Principalele etape ale constructiei europene: de la tratatul semnat la Roma, la constitutia europeana

Deschiderea "santierului european"

Unii istorici considera ca intalnirea de la Elba a fortelor militare sovietice si americane, din primavara anului 1945, odata cu zdrobirea Germaniei fasciste, simboliza infrangerea Europei si prefigura divizarea acesteia. De ce ? Pentru ca Europa distrusa de razboiul devastator, slabita si saracita, urma sa fie impartita intre cei doi invingatori: SUA si URSS.

In aceste conditii, oamenii politici din Europa Occidentala au avut o obsesie: cum sa organizeze in mod durabil pacea, cum sa refaca rolul si influenta Europei in lume, cum sa faca sa renasca economiile devastate de razboi ? Si astfel "ideea europeana" - prezenta mai ales in cercurile intelectuale si universitare - devine o idee foarte populara.

Vointa de unificare a Europei de Vest a progresat repede. Discursul tinut, la 19 septembrie 1946, de fostul premier britanic Winston Churchill - aflat la acea data in opozitie - la Universitatea din Zürich, reprezenta prima luare de pozitie oficiala a unui om de stat in favoarea unificarii europene. "Trebuie - spunea acesta - sa construim un fel de Statele Unite ale Europei . De ce nu ar exista o grupare europeana, care ar da popoarelor, indepartate unul de celalalt, sentimentul unui patriotism mai larg si a unui fel de nationalitate comuna? . . Si de ce o grupare europeana n-ar putea ocupa locul ce-i revine in mijlocul altor mari grupari, contribuind la conducerea barcii umanitatii ?".

Miscarile europene se regrupeaza si organizeaza, in mai 1948, un Congres la Haga unde se afirma un puternic curent federalist. Ulterior, "ideea europeana" a fost insusita rapid de guvernele vest-europene, iar constructia europeana a devenit, esentialmente, o preocupare interguvernamentala. Motivatia principalelor state vest-europene pentru a participa sau nu la "constructia europeana" era diferita:

Franta era inca ezitanta intre renuntarea la statutul de mare putere coloniala pe care-l detinea si vointa de a fi motorul principal al integrarii europene;

Marea Britanie favoriza mai degraba o alianta cu SUA decat sa renunte la politica sa insulara, printr-o integrare cu vechiul continent;

Germania si Italia urmareau sa iasa din izolarea impusa de statutul lor de tari invinse in razboi;

Tarile Benelux, respectiv Belgia, Olanda si Luxemburg, organizate, din 1948, intr-un sistem de liber-schimb comercial se pronuntau pentru integrare, inclusiv pentru a fi protejate de tendintele dominatoare ale marilor vecini: Franta si Germania.

Nasterea Comunitatii Economice Europene: Planul Schumann (1950

Esecul Conferintei de la Moscova a ministrilor de externe ai URSS, Frantei si Marii Britanii asupra Germaniei, din aprilie 1947 a condus la ruptura dintre fostii aliati. Europa s-a rupt in doua blocuri diametral opuse. Procesul a fost accentuat in iulie 1947 cand Uniunea Sovietica si tarile satelit din Europa Rasariteana au refuzat sa accepte planul Marshall si sa adere la Organizatia pentru Cooperare Economica Europeana (OCEE) infiintand in ianuarie 1949, Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER).

In aceste conditii, SUA si Marea Britanie ii confera Frantei sarcina de a lua initiativa in privinta Germaniei. Astfel s-a putut afirma "planul Schumann" - pe atunci, ministrul de externe al Frantei.

In ce consta acest plan ? Elaborat de Jean Monnet, planul este prezentat ministrului francez de externe, Robert Schuman la 29 aprilie 1950 care, la randul sau, l-a facut public, la 9 mai 1950, printr-o Declaratie a Consiliului de Ministri al Frantei. De aceea, nu intamplator data de 9 mai este sarbatorita, azi, ca "Ziua Europei".

NOTA: Robert Schuman, luxemburghez de origine (nascut in 1886), provenea dintr-o familie de exilati din Lorena - aflata atunci sub ocupatie germana (din 1918 a revenit la Franta).

Jean Monnet s-a nascut in Franta, in 1888. Bun negociator. A fost secretar general adjunct al Ligii Natiunilor, creata dupa primul razboi mondial. A fost membru al Guvernului Provizoriu, condus de generalul de Gaulle, la Alger, in 1943. A luat parte la punerea in aplicare a planului Marshall pentru Europa.

