Aprecierea starii de echilibru financiar

APRECIEREA STARII DE ECHILIBRU FINANCIAR

Intr-o manierǎ generalǎ, echilibrul evocǎ ideea de armonie intre diferitele elemente ale unui sistem, ceea ce in domeniul financiar se traduce prin armonizarea resurselor cu nevoile. La nivelul fiecǎrui agent economic existǎ un echilibru financiar propriu, ca parte componentǎ a echilibrului financiar general. El se sprijinǎ pe relatii economice specifice economiei de piatǎ care prin forme, metode si tehnici specifice participǎ la formarea si repartizarea fondurilor bǎnesti la nivel microeconomic, in scopul realizǎrii proceselor de aprovizionare, productie si desfacere.

Echilibrul financiar al intreprinderii este reprezentat de egalitatea ce trebuie sǎ existe intre resurse (R) si necesarul de resurse (N), respectiv intre venituri si cheltuieli. Actionand pentru realizarea propriului echilibru, intreprinderile contribuie la realizarea si consolidarea echilibrului financiar la nivel macroeconomic.

Aprecierea echilibrului financiar al intreprinderii constuie obiectivul oricǎrei analize financiare, indiferent de categoria utilizatorilor cǎrora le este destinatǎ. Estimarea echilibrului financiar la nivelul intreprinderii este dependentǎ de obiectivele persoanelor care comandǎ sau studiazǎ astfel de analize:

1) din punct de vedere al intereselor actionarului, se apreciazǎ cǎ echilibrul financiar este respectat dacǎ rentabilitatea pe care i-o oferǎ un astfel de plasament compenseazǎ riscul la care se expune. Riscul in cauzǎ depinde de factorii economici care determinǎ rentabilitatea activelor si de politica de indatorare practicatǎ de cǎtre intreprindere. Aceastǎ reprezentare a echilibrului financiar este legatǎ direct de obiectivul actionarilor care constǎ in maximizarea valorii intreprinderii.

Pentru actionari, simptomele dezechilibrului apar atunci cand nu obtin rentabilitatea fondurilor proprii pe care ei o cer, tinand cont de riscul economic, riscul financiar si riscul de faliment la care se expun. Exprimarea acestor simptome este dependentǎ de situatia intreprinderii, si anume:

- dacǎ firma este cotatǎ la bursǎ, scǎderea cursului actiunilor sale este un indicator incontestabil si obiectiv al deteriorǎrii sǎnǎtǎtii financiare a acesteia si al unui dezechilibru financiar (analiza trebuie continuatǎ cu studiul evolutiei pietei financiare in ansamblu pentru a distinge evolutia factorilor specifici intreprinderii de cei ai mediului economic in care aceasta functioneazǎ);

- dacǎ firma nu este cotatǎ la bursǎ, cursul actiunilor nu mai functioneazǎ ca un indicator. Simptomele dezechilibrului financiar pe termen scurt sunt mai dificil de realizat si impun recurgerea la alti indicatori.

2) din punct de vedere al intereselor managerilor firmei, aprecierea echilibrului financiar este legatǎ ca si la alti actionari, de obiectivul maximizǎrii valorii intrepriderii  la care se adaugǎ criterii de flexibilitate financiarǎ, de crestere economicǎ, de autonomie financiarǎ si de putere.

In aceste conditii, cauzele dezechilibrului financiar pot consta fie, in lipsǎ de flexibilitate financiarǎ, fie in dorinta de control sau de apǎrare a autonomiei financiare ori de maximizare a ratei de crestere economicǎ. Astfel, pe termen scurt, apare problema dacǎ mentinerea autonomiei financiare si a controlului sau obtinerea unei creante maxime sunt compatibile cu atingerea unui nivel satisfǎcǎtor al rentabilitǎtii.

Posibilitatea de informare ale acestei categorii sunt mai bune atat in ceea ce priveste cantitatea, cat si calitatea informatiei. Pe aceastǎ bazǎ managerii pot sǎ sesizeze simptomele dezechilibrelor, dar si sǎ identifice originea, cauzele si factorii de influentǎ.

