Structurile economice - definirea conceptului de structura economica

STRUCTURILE ECONOMICE - DEFINIREA CONCEPTULUI DE STRUCTURA ECONOMICA

Analiza dinamicii si cresterii economice pune in evidenta transformarile care au loc in structura unei economii nationale.

Acest tip de analiza este cu atat mai necesara cu cat in perioadele de tranzitie au loc ample transformari in raporturile dintre diferite ramuri ale economiei care sunt supuse unor influente multifactoriale si/sau sinergice.

La originea conceptului de structura exista formulari cuprinse in vocabularul arhitecturii.

In anii 1970 M. Oppitz, a inventariat peste 40 de sensuri atribuite conceptului de structura (structuri geografice, economice, productive, sociale, politice, mentale, etc.).

Structura este o componenta de baza a unui sistem dat si in mod concret, reprezinta totalitatea disociatiunilor pe care teoria si analiza le realizeaza in acest sistem.

In ceea ce priveste structura economica, analiza acesteia se bazeaza pe o metodologie proprie si o grupare specifica a activitatilor economice.

Atunci cand se porneste de la venitul national (ca rezultanta a activitatilor economice pozitive la nivel national), se pot distinge mai multe niveluri de analiza:

Structura economico-juridica – se determina dupa forma de proprietate a intreprinderilor in care se desfasoara diversele activitati economice;

Structura functionala – se stabileste pe baza destinatiei finale pe care o primeste produsul national (consum, investitii, efort);

Structura economico-productiva – grupeaza activitatile pe ramuri si sectoare economice;

Structura fizica – deriva din detalierea sau disocierea activitatilor care au la baza tipurile de produse si servicii;

Structura geografica – criteriul de analiza si clasificare, il reprezinta amplasarea teritoriala a productiei de bunuri si servicii.

Modalitatile de disociere si grupare a acestor activitati structurale, necesita informatii pertinente si au drept scop orientarea cresterii economice.

Asadar: structura economica este reprezentata prin ansamblul componentelor, relatiilor si proportiilor stabilite, care caracterizeaza un sistem economic.

Structura economica, ca si concept, se refera la principalele ramuri ale economiei nationale, la proprietatile si relatiile reciproce dintre ele.

Reprezentarea unui sistem economic se poate realiza prin:

elementele sistemului – cuprind sferele procesului de reproductie (productia, repartitia, schimbul si consumul – relatiile omului cu natura, relatiile sociale in procesul de productie etc.);

nivel temporal de dispunere a elementelor componente – trecut, prezent, viitor pe diferite orizonturi (redus, mediu si lung);

nivelul spatial – mocroeconomic, mezoeconomic, macroeconomic si mondoeconomic.

Structura economica a unei tari reprezinta unitatea dintre structurile fortei de munca, structurile materiale si valorice ale productiei sociale si structura data a relatiilor economico-sociale (Constantin Gogoneata, „Structurile economice”, 1984);

Structura economica se caracterizeaza printr-o organizare morfologica (nivelul corelatiilor functionale intre ramuri ale economiei nationale) printr-un anumit sistem specific de trebuinte/resurse si factori de productie, precum si printr-un tip de dinamica determinat de legaturile interioare si exterioare ale sistemului economic.

Structura economica si crestere. Relatii si efecte.

Literatura de specialitate, analizeaza pe larg legatura stransa care exista si structura economica si dezvoltarea economico-sociala.

Stiind ca structura unui sistem economic se defineste prin ansamblul legaturilor de proportii intre stocurile unitatilor de baza si combinatiile obiectiv-semnificative ale acestor unitati.

Fr. Perroux, in „Economia secolului XX”, in 1960. afirma si demonstra ca dezvoltarea are loc in si prin schimbari de structura.

Dezvoltarea economica nu apare simultan in toate ramurile unei economii nationale deoarece dinamica dezvoltarii (sau involutia) acestora au ritmuri diferite. In general, s-a constatat ca, in procesul de dezvoltare apar anumiti poli de dezvoltare cu intensitati diferite care au o raspandire prin diferite canale, care apoi genereaza variate efecte pentru ansamblul economiei.

Cateva consideratii personalizate asupra importantei structurii economice in procesul de dezvoltare (crestere) economica:

J.A. Kerman (economist suedez) – subliniaza ca, schimbarile de structura reprezinta faptele de prima importanta, iar ca efect apar variatiile de productie;

H. Chenery (economist englez), in „Schimbarea structurala si Politica dezvoltarii”, semnaleaza faptul ca dezvoltarea reprezinta un proces de tranzitie de la formele traditionale de organizare economica, la cele moderne. Asadar autorul mentioneaza: „Numai luate impreuna, schimbarile structurale ale cererii, productiei, utilizarii mainii de lucru, precum si ale structurii comertului exterior si fluxurilor de capital definesc transformarea unui sistem economic traditional
intr-unul modern”.

