nu pot fi adoptate decat la nivelul Consiliului de Ministri.

Moratoriul acordat Frantei si Germaniei de catre Consiliul EcoFin vis-à-vis de procedura de sanctionare pentru deficit public excesiv ridica semne de intrebare privind suveranitatea regulilor aplicabile. Mai mult, ministrii de finante ai Uniunii Europene au stabilit anul 2008 ca data limita pentru reducerea deficitului bugetar al Portugaliei la nivelul limitelor impuse de reglementarile europene, in virtutea unor "circumstante speciale". Prin decizia autoritatilor financiare europene, tara se va alatura Italiei, care, in martie 2005, a beneficiat de o masura similara indreptata spre revitalizarea economiei prin relaxarea constrangerilor aferente statutului de stat membru al UE, cu conditia aducerii deficitelor sub limitele impuse pana in 2007[4]. In 12 din ultimii 13 ani, economia UE a fost depasita de ritmul Statelor Unite, context in care Germania si Franta au sprijinit schimbarile aduse pactului de stabilitate, oferind astfel tarilor aflate in dificultate, posibilitatea inregistrarii unor deficite peste nivelul reglementarilor, in conditii de instabilitate economica, tendinta care ameninta sa se propage si la nivelul noilor intrati in UE.