3) din punct de vedere al intereselor creditorilor firmei, aprecierea echilibrului financiar este legatǎ de obiectivul acestora de a obtine rambursarea creantelor lor si de a primi remuneratia convenitǎ anterior. Simptomele dezechilibrului financiar sunt exprimate prin situatia firmei, prin prisma riscului de faliment, avand ca punct culminant incetarea plǎtilor.

O crestere a riscului de faliment determinǎ creditorii fie sǎ cearǎ rate mai ridicate ale dobanzii, fie sǎ reconsidere creditul acordat. Aparitia unei asemenea situatii in viata financiarǎ a intreprinderii reprezintǎ un semnal incontestabil al aparitiei dezechilibrelor financiare. Pentru creditori este mai usor si mai putin costisitor sǎ se bazeze pe o analizǎ a patrimoniului intreprinderii debitoare si pe constituirea de garantii.

1.1.1. APRECIEREA ECHILIBRULUI FINANCIAR AL INTREPRINDERII PRIN METODA STATICA SI METODA DINANAMICA

Aprecierea echilibrului financiar al intreprinderii se poate efectua prin douǎ modalitǎti de analizǎ: analiza staticǎ si analiza dinamicǎ.

A. ANALIZA STATICA A ECHILIBRULUI FINANCIAR

Analiza staticǎ a echilibrului financiar se poate efectua in functie de cele douǎ conceptii de elaborare a bilantului: patrimonialǎ si functionalǎ. In viziune patrimonialǎ intereseazǎ patrimoniul net al actionarilor si activul economic in ansambu, ca o garantie pentru creditori. In conceptia functionalǎ, bilantul este privit ca ansamblul alocǎrilor de fonduri si al surselor de procurare pe diferite cicluri financiare, pentru a intelege functionarea intreprinderii.

Analiza staticǎ furnizeazǎ rǎspunsuri cu privire la urmatoarele probleme esentiale in aprecierea conditiilor echilibrului financiar:

-structura patrimoniului si evolutia sa in timp;

-corelatia dintre lichiditatile cumulate ale firmei si scadentele pe care ea le poate anticipa la o anumitǎ datǎ;

-gradul de compatibilitate al structurii resurselor colectate de intreprindere cu utilizǎrile pe care ea le finanteazǎ.

Analiza staticǎ patrimonialǎ a echilibrului financiar are ca instrumente fondul de rulment, solvabilitatea si lichiditatea.

Conform teoriei patrimoniale, o intreprindere este solvabilǎ dacǎ asigurǎ echilibrul maselor bilantiere de aceeasi duratǎ, respectand urmǎtoarele reguli financiare:

Activ imobilizat (AI) < Capital permanent (CP)

Activ circulant (AC) > Datorii de exploatare (Dexpl)

Respectarea acestor reguli este asiguratǎ prin fondul de rulment, reprezentand partea din resursele financiare permanente care asigurǎ finantarea activelor circulante reinnoibile permanent.

Solvabilitatea exprimǎ posibilitatea unui debitor de a dispune de suficiente bunuri in patrimoniul sǎu pentru a fi in mǎsurǎ sǎ-si onoreze obligatiile scadente. Acest concept are o sferǎ de cuprindere mai largǎ exprimand situatia in care se aflǎ un debitor ale cǎrui mijloace acoperǎ sau nu obligatiile pe care le are de achitat la un moment dat. Obligatiile pe termen lung rezultǎ din angajamentele anterioare contractuale, operatii curente si prelevǎri avand caracter obligatoriu.

Gradul de solvabilitate se poate aprecia prin raportarea fondurilor proprii la datoriile scadente. In limbajul curent se afirmǎ cǎ un agent economic este solvabil atunci cand are capacitatea de a-si onora toate plǎtile devenite scadente.

Lichiditatea exprimǎ capacitatea unor active de a se transforma in bani intr-o anumitǎ perioadǎ de timp. Gradul de lichiditate se exprimǎ ca un raport intre activele intreprinderii si datoriile pe termen scurt. In bilantul contabil, activele sunt asezate in ordinea cresterii gradului de lichiditate, adicǎ se prezintǎ mai intai activele fixe si apoi cele circulante. In aceastǎ situatie, posturile din partea de jos a activului bilantului contabil au gradul de lichiditate cel mai mare, iar posturile din partea de sus a activului au gradul de lichiditate cel mai redus.

