Traficul cu obiecte de arta, activitate a economiei subterane

Interesul oamenilor pentru operele de arta s-a manifestat inca din antichitate. In Grecia antica, darurile aduse diferitelor zeitati au fost concentrate in temple sub forma de “ex-voto”. Darurile care nu erau expuse in templu, pentru a fi protejate, ajungeau in thesaurus (monument asemanator unei capele votive). Tot in acea perioada s-au constituit primele pinacoteci[1], galerii de pictura care adaposteau tablouri denumite pinakes datorita suportului de lemn, asemenea icoanelor din lumea bizantina.

Mai tarziu, in perioada Renasterii, artefacte ca vasele de argint si bronz, sculpturile antice etc., erau adapostite in casele nobililor din Italia, apoi ale statelor din Europa de Nord, ca dovada a vechimii familiilor aristocratice, cu origini revendicate in perioada imperiala romana sau altfel spus un indicium nobilitatis.

Secolele XVIII si XIX marcheaza perioada in care reprezentantii caselor aristocrate si burgheze europene porneau in calatorii de formare in tari clasice ale Antichitatii, in urma carora colectionau piese de arta greceasca, egipteana si romana, crescand astfel entuziasmul pentru cultura antica. Pasul urmator l-a reprezentat marea epoca a arheologilor amatori si a debutului comertului cu antichitati, care, adesea erau oferite spre vanzare muzeelor, colectiilor universitare sau private, la Paris si Londra fiind cele mai active centre europene.

Momentul cu adevarat “de varf” al dezvoltarii pietei internationale de bunuri culturale este reprezentat de anii ’70 ai sec XX, cand au devenit interesati de acest gen de comert, pe langa muzee si diversi colectionari, cunoscatori ai domeniului, investitori care isi plasau fondurile detinute in bunuri culturale de valoare. Piata astfel creata a dus la aparitia unei zone gri de conexiune intre ofertantii primari ai pietei negre si dealerii oficiali, zona care apartinea unor intermediari-colectori, aflati intr-o continua cautare de oferte pe piata neagra  din statele si regiunile bogate in situri arheologice.

Asa se face ca de la o activitate in care erau implicate anumite categorii de oameni, in scopuri nedaunatoare, s-a ajuns, intr-un timp relativ scurt, la furtul de arta, si de aici la traficul cu opere de arta.

Expertii in diferite arte afirma ca insusi furtul unei opere de arta este o arta! Cum asa? Amploarea pe care a luat-o furtul operelor de arta a dus la crearea de noi tehnici de securitate, la metode revolutionare de supraveghere, cu echipamente din cele mai performante si sofisticate, pe care nu oricine le poate ″fenta″. Totusi, oricat de temerar si inteligent ar fi un hot de arta, el tot hot este, nicidecum un om de afaceri, vanzarea obiectelor de arta fiind o adevarata piatra de incercare. De aceea, majoritatea furturilor sunt comandate fie de amatori de arta fara scrupule, fie de insisi proprietarii operelor in cauza pentru incasarea politelor de asigurare.

Specialistii in domeniu si autoritatile se gasesc in fata unei dileme: sa faca publice furturile de opere de arta sau nu? Daca furtul devine public exista riscul aparitiei falsurilor, destinate vanzarii amatorilor; daca furtul nu este anuntat, infractorii au unda verde printre colectionarii autentici, cunoscuta fiind discretia acestora cu privire la achizitiile facute.

Totusi, marile case de licitatii din lume au infiintat Registrul Operelor de Arta Disparute, care insumeaza peste 170.000 de lucrari despre care nu s-a mai auzit nimic. De asemenea, Interpolul a decis sa deschida accesul on-line la baza de date mondiala care cuprinde lista operelor de arta furate in ultimii 40 de ani si care numara 34.000 de piese, printre care: 69 lucrari de Picasso, 38 Renoir, 15 Monet, 15 Matisse, 12 Cézanne, 10 Van Gogh, Rembrandt, Raphaël, Vélasquez, Goya etc.; sculpturi, mobile, vase, pendule, manuscrise, instrumente muzicale, piese de arheologie din toate timpurile si din toate regiunile, dar si arta contemporana, mai ceva ca patrimoniul unui muzeu precum Luvru sau Metropolitan!