Planul Schumann prevedea plasarea industriei carbunelui si otelului din Franta si Germania, sub o inalta autoritate comuna, care stabilea si libera circulatie a celor doua productii, reglementand astfel nivelurile de productie din Ruhr. Propunerea franceza a fost acceptata de Germania, Italia si cele 3 tari din Benelux, care semneaza, la 18 aprilie 1951, Tratatul de la Paris privind instituirea Comunitatii Economice a Carbunelui si Otelului (CECO).

In acest plan trebuie remarcata mai ales semnificatia sa politica: CECO va stabili o egalitate in drepturi si indatoriri intre tari invingatoare si tari invinse in sanul unei organizatii noi, supranationale fondata pe delegarea liber-consimtita de suveranitate de la statele membre la Comunitate.

Primul semn al reconcilierii franco-germane, CECO este si punctul de plecare pentru Europa comunitara. Aceasta substituie relatiilor diplomatice traditionale, fondate pe cooperarea interguvernamentala, un sistem juridic original unde se articuleaza apararea interesului national cu promovarea interesului comun, exprimat prin institutiile supranationale.

3. Tratatul de la Roma (1957): relansarea economica.

Perioada 1950 - 1954 a fost dominata de proiectul francez privind crearea unei Comunitati Europene de Aparare (CEA). Urmare declansarii razboiului din Coreea, SUA si-a propus reinarmarea Germaniei. Franta insa, tematoare, a propus integrarea armatei RFG intr-o forta europeana de aparare. Tratatul privind infiintarea CEA a fost semnat in 1952, dar din cauza votului negativ din Adunarea Frantei (august 1954), proiectul a cazut.

Esecul inregistrat in politica de aparare, a determinat tarile vest-europene sa caute un alt domeniu, respectiv cel economic. Asa s-a ajuns ca, la 25 martie 1957 sa fie semnate, la Roma, doua tratate privind crearea Comunitatii Economice Europene (CEE) si a EURATOM-ului.

Comunitatea Economica Europeana nu reproducea modelul Comunitatii Economice a Carbunelui si Otelului, care avea competente limitate. CEE va permite exprimarea atat a intereselor nationale, cat si o viziune comunitara.

Tratatul de la Roma, semnat la 25 martie 1957, a intrat in vigoare la 1 ianuarie 1958. Perioada 1959 - 1970 a fost dominata de concretizarea obiectivelor Tratatului, respectiv crearea unei "Piete Comune", in doua sectoare principale : uniunea vamala industriala si agricultura.

Eliminarea taxelor vamale intercomunitare si suprimarea contingentelor cantitative au fost programate pe o perioada tranzitorie de 12 ani. Perioada a fost insa redusa cu 18 luni, ceea ce a permis sa se constate realizarea Uniunii Vamale la 1 iulie 1968. De aceea, intre 1968 si 1993, CEE a fost cunoscuta, mai ales sub denumirea de "Piata Comuna".

Intre 1958 si 1970, efectele inlaturarii barierelor vamale au fost spectaculoase: comertul intercomunitar a crescut de 6 ori, iar Produsul Intern Brut al tarilor membre a crescut in medie cu 70 %.

Articolele 38 si 39 din Tratat au permis formarea unei Politici Agricole Comune (PAC). Prin aceasta, Piata Comuna s-a realizat, odata cu deschiderea frontierelor si in domeniul productiei agricole. Tarile membre ale CEE si mai ales Franta au considerat Politica Agricola Comuna (PAC) ca principalul instrument de modernizare a propriilor agriculturi, iar Comisia ca vehicul esential de integrare comunitara. Se apreciaza ca PAC - de care ne vom ocupa intr-un curs special - a contribuit puternic la procesul de unificare europeana.

Uniunea Europeana de azi constituie rezultatul unei evolutii, a unei constructii de-a lungul a peste cinci decenii. Aceasta perioada n-a fost lipsita de reculuri, de momente de criza, precum cea dintre 1962 si 1969 din timpul generalului de Gaulle, revenit la presedintia Frantei. Ceea ce este important insa este faptul ca, de fiecare data, s-au gasit personalitati - adeseori din tari mici, precum Pierre Werner, fost prim-ministru al Luxemburg-ului - care au facut ca aceste momente sa fie depasite. In plus, motorul constructiei europene pe care l-a reprezentat alianta franco-germana a functionat aproape permanent in perioada presedintelui francez Mitterand si a cancelarului german Kohl.