Ratele lichiditǎtii cunosc urmǎtoarele forme:

- rata lichiditǎtii generale;

- rata lichiditǎtii reduse;

Document online: Unificarea paneuropeana azi Document online: Economia bunastarii si rolul statului in economie - reglementarea preturilor

- rata lichiditǎtii imediate.

Ratele lichiditǎtii evidentiazǎ conditiile echilibrului financiar pe termen scurt.

In privinta ratelor de lichiditate se pot desprinde urmǎtoarele observatii:

● in legǎturǎ cu informatia contabilǎ, trebuie avutǎ in vedere incidenta dividendelor (dacǎ se lucreazǎ pe un bilant inaintea distribuirii rezultatelor) si a metodelor de evaluare contabilǎ, in special la nivelul stocurilor;

● semnificatia lor este redusǎ in cazul intreprinderilor care permanent nu realizeazǎ acoperirea activelor circulante prin datorii pe termen scurt;

● ratele pot furniza informatii eronate cu privire la lichiditate, deoarece termenul efectiv de rambursare nu este luat in calcul corespunzǎtor. Astfel, douǎ intreprinderi sunt intr-o situatie diferitǎ chiar dacǎ prezintǎ acelasi activ circulant si pasiv exigibil pe termen scurt, insǎ datoriile lor pe termen scurt sunt exigibile pe perioade diferite, de la cateva sǎptǎmani la cateva luni, de exemplu.

● aceste rate exprimǎ cantitativ diferite grade de lichiditate ale ansamblului de active, fǎrǎ a analiza calitatea lichiditǎtii acestora. De aceea, ele trebuie interpretate cu prudentǎ. Comparatia cu intreprinderi similare din sector si/sau comparatia cu rezultate anterioare ale acestor rate conduc la concluzii mult mai fiabile.

Ratele de solvabilitate si ratele de lichiditate contribuie atat la analiza echilibrului financiar intr-o manierǎ staticǎ, cat si la cunoasterea bonitǎrii unei intreprinderi. In studiile de specialitate bonitarea este privitǎ sub douǎ forme: bonitate financiarǎ si bonitate comercialǎ. Bonitatea financiarǎ reflectǎ starea de incredere pe care o inspirǎ o persoanǎ fizicǎ sau juridicǎ, cu care se incheie o anumitǎ operatie economico-financiarǎ, in special pe bazǎ de credit. Bonitatea comercialǎ pune in evidentǎ capacitatea unei persoane fizice sau juridice de a-si onora obligatiile pe care urmeazǎ sǎ si le asume prin semnarea unui contract (spre exemplu livrarea la timp a anumitor materii prime sau produse finite, in cantitatea, calitatea si termenele prevǎzute in contract).

Bonitatea financiarǎ are o sferǎ mai largǎ de cuprindere si principalele laturi care o caracterizeazǎ sunt solvabilitatea, lichiditatea si capacitatea de platǎ.

Capacitatea de platǎ reflectǎ potentialul unitǎtii de a face fatǎ in orice moment obligatiilor bǎnesti cu si fǎrǎ numerar, respectiv corelatia intre fluxurile de incasǎri si fluxurile de plǎti. Capacitatea de platǎ depinde de calitatea activitǎtii economice desfǎsurate de intreprindere, de optimizarea circuitului fluxurilor reale cu cele financiare si de modul cum intreprinderea isi gestioneazǎ fondurile patrimoniale. Totodatǎ, capacitatea de platǎ nu reprezinta doar o simplǎ reflectare a activitǎtii desfǎsurate de intreprindere. Ea poate constitui o cauzǎ pentru realizarea sau nerealizarea obiective economice, atat in interiorul intreprinderii, cat si in afara acesteia.