Poate ca nu ar fi rau sa amintesc aici si despre furtul statal sau  imperialismul cultural, expresii care denumesc deposedarea unui stat vasal de valorile sale artistice de catre asupritor. Napoleon Bonaparte este unul dintre cei care a practicat acest tip de furt, intre anii 1796 si 1815, baronul Dominique-Vivant Denon realizand o lista de achizitii destinata ″sa satisfaca dorinta stapanului sau, Napoleon″ . Pe de alta parte, Hitler nu a acceptat toate formele de arta, pe cele care nu aveau ″radacini nemtesti″ numindu-le ″degenarate″. In urma unui decret, acesta a obligat muzeele sa renunte la proprietatile lor, fiind confiscate din peste 20 de muzee in jur de 16.000 de lucrari – picturi de Picasso, Kandinsky, Modigliani, Pissarro sau Chagall. Tezaurul Romaniei confiscat de rusi, dupa cel de-al doilea razboi mondial, fiind un alt caz de furt statal, dupa parerea mea.

Intorcandu-ma la furtul individual, voi prezenta cele mai mari furturi de arta ale secolului XX:

In 1911, intr-o zi in care Muzeul Luvru era inchis publicului vizitator, tamplarul italian Vincezo Peruggia a furat lucrarea lui Leonardo Da Vinci, “Mona Lisa”, din Salonul Carré al muzeului, ascunzand lucrarea in locuinta sa din Paris. Motivul pentru care a savarsit aceasta fapta a fost acela ca, in opinia sa, tamplarul considera ca “Mona Lisa” ar trebui sa fie expus in Italia. Acesta a fost prins doi ani mai tarziu cand incerca sa vanda lucrarea Galeriei Uffizi din Florenta. Peruggia a fost condamnat la 1 an de zile inchisoare, din care a facut doar sapte luni. Dupa acest incident lucrarea “Mona Lisa” a devenit deosebit de celebra, repertoriul muzical al vremii imbogatindu-se cu melodii dedicate frumosului personaj. In prezent, “Mona Lisa” este expusa in cadrul Muzeului Luvru din Paris, fiind asigurata pentru suma de 600 milioane de dolari!!!

Pe 18 martie 1990, Muzeul Isabella Stewart Gardner din Boston a fost pradat de doi hoti deghizati in politisti care au patruns in imobil, au imobilizat paznicii si au furat lucrari de Rembrandt (singurul peisaj marin), de Degas, ″Concertul″ lui Vermeer, un Manet si alte piese mai putin importante, valoarea jafului depasind 300 milioane de dolari. Se considera a fi cel mai mare furt de arta din istoria SUA si, din pacate, nici una dintre lucrari nu a fost recuperata, hotii scapand neprinsi.

Un alt caz ″celebru″ l-a constituit furtul de la Galeria de Arta Whitworth din Manchester petrecut in aprilie 2003, atunci cand ″Saracie″ de Picasso, ″Fortificarea Parisului cu case″ de Van Gogh si ″Peisaj din Tahiti″ de Gaugain, in valoare de 6,5 milioane de dolari au facut obiectul unei asa-zise demonstratii: lucrarile au fost gasite a doua zi, in urma unei informatii anonime, langa o toaleta publica dezafectata, fiind insotite de un biletel in care hotii scriau ca au vrut sa demonstreze ca securitatea galeriei era defectuoasa.

