Contul de profit si pierderi si strategia

Contul de profit si pierderi se intocmeste cu scopul de a oferi informatii asupra rezultatului net obtinut de intreprindere (profitul sau beneficiul net) in urma desfasurarii activitatii. Acest cont pune in evidenta variatia bogatiei firmei, determinata de realizarea de venituri si efectuarea de cheltuieli legate de exploatare si de deprecierea activelor pe care le poseda intreprinderea. Spre deosebire de bilant, care prezinta situatia la un moment dat - fiind, in consecinta, un cont de stoc, static - contul de profit si pierderi este un cont de flux sau de variatie a valorii, care prezinta evolutia dinamica a societatii.

Rezultatul net al exploatarii se calculeaza in mai multe etape:

Calculul soldurilor intermediare de gestiune (marja comerciala, valoarea adaugata, EBE, profitul brut) se realizeaza tinand seama de mai multe considerente:

in cazul unei intreprinderi cu activitate exclusiv de comerš, marja comerciala se va calcula astfel:

	Marja comerciala = vanzarile - pretul marfurilor vandute

se observa ca, la calculul marjei comerciale se are in vedere numai producšia vanduta, daca intreprinderea este cu profil de producšie sau numai vanzarile efective, daca intreprinderea este de comerš. Daca stocurile de produse finite destinate vanzarii cresc, cheltuielile efectuate pentru acele produse finite care raman in stoc nu se scad, adica nu sunt luate in calculul marjei comerciale;

in ce priveste cheltuielile efectuate pentru achizitionarea de materii prime, materiale etc., daca o parte dintre acestea au dus la cresterea stocului de materii prime etc. si nu la realizarea de produse destinate vanzarii, cheltuielile aferente cumpararii acestei parši nu sunt luate in calculul marjei comerciale.

Pentru societatile care desfasoara atat activitate de comert, cat si de productie, notiunea de marja comerciala (asupra costului achizitionarii) nu este suficienta, deoarece in costul produselor vandute apar si alte consumuri, care provin din afara firmei (furnituri, lucrari executate de terti, transporturi etc.). Valoarea adaugata reprezinta o marja comerciala largita cu acest fel de cheltuieli.

Excedentul brut de exploatare (EBE), care rezulta prin scaderea din valoarea adaugata a salariilor, contributiilor sociale, impozitelor si taxelor (altele decat impozitul pe profit) este un indicator foarte important pentru analiza rentabilitatii intreprinderii. EBE reprezinta profitul obtinut din exploatare, indiferent de politica financiara a firmei (nu este influentat de cheltuielile financiare).

Indicatorul rezultatul curent se calculeaza scazand din EBE sumele aferente amortizarii fondurilor fixe si cheltuielile financiare. Amortizarea, reprezentand deprecierea inregistrata de activele imobilizate, nu corespunde unei cheltuieli reale, dar are ca efect pentru intreprindere reducerea bazei impozabile. Cheltuielile financiare, care cuprind, in principal sumele aferente dobanzilor, pot fi importante in cazul finantarii activitatii - de exploatare sau investitii - prin indatorare externa. De remarcat ca amortismentul imprumuturilor (rambursarea) nu face obiectul niciunui comentariu referitor la profitul firmei. Nivelul imprumutului apare la pasiv ca o datorie si contrapartida sa la activ (in casa sau in orice alta inregistrare a unei investitii).

Rezultatul net sau profitul net rezulta in urma adunarii soldului dintre veniturile si cheltuielile exceptionale si a impozitului pe profit. Veniturile si cheltuielile exceptionale, respectiv acele fluxuri banesti ce apar in afara ciclului de exploatare, pot fi sume obtinute in urma vanzarii unor active, crearii unor provizioane exceptionale , cum sunt cresterile de preturi, fluctuatiile cursului de schimb al monedei nationale etc.)