Fundamentala, in aceste perioade, a fost cooperarea intre tarile membre pentru a gasi solutii unanim-acceptabile diverselor provocari cu care s-a confruntat Uniunea. Toate aceste solutii aveau nevoie de o baza juridica, de unde a decurs si nevoia modificarii Tratatului de la Roma din 1957.

Actul Unic European (1986).

Constructia europeana limitata la integrarea economica era neterminata. Aceasta trebuia completata cu dimensiunea politica. Si astfel a luat nastere Uniunea Europeana.

Crearea Uniunii Europene n-ar fi fost insa posibila fara decizia Consiliului European de la Milano, din decembrie 1985, care a hotarat reunirea intr-un singur text a amendamentelor asupra Tratatului de la Roma si a dispozitiilor privind cooperarea politica. Toate aceste amendamente au fost cuprinse in "Actul Unic European", semnat de sefii de stat sau de guvern ai statelor membre la 17 februarie 1986 si intrat in vigoare, dupa ratificare, la 1 iulie 1987. Actul Unic European a consacrat:

Institutionalizarea formala a Consiliului European (format din sefii de stat sau de guvern si de presedintele Comisiei Europene), ca principalul organism responsabil pentru stabilirea directiilor de dezvoltare a Comunitatii;

Introducerea sistemului de vot al majoritatii calificate in cadrul Consiliului de Ministri, pentru adoptarea acelor decizii care au in vedere finalizarea pietei interne, politica sociala, coeziunea economica si sociala si politicia cercetarii. Introducerea votului majoritar in Consiliu va permite scoaterea CEE din impas si adoptarea a cca. 300 directive privind crearea, in perspectiva, a Pietei Interne;

Intarirea rolului Parlamentului European (PE), prin introducerea procedurilor legislative de cooperare si a necesitatii acordului PE pentru deciziile privind aderarea de noi membri si acordurile de asociere;

Infiintarea "Tribunalului Primei Instante", alaturi de Curtea Europeana de Justitie (CEJ);

Cresterea numarului politicilor comune, prin adaugarea politicilor de mediu, cercetare stiintifica, coeziune economica si sociala;

Stabilirea unei date (31/12/1992) pentru definitivarea pietei interne (notiunea de "piata interna" fiind mai puternica decat cea de "piata comuna", implicand nu numai realizarea celor patru libertati - libera circulatie a bunurilor, libera circulatie a serviciilor, libera circulatie a persoanelor si libera circulatie a capitalului - ci si implementarea a noi politici si a coeziunii economice si sociale.).

Tratatul de la Maastricht (1992). Nasterea Uniunii Europene.

Prabusirea regimurilor comuniste in Europa Centrala si de Est a condus la schimbarea peisajului politic european, ceea ce a determinat un proces de regandire a structurii Comunitatilor Europene in scopul aprofundarii integrarii europene.

Doua Conferinte Interguvernamentale - una privind Uniunea Economica si Monetara, iar cealalta privind Uniunea Politica - s-au deschis la Roma, in decembrie 1990. Cele doua conferinte s-au incheiat prin semnarea la Maastricht - orasel olandez, aflat la granita dintre Belgia si Olanda - a TRATATULUI ASUPRA UNIUNII EUROPENE.

Tratatul de la Maastricht a fost agreat de sefii de stat sau de guvern din cele 12 state membre de atunci cu prilejul Consiliului European din 9 - 11 decembrie 1991. Acesta a fost insa semnat la 7 februarie 1992 si a intrat in vigoare abia la 1 noiembrie 1993.

De ce oare atata timp ? Cauza principala a intarzierii intrarii in vigoare a constat in procesul de ratificare - prin referendum-uri nationale, sau de catre parlamentele nationale - proces care a durat foarte mult.

Danemarca, de exemplu, a respins initial Tratatul. In Irlanda, populatia l-a adoptat prin referendum cu o mare majoritate, iar in Franta l-a adoptat cu o foarte mica majoritate (51 %). Aceasta rezerva a populatiei din unele tari s-a datorat, in mare masura, faptului ca Tratatul era greoi, neinteligibil pentru marea masa a populatiei, Comunitatea Europeana fiind perceputa mai degraba ca o birocratie distanta, necontrolabila si nedemocratica.