Exemplele pot continua avand in vedere o declaratie a unui agent FBI, in care acesta vorbeste despre o statistica a politiei care arata ca numai muzeele din Franta au fost supuse in ultimii 15 ani la o medie anuala de 35 de furturi, in 1998 inregistrandu-se 45 de furturi. Aceste cifre sunt de-a dreptul ingrijoratoare, avand in vedere ca foarte putine din operele disparute au fost recuperate, aceasta si pentru ca hotii nu lasa urme, cunosc slabiciunile muzeelor, calculeaza durata rondurilor paznicilor si merg direct la tinta. Atat de minutios organizate, incat se presupune ca sunt realizate la comanda, iar modalitatea cea mai sigura de a le recupera o constituie infiltrarea agentilor de politie in retelele de infractori, despre structura carora Robert Wittman, agent FBI, explica: ″Au celule in toata tara si fiecare stie ce face celalalt. Daca grupul din Marsilia vine cu un cumparator, e anuntata cealalta celula. Nimeni nu este specialist si doar periodic sunt hoti.″ Exista si situatii in care infractorii locuiesc intr-o tara, se intalnesc in alta tara, organizeaza infractiunile in alta tara, produsele fiind ascunse sau vandute in alta tara, aceste grupari avand o structura asemanatoare ADN-ului, fiind conectate ca pe ata.

Dupa traficul cu droguri si arme, traficul cu opere de arta reprezinta cea mai profitabila activitate infractionala, fiind una dintre principalele surse de bani murdari utilizati inclusiv in finantarea activitatilor teroriste internationale. Fiind mai putin cunoscut decat traficul cu arme, droguri sau persoane, traficul cu opere de arta este mai putin cercetat, retelele teroriste aratandu-si interesul pentru acest domeniu cu un potential financiar deosebit[4].

In tara noastra, conform datelor statistice oferite de Politia Romana, infractiunile cel mai des savarsite contra patrimoniului cultural national sunt:

furtul operelor de arta, a bunurilor arheologice si de cult;

distrugerea bunurilor culturale mobile si imobile;

efectuarea de catre persoane fizice neautorizate a unor detectii sau sapaturi in siturile arheologice;

efectuarea unor operatiuni de export ilegal a bunurilor culturale mobile clasate.

Astfel, numai in perioada 2001-2005 au fost comise 1.595 de infractiuni reprezentand furturi de bunuri de arta si cult, distrugeri de bunuri culurale mobile si imobile. In aceeasi perioada, au fost puse in urmarire generala 3.016 bunuri culturale mobile, dintre care au fost recuperate 2.436 bunuri. Majoritatea au fost sustrase din:

locuinte (colectii particulare) – 917 (tablouri, icoane, statuete etc.);

lacasuri de cult – 618;

Referat: Metoda abc (activity based costs) – fundament economic al sistemelor de management bazate pe costuri Proiect: MANAGEMENTUL RELATIEI CU CLIENTUL (Consumer Relationship Management -CRM) o strategie performanta in optimizarea raportului cerere-oferta

muzee – 248;

situri arheologice – 15.

Cel mai mediatizat act de trafic cu obiecte de arta este cel al bratarilor dacice de la Sarmizegetusa Regia[5], descoperite de echipe de braconaj arheologic si valorificate in mod ilegal pe piata neagra a antichitatilor interna si internationala. Prada a fost reprezentata de 3 tezaure formate din:

primul tezaur, in valoare de 1.555.500 €, alcatuit dintr-o bratara dacica, 1.000 monede ″Lysimachos″ din aur si 2.000 monede denari romani din argint;

al doilea teazaur, in valoare de 2.572.400 €, alcatuit din 6 bratari spiralice din aur;

al treilea tezaur, sustras din punctul arheologic ″Dealul Muncelului″, alcatuit din 5.000 denari romani din argint.