W. Leontief, celebrul analist economic, autor al metodei „input-output” releva ca procesul dezvoltarii impune in timp o structura asemanatoare economiilor nationale, adica: „modelul tranzitiilor dintre ramuri si alte sectoare principale ale sistemului, arata ca, cu cat o economie este mai dezvoltata, cu atat structura sa interna seamana mai mult cu cea a altor economii dezvoltate”.

In sinteza, se poate afirma ca:

transformarea structurilor economice reprezinta o latura esentiala a procesului de dezvoltare si a progresului economico-social;

transformarea structurilor economice se exprima in ritmurile diferite cu care se realizeaza cresterea diferitelor sectoare si ramuri ale economiei;

aceste transformari structurale diferite atrag dupa sine intensificarea (sau stagnarea) dezvoltarii economiei nationale.

In cadrul Congresului mondial de economie (Madrid, 1983) s-a subliniat in repetate randuri cele doua motive ale cercetarii acestor legaturi si anume:

Analiza: Aplicatia unui model de selectie de proiecte Analiza: Exemple de grile - TQM an III

primul motiv:

determinismul mutatiilor pe care l-a antrenat (si le va antrena in continuare) progresul tehnic contemporan;

trasaturile dominante ale dezvoltarii economice, la sfarsit de secol, se constituie intr-o restructurare a productiei, in special a celei industriale si pe aceasta baza inducerea de modificari a schimburilor economice internationale.

al doilea motiv:

acuitatea cu care se impune problema si amploarea proceselor de restructurare a productiei.

Tipuri de structuri economice

Legatura intima (intrinseca) dintre dezvoltarea si structurile economice implica sistematizarea acestora pe baza stabilirii unor criterii riguroase de delimitare si clasificare.

Iata de ce N. Georgescu Roegen, reputatul economist american de origine romana in legatura cu complexitatea si dificultatile legate de acest proces: „Am putea socoti ca prima sarcina a stiintei economice este sa stabileasca niste criterii generale de clasificare a tuturor sistemelor economice in genuri, specii si varietati. Din pacate, cunostintele noastre economice in aceasta directie, sunt atat de reduse, incat nici macar un Linne economic nu ar putea elabora un sistem de clasificare din „Legea entropiei si procesul economic”, Bucuresti, 1979.

In acest context se poate afirma ca:

principalul criteriu de clasificare al structurilor economice il reprezinta raportul dintre ramurile de baza ale economiei national, caracterizat pe baza contributiei industriei si agriculturii a celorlalte ramuri, la formarea venitului social sau venitului national si a ponderii acestora in structura populatiei ocupate.

Utilizand acest criteriu, analistii economici, au definit urmatoarele tipuri de structuri economice:

economie de structura preponderent agrara;

economie agrar-industriala;

economie industrial-agrara;

economie industriala-dezvoltata;

economie tehnologica si informatizata.

Acum: daca aceste tipuri de structuri economice sunt in cvasitotalitatea lor acceptate, modul lor de caracterizare, imparte analistii economici in doua mari categorii dupa cum urmeaza:

economistii care atribuie un rol esential unui singur indicator si anume – ponderea populatiei ocupate in industrie si agricultura ca expresie a productivitatii sociale a muncii;

economistii care, pentru caracterizarea principalelor tipuri de structuri considera necesara analiza unui numar mare de parametrii cum ar fi: formarea venitului national, structura de baza a principalelor ramuri ale economiei, nivelul tehnic al productiei materiale, gradul de integrare functionala a ramurilor economiei nationale.

economia de tip agrar

populatia ocupata este preponderent ocupata in activitatile agricole;

agricultura are ponderea cea mai importanta in producerea venitului national;

se remarca preponderenta cultivarii terenurilor in sistem extensiv, precum si cresterea animalelor in sistem natural;

activitatile mestesugaresti sunt puternic inclinate catre prelucrarea primara a materiilor prime agricole;

nivelul tehnic si tehnologic este scazut (evident in mod comparativ), piata interna are un nivel scazut de integrare;

exportul consta in principal din produse agricole.