Echilibrul intre fluxurile de incasǎri si fluxurile de plǎti este dependent, la nivelul fiecǎrui agent economic, de factori interni si de factori externi. Dintre factorii interni se pot mentiona:

volumul, structura si calitatea productiei;

durata ciclului de fabricatie;

- tehnologia folositǎ in procesul de productie;

- nivelul costurilor si al consumurilor specifice de materiale, combustibil si energie;

- managementul productiei si al resurselor umane.

Dintre factorii externi se pot aminti:

- modul de organizare al sistemului de decontǎri in economie;

- situatia financiarǎ a clientilor intreprinderii;

- organizarea activitǎtii de transport.

Coeficientul general al capacitǎtii de platǎ (Cp) se exprimǎ utilizand relatia:

Cp = , unde:

= suma mijloacelor bǎnesti lichide si a celor in curs de a deveni lichide (disponibilitǎti bǎnesti);

= totalul obligatiilor pe termen scurt scadente (plǎti).

O valoare supraunitarǎ a acestui indicator (Cp > 1) semnificǎ faptul cǎ intreprinderea are suficiente disponibiltǎti bǎnesti si mijloace in curs de a deveni lichide pentru a-si achita obligatiile scadente. O valoare subunitarǎ a acestui indicator reflectǎ o situatie financiarǎ dificilǎ a intreprinderii, precum si lipsa disponibilitǎtilor bǎnesti. Din aceastǎ cauzǎ nu poate efectua plǎtile scadente, fiind nevoitǎ sǎ se indatoreze pentru a-si reface capacitatea de platǎ.

Prin urmare, continutul complex al capacitatii de platǎ impune analiza si cunoasterea elementelor care influenteazǎ mǎrimea acesteia, si anume:

studierea posibilitǎtilor de transformare a elementelor de activ in disponibilitǎti bǎnesti sau stabilirea volulului mijloacelor banesti lichide existente la un moment dat;

determinarea obligatiilor exigibile ale intreprinderii si stabilirea raportului dintre disponibilitǎtile bǎnesti in curs de devenire si obligatiile (plǎtile) scadente.

Activele intreprinderii pot fi grupate in functie de gradul lor de lichiditate astfel:

● mijloace (active) lichide de gradul I (DI), cuprinzand disponibilitǎtile bǎnesti si plasamentele;

● mijloace (active) lichide de gradul II (DII), cuprinzand disponibilitatile bǎnesti, plasamentele (DI) si creantele certe exigibile;

● mijloace (active) lichide de gradul II (DII), cuprinzand disponibilitatile bǎnesti, plasamentele, creantele certe exigibile, precum si produsele finite, semifabricatele destinate vanzǎrii si valorificarea unor active fixe.

Corespunzǎtor acestei grupǎri, se calculeazǎ coeficientul capacitǎtii de platǎ al intreprinderii, astfel:

=

=

=

Primii doi indicatori si sunt partiali, valoarea lor fiind subunitarǎ, iar cel de-al treilea ( reflectǎ intreaga capacitate de platǎ a intreprinderii pe o anumitǎ perioadǎ si poate avea atat valori supraunitare, cat si subunitare.

Analiza staticǎ functionalǎ a echilibrului financiar utilizeazǎ ca instrumente operationale nevoia de fond de rulment (NFR) si trezoreria netǎ (TN).

Pragurile cele mai utilizate in normele bancare sunt urmǎtoarele:

● creditele de trezorerie nu trebuie sǎ fie mai mari decat jumatate din nevoia de fond de rulment (de exploatare);

● fondul de rulment (functional) trebuie sǎ fie mai mare decat jumǎtate din nevoia de fond de rulment (de exploatare).

Aceste norme sunt insǎ orientative. Nivelul fondului de rulment necesar echilibrului financiar depinde de viabilitatea nevoii de fond de rulment si de mǎrimea riscului de faliment pe care creditorii sunt dispusi sǎ-l suporte.

B.ANALIZA DINAMICA A ECHILIBRULUI FINANCIAR

Analiza dinamicǎ permite diagnosticarea si explicarea dezechilibrului financiar pus in evidentǎ prin analiza staticǎ. Chiar dacǎ analiza staticǎ permite evaluarea dezechilibrului financiar la un moment dat, ea nu explicǎ evolutia acestuia. In schimb, analiza dinamicǎ evidentiazǎ evolutia dezechilibrului financiar, insǎ nu indicǎ amploarea acestuia. Asadar, cele douǎ tipuri de analize sunt complementare si trebuie efectuate in acelasi timp.