Operatiunile de braconaj arheologic s-au desfasurat ″sub acoperire″, infractorii avand in dotare mijloace auto, detineau o brutarie, o stana de oi aflata in perimetrul sitului. Echipamentele de detectie erau procurate prin intermediul dealerilor de antichitati din strainatate, in gruparea acestora fiind atrase si alte persoane cu rol de colector local sau de intermediari internationali. Tot pentru acoperirea traficului, au folosit o firma pentru care au deschis un punct de lucru sub forma unui bar situat in Orastie, acesta fiind de fapt punctul de intalnire intre sursele inculpatilor din sit spre piata neagra a antichitatilor. De asemenea, ei au fost ajutati de un ofiter de politie si de un subofiter de politie in rezerva, acestia devenind membri ai grupului infractional care a operat la situl arheologic Sarmizegetusa Regia.

Situatia materiala a celor implicati in braconajul arheologic s-a imbunatatit considerabil, unii achizitionand bunuri imobile si mobile, altii investind in societati comerciale infiintate pe numele sotiilor lor.

Au fost recuperate bunuri culturale de peste 5.300.000 €, printre care 12 bratari spiralice din aur, monede din aur de tip ″Koson″, denari imperiali romani, arme si unelte dacice din fier, bronz si plumb, coloane dacice torsadate (torques), fibule, inele, monede romane si grecesti etc., piesele fiind predate Muzeului National de Istorie a Romaniei din Bucuresti, Muzeului National de Istorie al Transilvaniei din Cluj-Napoca, precum si Muzeului National al Unirii din Alba Iulia.

Multi dintre ″beneficiarii″ unor astfel de bunuri sunt persoane publice, care ofera infractorilor protectie in fata organelor juridice prin campanii de presa, consiliere si interventii publice, denunturi penale impotriva magistratilor. Asa se face ca imediat dupa 1990 emisarii retelelor specializate internationale au fost ″placut impresionati″ de ″potentialul″ pe care il ofereau anumiti functionari publici in ceea ce priveste posibilitatea de corupere a lor. Acestia activau in domeniul protectiei patrimoniului cultural national: specialisti din cadrul muzeelor si serviciilor Ministerului Culturii[6], politisti, controlori vamali etc.

Daca ar fi sa realizez un film al desfasurarii unei astfel de infractiuni, incepand cu planificarea si terminand cu spalarea antichitatilor, cred ca scenariul ar fi cam asa:

Grupul infractional se constituie intr-o tara, alta decat cea din care provin membrii sai. Aici se stabilesc locatiile unde va avea loc infractiunea, necesarul de echipamente, modul in care se intra in posesia acestuia, modul de comunicare intre membrii, locatia unde va fi ascunsa prada, modul in care aceasta va fi valorificata, castigul fiecaruia dintre membrii, precum si costurile intregii actiuni.

Operarea propriu-zisa, care poate fi: braconaj arheologic (detectare si sustragere), sustragere din incinta unui muzeu, galerie de arta, locuinta etc. a uneia sau a mai multor opere de arta etc. Acesta este momentul in care vor interveni ″oamenii din interior″ (muzeografi, paznici, politisti etc.) facilitand accesul hotilor la bunurile culturale.

Ascunderea obiectelor furate este un alt moment cheie al actiunii, care se poate realiza prin mai multe metode:

″congelarea″ bunurilor culturale sustrase in cele mai apropiate banci straine pentru o perioada de 5-6 ani;

″triangulatia″, adica exportarea bunurilor in tari care nu au ratificat conventiile UNESCO in materia protejarii patrimoniului cultural;

fragmentarea sau nerestaurarea bunurilor culturale, cu scopul de a trece cu usurinta de controlul vamal.

Valorificarea este piatra de incercare pentru orice infractor care actioneaza pe piata neagra a antichitatilor. Aceasta se realizeaza in tari cu piata de arta la comercianti care au afaceri de mici dimensiuni, foarte rar ajungandu-se la o casa de licitatii. Centrele comerciale in care exista piata de arta si unde pot fi plasate bunurile culturale sunt la: Basel, Zürich, Geneva, Munchen, Londra, Paris si New York.