De aceea, Danemarcei i s-a permis sa foloseasca principiul "opt out" pentru cateva decizii, inclusiv cele privind trecerea la ultima faza a Uniunii Economice si Monetare (UEM) si politica europeana de aparare.

In Germania si Marea Britanie a fost nevoie sa se pronunte Curtile Supreme pentru a se vedea daca prevederile Tratatului nu sunt in contradictie cu constitutiile statelor respective. Abia dupa al doilea referendum din Danemarca, care s-a incheiat cu un vot pozitiv si dupa deciziile favorabile ale Curtilor supreme din Germania si Marea Britanie s-a constatat ratificarea acestui Tratat de catre toate statele membre si intrarea sa in vigoare la 1 noiembrie 1993.

Intrarea in vigoare a Tratatului de la Maastricht a permis transformarea Comunitatii Europene intr-o Uniune politica, ca si intr-o Uniune Economica si Monetara (UEM).

Cateva elemente privind structura si continutul Tratatului de la Maastricht.

a. Structura Tratatului asupra Uniunii Europene.

Tratatul, asortat de 17 protocoale, de un Act final si de 33 Declaratii, constituie un ansamblu de dispozitii juridice complexe care amendeaza Tratatul de la Roma si-l inglobeaza in sanul unei Uniuni.

"Uniunea - se precizeaza in art. A al Tratatului - este fondata pe Comunitatile Europene completate prin politicile si formele de cooperare instaurate prin prezentul Tratat. Aceasta are ca misiune organizarea intr-un mod coerent si solidar a relatiilor intre statele membre si intre popoarele lor".

Problema cea mai dificila care a trebuit sa fie rezolvata de catre negociatori a fost existenta, in sanul unei arhitecturi institutionale unice, a procedurilor comunitare si a celor interguvernamentale. De exemplu, cum vor participa Comisia si Parlamentul la activitati cu dominanta interguvernamentala, precum PESC si cooperarea judiciara ?; Rolul Curtii de Justitie; identificarea bazei juridice a unui act normativ etc.

De aceea, Uniunea a fost organizata pe 3 piloni:

Pilonul 1, comunitar - reprezentat de Comunitatea Europeana - largit cu noi competente care depasesc limitele integrarii economice. Acestea se manifesta in domeniile: piata interna, social, uniunea economica si monetara, cercetare, politici structurale, relatii comerciale externe, transporturi, concurenta etc.;

Modificarile aduse sunt reprezentate de:

Continuarea extinderii rolului PE, in special cu referire la aprobarea nominalizarilor Comisiei, la introducerea noii proceduri legislative a co-deciziei (asupra anumitor subiecte , PE isi imparte prerogativele cu Consiliul);

Extinderea gamei politicilor comune (educatia si formarea profesionala, retelele trans-europene, politica industriala, dezvoltarea cooperarii, protectia consumatorului) si intarirea altor politici comune deja existente (politica sociala, coeziunea economica si sociala, cercetarea si dezvoltarea tehnologica, politica de mediu);

Instituirea cetateniei europene: toti cetatenii statelor membre pot circula si se pot stabili in alte state membre; dreptul de a alege si de a participa la alegerile municipale si pentru PE in statele membre de rezidenta, indiferent de nationalitate; protectie diplomatica si consulara din partea ambasadei unui alt stat membru pe teritoriul unui stat tert si in care statul membru national nu este reprezentat; dreptul de a trimite petitii PE si de a se adresa Mediatorului European (Ombudsman-ului european);

Crearea Uniunii Economice si Monetare: convergenta politicilor economica si monetara a statelor membre, ceea ce a condus la adoptarea monedei comune (Euro) si la infiintarea Bancii Centrale Europene (BCE)

Pilonul 2, - reprezentat de Politica Externa si de Securitate Comuna (PESC);

Odata cu instituirea celui de-al doilea pilon, cooperarea politica dintre statele membre este ridicata la statutul de politica comuna, ceea ce inseamna includerea ei intr-un cadrul institutional specific. Astfel, prin Tratatul de la Maastricht, UE are o politica comuna extinsa la toate sectoarele politicii externe si de securitate si se pun bazele unei cooperari intre statele membre. Aceasta cooperare este caracterizata de derularea unor actiuni comune, desfasurate pe baza de consens.