Analiza dinamicǎ porneste de la fluxurile de fonduri si este determinatǎ de operatiunile de exploatare si de operatiunile de capital (de investitii si finantare). Ea asigurǎ legǎtura dintre studiul echilibrului financiar cu cel al performantelor firmei.

Instrumentele operationale ale acestei analize sunt: excedentul de trezorerie al exploatǎrii (ETE), capacitatea de autofinantare (CAF), autofinantarea (A) si cash-flow-ul (CF).

Pentru a evidentia scopurile analizei dinamice, se pot reaminti principalele relatii sintetice ale indicatorilor anterior mentionati:

ETE = EBE - ANFR

CAF = EBE - Cheltuieli financiare - Impozit pe profit

A = CAF - Dividende prelevate

A = Amortizare + Profit net

In conditiile cresterii "zero" si absentei investitiilor de mentinere, cash-flow-ul este egal cu capacitatea de autofinantare.

In timp ce ETE exprimǎ cash-flow-ul degajat din activitatea de exploatare, CAF exprimǎ cash-flow-ul potential al activitǎtii de gestiune.

Pornind de la acesti indicatori, analiza dinamicǎ a echilibrului financiar apeleazǎ la urmǎtoarele rate de rambursare a datoriilor de autonomie financiarǎ:

1. Rata capacitǎtii de rambursare (Datorii/CAF) care, pe termen lung si in regim permanent ar trebui sǎ fie mai micǎ de 3-4 ani. O ratǎ mai mare de 6 ani este un semnal al lipsei de solvabilitate.

2. Rata capacitǎtii de platǎ a dobanzii (TIE- Time Interested Earned)

TIE =

TIE trebuie sǎ fie superioarǎ unei referinte istorice sau sectoriale inregistratǎ la firmele sǎnǎtoase.

3. Rata autonomiei financiare (CAF/Rambursarea datoriilor financiare stabile) care trebuie sǎ fie  > 2. Dacǎ rata este mai micǎ de 1, riscul incapacitǎtii de platǎ este iminent.

4. Excedentul de trezorerie al exploatǎrii (ETE) poate exprima el insusi capacitatea de rambursare a datoriilor. Ca nivel minim, analistii preconizeazǎ un nivel al ETE de cel putin egal cu cheltuielile financiare. Indicatorii rezultati prin analiza echilibrului financiar reprezintǎ totodatǎ elemente de clasificare (rating) a clientilor bǎncii.

Bǎncile comerciale din Romania utilizeazǎ metodologii de clasificare consacrate pe plan international, pe care le considerǎ cel mai bine adaptate clientelei lor. O analizǎ al dosarului de credit al unui client bancar cuprinde douǎ componente ale investigatiei: analiza managerialǎ si analiza performantelor economico - financiare.

Analiza managerialǎ priveste motivarea personalului, inclinatia spre inovare si creativitate, calitatea gestiunii financiare, a gestiunii productiei si comercializǎrii produselor si serviciilor, integritatea procesionalǎ si flexibilitatea. Analiza managerialǎ are in vedere cinci criterii, care se puncteazǎ de la 0-1 punct:

● calitatea organizǎrii;

● sectorul de activitate;

● pozitia unitǎtii in ramurǎ;

● calitatea conducerii;

● perspectiva firmei.

Analiza performantelor economico - financiare are in vedere urmǎtorii indicatori, care se puncteazǎ gradual cu valori pornind de la un nivel minim cǎtre un  nivel maxim, astfel:

1. Lichiditatea calculatǎ ca raport intre activele circulante si datorii de exploatare, apreciatǎ cu 0 puncte pentru o valoare sub 80% si cu 4 puncte pentru o valoare peste 161%;

2. Solvabilitatea calculatǎ ca raport intre capitalul propriu si activ, notatǎ cu 0 puncte pentru o valoare sub 30% si cu 6 puncte pentru o valoare peste 71%;