Acesta este momentul in care cel care preia bunurile culturale (agentul sau comerciantul intermediar) este considerat ultima etapa a pietei ilegale de furnizare si prima etapa de pe piata de desfacere legala. Aceasta face ca agentul sau comerciantul sa achizitioneze artefactul cu un pret mult mai mic.

Spalarea antichitatilor incheie intreaga actiune de trafic cu bunuri culturale si are ca scop trecerea acestora pe piata licita a operelor de arta. Asa cum spuneam la punctul 4, comerciantul, chiar daca nu cunoaste traseul parcurs de artefacte pana in pravalia lui, este constient de caracterul ilicit al tranzactiei, iar riscul descoperirii si repatrierii obiectelor face ca pretul de vanzare al acestora sa creasca, riscul adaugandu-se la celelalte criterii de evaluare a artefactelor: calitatea artistica, raritatea, importanta culturala. Ca metode de evitare a acestui risc (repatrierea bunurilor), comerciantii fie iau bunurile culturale pentru vanzare in regim de consignatie, cu plata unui comision reprezentand un procent din pretul de vanzare, fie imprumuta bunul unui muzeu pentru a fi expus o vreme, astfel incat ″spalarea″ sa se realizeze prin expunerea publica, timp in care nu s-au facut revendicari.

Un numar foarte mare de bunuri de patrimoniu sunt comercializate pe site-uri specializate de comert electronic, eBay fiind unul dintre acestea. Aici se organizeaza licitatii, in cadrul carora participantii (vanzatorul si cumparatorul) nu se cunosc, plata realizandu-se prin modalitati indicate de vanzator fie prin sistemul pay pal (transfer bancar din contul cumparatorului in cel al vanzatorului), fie prin sistemul money order (incasarea banilor de la orice banca, asemenea unui cec la purtator).

O alta modalitate de vanzare a artefactelor este acela prin care vanzatorul stabileste un pret fix, metoda fiind cunoscuta ca ″buy it now″, adica ″cumpara acum, la acest pret″.

In cadrul licitatiilor organizate de casele de licitatii, se stabilesc preturi de referinta care nu sunt aduse la cunostinta licitatorilor, acestia urmand sa liciteze pana se ating preturile prestabilite, bunul fiind adjudecat numai cand licitatorul ofera acel pret.

Crish Swecker, coordonatorul Art Crime din cadrul FBI a afirmat ca anual au loc furturi de bunuri culturale in valoare de 10 miliarde de dolari, fapt ce duce la un prejudiciu al pietei mondiale de arta de 600 milioane de dolari.

Dupa toate cele prezentate pana acum, se poate spune ca traficul cu bunuri culturale este o activitate specifica economiei subterane. Pornind de la o definitie a acesteia, traficul cu bunuri culturale se desfasoara organizat, incalca normele sociale si legile economice si are ca scop obtinerea unor venituri ce nu pot fi controlate de stat.

Traficul cu bunuri culturale este unul dintre mecanismele economiei subterane, pe langa munca la negru, coruptia, paradisurile fiscale si spalarea banilor murdari, traficul cu droguri, arme si carne vie, actele de terorism etc.

Coruptia si spalarea banilor murdari sunt, dupa cum am vazut, parti integrante din traficul cu opere de arta: functionari publici care ar fi trebuit sa protejeze patrimoniul cultural national, mituiti fiind, faciliteaza faptuirea acestor nelegiuri, intervenind adesea pentru sustragerea celor implicati de la consecintele legale ale faptelor savarsite, iar bunurile care fac obiectul jafului intra pe piata internationala de arta oficiala, prin mecanisme foarte bine puse la punct.