Economia agrar-industriala:

industria ocupa circa 25% din forta de munca (cu tendinte evidente de crestere);

populatia agrara este inca predominanta;

la realizarea venitului national cele doua ramuri de baza (industria si agricultura) au contributii sensibil egale;

se remarca modificari structurale ale ramurilor prin cresterea mecanizarii si a ponderii muncii calificate.

economia industrial-agrara

industria are o pondere majora in realizarea venitului national;

industria detine o pondere majora in structura populatiei ocupate;

cercetarea stiintifica devine „o forta de productie”;

in industrie, ca ramura de baza a economiei nationale, predomina totusi ramurile prelucratoare;

se remarca o accentuare a promovarii introducerii progresului tehnic;

productivitatea muncii conduce in mod accentuat la acumulari pozitive in cadrul venitului national;

exportul prezinta partide din ce in ce mai mari ale industriei de prelucrare.

economia industrial dezvoltata

ramurile industriale si neagricole sunt precumpanitoare in structura pe ramuri a economiei nationale (!) – populatia ocupata si aportul la venitul national;

ponderea principala o au industriile de prelucrare avansata a materiilor prime;

apare o egalizare a productivitatii muncii in cele doua ramuri de baza ale economiei nationale (agricultura si industrie);

se remarca o inclinare a consumului populatiei catre produsele tehnice de uz indelungat;

in mod conex se remarca la nivel ridicat al instruirii generale a populatiei.

economia tehnologica si informatizata

in acest tip de economie, se remarca si actioneaza in mod concret sectorul de cercetare stiintifica si dezvoltare tehnologica care devine practic un sector de baza al economiei nationale;

se aplica pe scara larga cibernetica, robotica si informatica, iar aceasta din urma devine o resursa strategica de baza.

Atunci cand – luam in considerare „etapele de dezvoltare a tehnicii”, putem ajunge la trei tipuri fundamentale de structuri de productie care se bazeaza pe:

– munca manuala;

– mecanizarea;

– munca creatoare si inteligenta artificiala.

Alvin Tofler, in conformitate cu teoria sa „a celor trei valuri” remarca urmatoarele etape ale evolutiei socio-economice a formatiunilor sociale si anume:

civilizatia agricola – a durat circa 10.000 ani (8000 i.C. – 1.700 d.C.);

civilizatia industriala – a durat circa 300 de ani (de la revolutia industriala din Anglia pana in zilele noastre cand apar semnele celui de „al treilea val”).

Iata ce spunea A. Tofler in acest sens: „Aceasta noua civilizatie este atat de revolutionara incat sfideaza toate presupunerile noastre anterioare … Al treilea al aduce cu sine un mod de viata cu adevarat nou, bazat pe surse energice liniilor de asamblare in industrie sa fie invechite …”

Trecerea de la societatea industriala la societatea informationala (presupune unele consideratii si etape ale tehnologiei).

Ca atare:

se apreciaza ca restructurarea de la o societate industriala la o societate informational va fi la fel de profunda ca si trecerea de la societatea industriala;

durata acestei treceri va fi in mod cert mult mai redusa, avand in vedere insasi impactul informational;

in aceasta societate va creste rolul sistemului educational al persoanelor ocupate;

tehnologia inalta va genera comportamente contradictorii de tipul „inalta tehnologie – inalte reactii”.

Stadiile dezvoltarii tehnologice:

noua tehnologie sau inovatia urmeaza calea minimei rezistente – au aplicatii care nu trebuie sa socheze;

noua tehnologie imbunatateste tehnologia anterioara (acest stadiu se estimeaza ca va dura o lunga perioada de timp);

noua tehnologie va da nastere la noi directii sau intrebuintari, inventii si aplicatii care au tendinta unor dezvoltari exceptionale.

Concluzionam ca:

structurile economice se definesc in stransa legatura cu nivelul la care se formeaza;

din acest punct de vedere putem distinge:

macrostructura – care se defineste prin relatiile existente intre ramurile de baza ale unei economii nationale (agricultura, industrie, transporturi, constructii si comert);

structura interna a ramurilor si subramurilor;

structurile teritoriale;

mocrostructurile.

Asadar definirea unei anumite tipologii de structuri economica, a unui spatiu geografic larg sau national definit, rezulta din complexitatea si marimea fiecarei economii. Din dotarea difera, cu resurse, din intensitatea si tipurile progresul tehnic, din gradul de angajare in schimburile economice internationale, din amploarea legaturilor materiale, energetice si informationale ce se stabilesc intre agentii economici din toate ramurilor economice.

Factorii care concura la schimbarile structurii economice

Pentru a putea determina factorii de baza care pot genera schimbari structurale economice la nivelul si in cadrul formatiunilor sociale istoric si spatial definite este necesara o analiza de forma a evolutiilor structurale sectoriale si intrasectoriale.