3. Rentabilitatea calculatǎ ca raport intre profitul net si capitalul propriu, notatǎ cu 0 puncte pentru o valoare sub 0 si cu 6 puncte pentru o valoare peste 41%;

4. Rotatia activelor calculatǎ ca raport intre cifra de afaceri si activele circulante, notatǎ cu 1 punt pentru o valoare sub 5 rotatii si cu 4 puncte pentru o valoare peste 10 rotatii;

5. Acoperirea dobanzilor calculatǎ ca raport intre EBIT si dobanzi, apreciatǎ cu 0 puncte pentru o valoare subunitarǎ si 4 puncte pentru o valoare mai mare de 3;

6. Existenta garantiilor apreciatǎ cu un punct in cazul in care intreprinderea isi vinde creantele si cu 4 puncte, atunci cand intreprinderea are depozite in lei/valutǎ gajate;

7. Dependenta de piete, notatǎ cu 1 punct cand peste 50% din volumul desfacerilor este pe piata internǎ si cu maxim 4 puncte, cand peste 50% din volumul desfacerilor este pe piata externǎ.

La nivelul fiecǎrui agent economic existǎ pe langa preocuparea de analizǎ a echilibrului financiar si cea de de previziune a acestuia. Principalul instrument de previziune a echilibrului financiar este bugetul intreprinderii.

La nivelul intreprinderii, procesul bugetar are avantajul de a coordona eforutrile tuturor compartimentelor functionale cǎtre un scop precis: rentabilitate, lichiditate, diminuarea riscului. Elaborarea bugetului favorizeazǎ implementarea unui sistem eficace de control, prin compararea realizǎrilor cu previziunile si luarea unor mǎsuri de corectare.

Bugetul intreprinderii cuprinde urmǎtoarele sectiuni:

1.     bugetul activitǎtii generale;

2.     bugetul activitǎtii de productie;

3.     bugetul de trezorerie;

4.     bugetul activitǎtii de incasǎri;

5.     bugetul activitǎtii de investitii;

6.     imprumuturi garantate de stat;

7.     rezerve;

8.     repartizarea rezultatului net;

9.     principalii indicatori economico-financiari.

In elaborarea si executia bugetului intreprinderii este necesarǎ respectarea urmǎtoarelor principii:

a)     principiul totalitǎtii care impune acoperirea, pe cat posibil a tuturor activitǎtilor intreprinderii, intr-o coordonare care sǎ asigure echilibrul intre diferitele servicii functionale si operationale;

b)    principiul suprapunerii sistemului bugetar pe sistemul de autoritate din intreprindere. Un buget este intotdeauna sub autoritatea unui responsabil de activitate. De exemplu inginerul sef este responsabilul bugetului de productie, directorul comercial este responsabilul bugetului vanzǎrilor, etc;

c)     principiul mentinerii solidaritǎtii intre departamente si al concordantei cu politica generalǎ a intreprinderii, prin indepǎrtarea tendintei de supraevaluare a importantei unor compartimente in detrimentul altora si prin contributia la realizarea cat mai eficace a obiectivelor strategice a intreprinderii;

d)    principiul supletei intr-un cadru economico-social din ce in ce mai incǎrcat de constrangeri. Un buget trebuie sǎ permitǎ adaptarea la modificǎrile mediului, la noile informatii privind evolutia variabilelor economice externe;

e)     principiul cuplǎrii cu politica de personal pentru a determina o motivatie si o adeziune a personalului, in conformitate cu strategia urmǎritǎ. Acestea sunt realizabile prin practicarea unui sistem de recompense cat mai obiectiv posibil, cat si printr-un climat informal si cultural intern, compatibil cu mentinerea si consolidarea prestigiului firmei.

1.1.2. MODALITATI DE REALIZARE A ECHILIBRULUI  FINANCIAR

In cadrul intreprinderii se poate recurge la urmǎtoarele modalitǎti de realizare a echilibrului financiar:

1. Nevoile de fond de rulment sunt finantate in intregime din resursele stabile (FR pozitiv) sau partial din resurse  stabile si resurse ciclice, a cǎror valoare totalǎ permite degajarea unei trezorerii pozitive. Acest echilibru trebuie sǎ fie structural pentru a putea fi considerat sǎnǎtos, altfel spus, el trebuie sǎ se mentinǎ pe mai multi ani.