Economia subterana este o componenta importanta in viata economica a oricarui stat, existenta acestui tip de economie existand de la aparitia statului si enuntarea unor reguli, norme si legi, fenomenul dezvoltandu-se in relatie directa cu fiecare etapa istorica a statului.

Cauzele care au dus la acest tip de economie, in general, sunt date de:

ambiguitatea cadrului legislativ, parca anume creat pentru a naste oportunitati de incalcare a lui;

numarul mare de taxe si impozite, precum si nivelul acestora foarte ridicat;

lipsa constiintei civice, uneori, chiar a principiilor moralitatii;

promovarea non-valorilor, in toate sectoarele economiei, fie in cadrul de institutiilor publice, fie in cel privat, simtindu-se acut lipsa specialistilor, acestia fiind inlocuiti adesea pe criterii cel putin dubioase;

coruptia la nivelurile cele mai inalte ale statului, reprezentantii acestuia fiind adesea interesati mai mult de binele personal, decat de cel al poporului, in slujba caruia ar trebui sa actioneze;

lipsa unor masuri descurajante menite sa diminueze numarul activitatilor ilegale etc.

Avand o imagine destul de clara cu privire la cauzele care genereaza zona intunecata a economiei nationale, precum si efectele acesteia asupra intregii societati, poate ca printre masurile ce trebuie luate pentru diminuarea acestui fenomen, se vor numara exact cele care sa corecteze, in primul rand, functionarea aparatului de stat, dupa niste norme si acte legislative clare, nepartinitoare, definite astfel incat sa nu mai existe posibilitatea de a interpreta. Responsabilizarea functionarilor publici prin crearea unor proceduri de lucru eficiente si numirea in functii de conducere a unor specialisti capabili sa ia decizii corecte si sa fie interesati de obtinerea de rezultate pozitive, indiferent in ce domeniu activeaza ei, cred ca este o alta masura care ar avea un efect pozitiv in actiunea de combatere a actelor de coruptie, tentativele de mituire sau santaj scazand considerabil.

De asemenea, la nivelul intregii societati, crearea unei culturi nationale, promovarea adevaratelor valori, cunoasterea istoriei reale, dezvoltarea spiritului civic ar fi cateva dintre masurile care ar contribui la responsabilizarea cetateanului in raport cu resursele statului, fie ele financiare, materiale sau de alta natura. Si pentru ca tot am vorbit despre bunuri culturale, despre patrimoniul cultural national, oamenii ar trebui constientizati de semnificatia acestor notiuni, de ceea ce reprezinta pentru un stat si un popor cunoasterea trecutului, marturie a acestuia fiind exact aceste bunuri culturale mobile si imobile care alcatuiesc patrimoniul cultural national. Asa vor fi castigate respectul si aprecierea fata de tot ce insemnam noi ca popor, mai ales acum in plin proces de globalizare.

BIBLIOGRAFIE

Conf. univ. dr. Augustin Lazar, Metodologia investigarii infractiunilor contra patrimoniului cultural national.

Corina – Maria Ene, Economia subterana: Teorie, modele, aplicatii, Editura Transversal, Targoviste, 2010.

Nicolescu Corina, Muzeologie generala, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1975

https://www.newspad.ro/Cum-au-fost-furate-opere-de-arta-celebre,299209.html

*** https://www.juridice.ro/112512/trimiteri-in-judecata-ref-bratarile-dacice-de-la-sarmisegetusa-regia.html

*** https://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/documentar/in-lumea-ascunsa-a-hotilor-de-arta-198197.html

*** PAUL IOAN https://www.revistamagazin.ro/content/view/4983/7/

https://www.realitatea.net/interpol-deschide-accesul-la-baza-de-date-care-reuneste-obiectele-de-arta-furate_591412.html

 *** https://www.artline.ro/Marile-furturi-de-arta-ale-secolului-XX-13398-1-n.html

https://www.newspad.ro/Van-Gogh-si-Cezanne-cautati-de-FBI,54979.html