Exemplu: contul de profit si pierderi al societatii ABC.SRL

Debit	Credit	Sold (credit - debit)
Cumparari de bunuri si servicii	Vanzari de bunuri si               servicii
D Stoc de bunuri achizitionate          ------- 1000	D Stoc de produse        finite
		Marja comerciala       2100
Alte cheltuieli externe    400
		Valoarea adaugata     1700
Salarii                           1000
Taxe (altele decat impozitul pe profit)                         200		Analiza: Informatii despre procesul de evaluare - selectare a ofertelor de proiect Proiect: Continutul finantelor firmei: functia financiara a firmei
		Excedentul brut de exploatare (EBE)    500
Amortizari                       200	150 Alte produse
Cheltuieli financiare       100
		Rezultat curent inainte de impozitare                     350
Cheltuieli exceptionale  250	150 Venituri exceptionale
Participari ale salariatilor 50
Impozit pe profit                76
		Rezultatul net contabil 124
Profitul net                      124

3. Strucura financiara si criterii de optimizare a acesteia.

Structura financiara a intreprinderii reprezinta raportul dintre finantarea acesteia din fonduri proprii sau resurse imprumutate, precum si raportul dintre finantarea pe termen scurt, aferenta, in general, ciclului de exploatare si cea pe termen mediu si lung, legata de procesul investitional.

In structura pasivului sunt puse in evidenta indatorarea totala, comparativ cu intregul pasiv al firmei si impartirea capitalurilor permanente in capitaluri proprii si capitaluri imprumutate pe termen mijlociu si lung.

Cel care imprumuta firma (fie o banca, fie reprezentantul investitorilor de pe piata financiara) va dori sa cunoasca posibilitatea acesteia de a-si acoperi datoriile financiare. Pe termen scurt, intreprinderea trebuie sa obtina un excedent brut de exploatare EBE (inainte de impozitare) suficient de mare pentru a acoperi cheltuielile financiare (rata de capital, dobanzile, comisioanele etc.).

Pe termen lung, intreprinderea trebuie sa dispuna de suficiente resurse pentru a-si plati rata de capital, dobanda si alte cheltuieli aferente imprumuturilor.

Pentru a analiza situatia financiara a unei intreprideri se va realiza o analiza diagnostic, ce va cuprinde informatii privind liciditatea, rentabilitatea si structura financiara a acesteia, comparand realizarile in mai multi ani consecutivi, precum si pozitia firmei fata de alte firme cu acelasi profil de activitate.

Alegerea structurii financiare, care se refera la decizia de a apela la finantarea pe termen scurt sau la cea pe termen mijlociu sau lung, respectiv repartitia pe care o realizeaza firma intre creditele de trezorerie si capitalurile permanente reprezinta cea mai importanta decizie de politica financiara a intreprinderii.

Finantarea activelor imobilizate trebuie sa se realizeze, in general, prin capitaluri permanente, deoarece aceste active reprezinta un necesar permanent pentru intreprindere.

Finantarea necesitatilor ciclului de exploatare, care se refera la finantarea activelor circulante - respectiv creante si stocuri ce vor disparea in scurt termen - trebuie gandita si din perspectiva necesitatii acoperirii cerintelor de finantare a creantelor si stocurilor care le vor inlocui pe cele anterioare. Apare, astfel, un necesar de finantare a ciclului de finantare cu caracter permanent. S-a constatat ca o buna finantare coreleaza finantarea prin capitaluri permanente cu un necesar de fond de rulment permanent si creditele de trezorerie cu necesitati temporare de finantare sezoniere).

Finantarea permanenta a activelor circulante este definita ca fond de rulment (capitaluri permanente - imobilizari = active circulante - pasive pe termen scurt). O decizie fundamentala a politicii financiare a firmei consta, deci, in alegerea nivelului fondului de rulment.

Observatie.

Nu trebuie sa se confunde necesarul ciclului de exploatare (numit in general necesar de fond de rulment NFR) cu partea care este finantata prin capitaluri permanente (fondul de rulment propriu-zis).

Prezentarea schematica a bilantului - din desenul de mai jos - pune in evidenta cum ar trebui sa se repartizeze pasivul unei intreprinderi intre capitalurile permanente (finantarea imobilizarilor si a partii permanente a NFR) si creditele de trezorerie.

Fiecare intrepridere isi intocmeste un plan de finantare, pe care ulterior isi poate construi politica financiara pe care o considera cea mai rentabila. Se prezinta mai jos schita unui plan de finantare.