2. Resursele stabile si ciclice finanteazǎ partial nevoile de fond de rulment, diferenta fiind acoperitǎ din credite de trezorerie. Dar, nevoia de fond de rulment constituie o nevoie permanentǎ care este finantatǎ in acest caz, din resursele de trezorerie prezente, resurse care vor cǎpǎta un caracter stabil, structural, dacǎ intreprinderea nu reuseste sǎ-si reconstituie fondul de rulment (FR) si/sau sǎ-si limiteze nevoia de fond de rulment (NFR). Situatia nu devine riscantǎ decat atunci cand proportia imprumuturilor bancare atinge niveluri inacceptabile (30%). Aceastǎ situatie poate fi viabilǎ dacǎ intreprinderea continuǎ sǎ beneficieze de resurse de trezorerie de la partenerii sǎi financiari.

3. Creditele bancare curente, dar si resursele in fondul de rulment, finanteazǎ o parte din activele fixe, nevoile din fondul de rulment si disponibilitǎtile. Este vorba aici de o situatie cu mari riscuri financiare, datoritǎ dependentei totale a intreprinderii fatǎ de bǎnci. Situatia finantǎrii integrale a nevoilor de fond de rulment din credite de trezorerie este criticǎ, dacǎ nu are caracter ocazional, si impune reconstituirea structurii financiare (restructurarea fondului de rulment, diminuarea pe cat posibil a nevoii de fond de rulment).

4. Resursele induse de ciclul exploatǎrii se adaugǎ surplusului de resurse permanente (FR pozitiv) pentru a finanta nevoile ciclice si a degaja un important excedent de lichiditǎti. Acest tip de echilibru se inregistreazǎ foarte rar la o intreprindere industrialǎ, echilibru in care ea degajǎ resurse de fond de rulment (RFR). Totusi, se poate intampla ca o intreprindere industrialǎ sǎ degaje resurse de fond de rulment in afara exploatǎrii (RFRE) net superioare necesarurilor de fond de rulment, ceea ce poate explica originea RFR-urilor. O firmǎ de distributie degajǎ structural RFRE importante, deoarece ea dispune de necesaruri scǎzute si resurse importante. Plasarea disponibilului se poate face in valori imobiliare de plasament, in titluri imobilizate, etc.

5. Resursele permanente nu sunt suficiente pentru a finanta totalitatea imobilizǎrilor, acestea din urmǎ fiind finantate prin resurse de fond de rulment degajate de intreprindere si de credite bancare curente. O intreprindere industrialǎ detine o autonomie totalǎ deoarece acum depinde in finantarea imobilizǎrilor sale nu numai de clienti si de furnizor, dar si de bǎnci. Un asemenea echilibru poate fi considerat drept precar datoritǎ riscurilor financiare foarte mari pe care le prezintǎ. Mai multe situatii pun intreprinderea intr-o situatie delicatǎ: instabilitatea resurselor fondului de rulment care nu asigurǎ cu certitudine finantarea activelor fixe, pierderea increderii de cǎtre banci, care pot in orice moment sǎ inceteze acordarea de credite bancare, cat si pierderea controlului intreprinderii datoritǎ dependentei sale crescute fatǎ de terti si fatǎ de sistemul bancar.

Realizarea echilibrului financiar ridicǎ problema alegerii strategiei de finantare a nevoii de fond de rulment: finantarea integralǎ cu fonduri permanente (care presupun o lipsǎ de flexibilitate), sau partialǎ si in completare cu resurse de scurtǎ duratǎ. Se poate afirma cǎ existǎ o parte stabilǎ (structuralǎ) a nevoii de fond de rulment care trebuie, in principiu, sǎ fie finantatǎ din fondurile permanente si o parte aleatoare (conjuncturalǎ) care poate fi finantatǎ de capitalurile provizorii (credite bancare curente). Strategia optimǎ de finantare va fi cea care asigurǎ cel mai scǎzut cost al procurǎrii capitalurilor.