Pilonul 2 are caracter interguvernamental.

Pilonul 3, - cooperarea in domeniul justitiei si Afacerilor Interne (JAI), care acopera urmatoarele domenii:

Politica de azil;

Trecerea frontierelor externe si controlul acestora;

Politica de imigrare;

Conditiile de intrare si de circulatie a resortisantilor din terte tari pe teritoriul statelor membre;

Analiza: Informatii despre procesul de evaluare - selectare a ofertelor de proiect Proiect: Continutul finantelor firmei: functia financiara a firmei

Lupa impotriva imigratiei, a sejurului si a muncii ilegale a resortisantilor din terte tari;

Lupta impotriva toxicomaniei;

Combaterea fraudei de dimensiuni internationale;

Cooperarea judiciara civila,

Cooperarea judiciara penala;

Cooperarea vamala;

Cooperarea politieneasca;

Si pilonul 3 are caracter inter-guvernamental.

b. In legatura cu continutul Tratatului:

Titlul I, fixeaza obiectivele Uniunii, afirma principiul unicitatii cadrului institutional si confirma rolul conducator al Consiliului European, care reuneste sefii de stat sau de guvern din tarile membre.

Titlul II, modifica Tratatul privind CEE inlocuind "Comunitatea Economica Europeana" cu "Comunitatea Europeana", ceea ce confera acesteia o misiune mai globala.

Titlurile III si IV integreaza aceste modificari in tratatele CECO si EURATOM.

Titlul V priveste Politica Externa si de Securitate Comuna (PESC)

Titlul VI introduce noi dispozitii in materie de cooperare judiciara si politieneasca (JAI).

Titlul VII - dispozitii finale.

Dispozitiile anexa la Tratat pun sub semnul intrebarii regula clasica a actiunii comune acceptata si aplicabila in toate statele membre:

Printr-un Protocol, Marea Britanie este scutita de obligatia de a trece la cea de a II-a faza a UEM. In baza clauzei "opting out", Marea Britanie si-a luat libertatea de a modifica, la o data pe care o va alege ea insasi, decizia de a se ralia partenerilor sai in privinta recurgerii la moneda unica.

Un alt protocol relativ la politica sociala prevede ca aceasta nu se aplica Marii Britanii si elibereaza acest stat de a pune in aplicare "Carta sociala" adoptata de CEE in 1989 si anexata Tratatului de la Maastricht.          

Aceste derogari, la care se adauga cele obtinute in 1992 de catre Danemarca cu prilejul ratificarii Tratatului de la Maastricht, deschid calea fauririi unei "Europe à la carte", care altereaza oarecum schema institutionala a parintilor fondatori ai Uniunii. Aceasta a slabit, intr-o anumita masura, coeziunea si capacitatea de actiune a Uniunii Europene.

6. Tratatul de la Amsterdam (1997) reprezinta un nou pas in directia adancirii integrarii europene. Tratatul, care modifica Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene, a fost semnat la 2 octombrie 1997 si a intrat in vigoare la 1 mai 1999.

Uniunea Europeana iese transformata. Noi sarcini ii sunt acordate: rolul cetatenilor Uniunii este subliniat mai puternic; caracterul democratic al institutiilor europene este intarit.

In timp ce constructia europeana se dezvolta in jurul unor obiective economice, accentul este pus de acum incolo pe responsabilitatile politice in interiorul Uniunii, ca si fata de restul lumii.

Cum s-a ajuns, in timp, la Tratatul de la Amsterdam ?

In iunie 1994, Consiliul European reunit la Corfu (in Grecia) a convocat un Comitet de reflectie, compus din 15 reprezentanti ai ministrilor de externe din cele 12 state membre, un reprezentant al Comisiei Europene si doi observatori din partea Parlamentului European;

In decembrie 1995, Comitetul de experti a prezentat raportul Consiliului European de la Madrid;

La 8 ianuarie 1996 s-a decis convocarea unei Conferinte Interguvernamentale (CIG) pentru revizuirea Tratatului de la Maastricht;

La 26 martie 1996 a avut loc, la Torino, prima reuniune a CIG, la nivelul sefilor de stat sau de guvern din statele membre ale UE; tarile candidate la aderare au avut statut de observator;

La 2 octombrie 1997 s-a semnat Tratatul de la Amsterdam de catre sefii de stat sau de guvern din cele 15 state membre, dupa 15 luni de negocieri;

Intre 1998 si 1999 a avut loc ratificarea Tratatului;

La 1 mai 1999 Tratatul a intrat in vigoare

Negocierile asupra noului Tratat sau purtat pe 3 axe principale:

Uniunea Europeana si cetatenii

Identitatea externa;

Institutiile Uniunii.