Structurile sectoriale (de ramura si intraramura) ale productiei cu rol hotarator se pot modifica sub influenta a numerosi factori dintre care, prin importanta se remarca:

volumul, structura si evolutia nevoii sociale, marimea si evolutia pietei interne;

marimea si calitatea resurselor umane;

cantitatea, calitatea si accesibilitatea resurselor energetice si de materii prime – economisirea si gradul de prelucrare avansata a resurselor materiale;

resursele de investitii in capacitati de prelucrare avansata si realizarea de bunuri si servicii solvabile;

progresul tehnic, formele si tendintele acestuia, potentialul stiintific si capacitatea inovationala a economiei;

cerintele protectiei mediului si criteriile ecologice;

eficienta economica ca expresie a mobilurilor si orientarilor agentilor economici;

globalizarea activitatilor economice – capacitatea de insertie la diviziunea internationala a muncii si la schimbarile economice internationale.

Schimbarile structurale se realizeaza prin:

fonduri de investitii (autogenerate sau atrase) care pot realiza noi ramuri economice, precum si reutilarea, retehnologizarea si reprofilarea celor doua existente;

factorii de dirijare (politici economice, legislatie, etc.);

actiuni conjugate (fonduri de investitii plus factori de dirijare).

Colin Clark si Jean Forastie, pentru a putea caracteriza transformarile macrostructurale si evolutia ulterioara a acestora pe termen lung, au utilizat gruparea activitatilor economice pe trei sectoare, dupa cum urmeaza:

Sectorul primar – care cuprinde agricultura, silvicultura, pescuitul si industria extractiva;

Sectorul secundar – cuprinde industriile prelucratoare si constructiile (literatura de specialitate mentioneaza ca in sectorul secundar se cuprind toate ramurile industriei);

Sectorul tertiar – care cuprinde transporturile, comertul, finantele si celelalte servicii.

Lucrarile de specialitate mentioneaza existenta unei legi a celor trei sectoare ca o lege a dezvoltarii, precum si conturarea unui al patrulea sector care cuprinde stiinta si invatamantul.

Atunci cand se are in vedere evolutia populatiei ocupate in cadrul celor trei sectoare, dublata de introducerea progresului tehnic ca premisa a cresterii productivitatii muncii se pot contura mai multe tendinte si concluzii, dupa cum urmeaza:

– in tarile cu economie agrara, populatia ocupata in agricultura depaseste de peste 3 ori pe cea ocupata in industrie (circa 60-80% din populatia activa este ocupata in agricultura);

in economiile agrar-industriale populatia agricola este de 1 la 3 ori mai mare decat cea ocupata in industrie;

in economiile industrial-agrare, populatia ocupata in industrie depaseste de 2-3 ori pe cea din agricultura, iar cea ocupata in sfera serviciilor este circa o cincime din totalul populatiei active;

in economiile industrial dezvoltate, populatia agricola se situeaza intre 5-15% din totalul populatiei active, iar populatia activa din industrie o depaseste de 3-5 ori pe cea din agricultura.

Tendinta principala, la nivelul modificarilor structurale, este reducerea pregnanta a ponderii populatiei ocupate in agricultura si dezvoltarea ei dimensionala si calitativa in sectoarele neagricole ca efect recurent al dezvoltarii industriale si al cresterii productivitatii muncii.

Economie agrar-industriala

I = sectorul primar

Economie industrial agrara

II = sectorul secundar;

Economie industriala si tehnologica

III = sectorul tertiar

Dupa: Gheorghe Cretoiu, Viorel Cornescu si Ion Bucur – in Economie politica, Casa de editura si presa „Sansa” SRL, Bucuresti, 1995.

Dupa al doilea razboi mondial, directiile de modificare a structurilor economice a cunoscut urmatoarele trasaturi majore:

c.1.) dimensionarea ponderii populatiei ocupate in sectorul primar si cresterea acesteia in sectoarele secundare si tertiare;

c.2.) scaderea populatiei in sectorul primar si secundar si cresterea populatiei ocupata in sectorul serviciilor.

Produsul intern brut (PIB) prin structura sa interna reprezinta expresia sintetica a transformarilor structurale din cadrul fiecarei economii, avand in vedere aportul ramurilor economice majore la formarea acestuia.

Ca atare:

in tarile dezvoltate tendinta principala este de crestere accentuata a contributiei industriei si altor ramuri neagricole la formarea venitului national;

ponderea industriei si a constructiilor in PIB, in aceste tari, se situeaza la peste 30%, fiind de 10-13 ori mai mare decat ceea ce aduce aici agricultura si silvicultura;

in tarile dezvoltate se remarca o reducere sensibila a mutatiilor macrosectoriale, intensitatea acestora fiind majora si la nivel intraramura si intrasectorial.

G. Friedrichs, in Raportul catre Clubul de la Roma, intitulat „Microelectronica si societatea”, mentiona ca: „odata cu accentuarea laturilor calitative ale cresterii economice, industria prelucratoarea va trebui restructurata pentru a face fata cerintelor viitorului si schimbarilor care vor avea loc in cererea de consum”.

*