Din practica gestiunii financiare, se observa ca este convenabil sa se realizeze o finantare cu capitaluri permanente pentru acoperirea necesarului de fond de rulment permanent, pentru necesitatile temporare fiind utilizate creditele de trezorerie.

Referitor la acoperirea fondului de rulment, intreprinderea poate adopta mai multe tipuri - strategii - de politica financiara.

Strategia I consta intr-o atitudine foarte prudenta in ce priveste constituirea fondului de rulment, intotdeauna mai mare decat necesitatile de exploatare. Aceasta rezerva de capitaluri permanente va putea fi utilizata cand s-ar produce o crestere neasteptata a necesitatilor de exploatare ( de exemplu, cu ocazia unei amplificari a vanzarilor care vor genera o cerere sporita de cheltuieli de exploatare, la aparitia unei recesiuni etc.). Acest tip de politica financiara prezinta inconvenientul ca poate mentine capitaluri nefructificate, ceea ce inseamna, prin irosirea unor castiguri de oportunitate, o pierdere pentru agentul economic.

Strategia II este o strategie de finantare medie, adica fondul de rulment acopera in medie nevoile permanente de exploatare. Cand necesarul de exploatare depaseste fondul de rulment (zonele A), intreprinderea face apel la credite de trezorerie, iar daca dispune de excedente de lichiditate (zonele B) isi va plasa pe termen scurt acest exces pentru a-l fructifica.

Strategia III presupune utilizarea aproape permanenta a creditelor de trezorerie (credite mobilizate, de scont s.a.) pentru a-si finanta nevoile permanente. Exista insa pericolul ca intreprinderea sa se gaseasca in situatie de incetare de plata. De exemplu, intr-o situatie de inflatie accentuata, agentii economici apeleaza la bancile lor pentru a obtine o marire a plafonului de credit de trezorerie; in acelasi timp, insa, bancile sunt obligate sa-si reduca nivelul creditului acordat din cauza politicii restrictive pe care le-o impune banca centrala - autoritatea monetara a statului - in scopul luptei contra inflatiei.

Politica indatorarii si parghia financiara

Structura de capital descrie componenta fondurilor care sunt la dispozitia unei societati comerciale. Ea este reprezentata de raportul dintre datorii si fondurile proprii. Deoarece politica indatorarii se refera la o perioada mai indelungata, datoriile care fac obiectul analizei sunt, in general, datoriile la termen, tinandu-se eventual cont de creditele bancare pe termen scurt utilizate de maniera permanenta.

Importanta structurii capitalului rezida din:

rolul indatorarii in rentabilitatea fondurilor proprii ale unei societati. Influenta indatorarii se numeste efect al indatorarii sau efect de parghie (levier in franceza, leverage in engleza);

riscul financiar la care se expune intreprinderea cand se indatoreaza.

Exemplu:

Se considera doua intreprinderi identice din punct de vedere al activelor si rezultatului exploatarii. Societatea A este finantata exclusiv prin fonduri proprii (100.000 de actiuni, fiecare valorand 100 u.m.). Societatea B a emis 50.000 actiuni, a 1oo u.m. si imprumuta pe termen lung 5.000.000, cu o dobanda anuala de 10%. Se calculeaza efectul produs de datorie asupra rentabilitatii fondurilor proprii, cand cota impozitului pe profit este de 50%.

Din exemplul de mai sus se observa ca rentabilitatea capitalurilor proprii poate fi mai mare, daca intreprinderea utilizeaza fonduri imprumutate pentru finanšarea activitašii. Intr-o situašie de acest fel, indatorarea acšioneaza ca o parghie financiara, dar intreprinderea se confrunta, daca apeleaza la imprumut, cu un risc financiar generat de obligašia sa contractuala de a-l rambursa.

In schema de mai jos se prezinta resursele interne ńi externe de finanšare a activitašii intreprinderii ńi destinašiile posibile ale acestora.

Dupa cum se observa, o regula generala pentru o buna gestiune financiara stabileńte ca resursele financiare stabile - respectiv cele de care intreprinderea dispune pe termen mediu sau lung - trebuiesc afectate unor necesitaši stabile, necesitašile temporare fiind acoperite, in cea mai mare parte, prin resurse pe termen scurt.