In privinta drepturilor cetatenilor, Tratatul de la Amsterdam insista asupra a trei aspecte:

Obligatia Uniunii de a respecta drepturile fundamentale, in special a celor inscrise in Conventia europeana privind salvgardarea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, adoptata de Consiliul Europei in 1950. Pentru prima data se prevede intr-un document ca statele membre care nu respecta de o maniera grava si sistematica aceste drepturi pot suferi sanctiuni, mergand pana la suspendarea dreptului de vot in sanul Consiliului. In ceea ce priveste tarile candidate la aderare, respectarea drepturilor fundamentale devine o conditie a aderarii lor la Uniune, ceea ce s-a si statuat, in iunie 1993, de catre Consiliul European de la Copenhaga;

Dreptul recunoscut Uniunii de a combate orice forma de discriminare bazata pe sex, rasa sau origine etnica, religie sau convingeri politice, handicap, varsta sau orientare sexuala;

Obligatia Uniunii de a promova, in toate politicile sale, egalitatea sanselor intre barbat si femeie, acceptandu-se chiar principiul "discriminarii pozitive" atunci cand unul din cele doua sexe este vizibil discriminat.

Aceasta dispozitie a fost completata cu recunoasterea dreptului la protectia datelor persoanelor detinute de institutii - drept ce devine tot mai important pe masura dezvoltarilor din domeniul informaticii.

Dilema in care se gasea Uniunea: daca sa adere formal la Conventia Europeana privind Drepturile Omului sau sa-si stabileasca propria lista de drepturi fundamentale, a fost rezolvata cu prilejul Consiliului European de la Nisa din decembrie 2000, in favoarea celei de-a doua variante.

Ceea ce trebuie subliniat este faptul ca Tratatul de la Amsterdam contine si raspunsuri la preocuparile cetatenilor atunci cand unele din drepturile lor nu sunt respectate. Este vorba de adoptarea unor reguli noi in urmatoarele domenii:

Munca si social: definirea de catre Uniune a unei strategii privind sporirea locurilor de munca, iar de catre statele membre a unor programe nationale pentru munca, evaluate anual. In plus, Uniunii i se incredinteaza responsabilitatea de a lupta impotriva saraciei si a excluderii sociale;

Securitate, libertate si justitie: Uniunea a definit un program pe 5 ani in masura sa conduca la crearea unui spatiu de libertate, securitate si justitie. Deja prin Acordurile de la Schengen - care reunea toate tarile membre cu exceptia Angliei, Irlandei si Danemarcei - a fost suprimata cea mai mare parte a controlului la frontiere. Aceste acorduri au fost incluse in "acquis-ul" Uniunii.

In ceea ce priveste cooperarea interguvernamentala in materie penala si politieneasca, principiul unanimitatii in luarea deciziilor a fost temperat prin posibilitatea adoptarii deciziilor cu majoritate calificata.

Mediu, sanatate si drepturile consumatorilor: dezvoltarea durabila - care tine seama de exigentele protectiei mediului - devine un obiectiv esential al Uniunii. De aceea, Tratatul insereaza, printre competentele Uniunii, promovarea dreptului la informare si educatia consumatorilor, indeosebi dreptul lor de a se organiza pentru a se proteja mai bine;

Tratatul cuprinde si cateva valori si aspiratii ale cetatenilor, care nu sunt incluse in dispozitii obligatorii, formand insa niste angajamente politice precum:

Abolirea pedepsei cu moartea;

Recunoasterea rolului voluntariatului;

Nevoile persoanelor cu handicap;

Situatia specifica a regiunilor insulare;

Libertatea presei si de expresie;

Protectia animalelor.

In privinta identitatii externe a Uniunii, trebuie spus ca inca de la inceputul constructiei europene, promotorii sai au incercat sa o doteze si cu o politica externa. Tentativele din 1954 si 1961 au esuat. In 1970, statele membre au lansat o cooperare politica, dar care n-a fost inscrisa intr-un Tratat decat in 1986 odata cu adoptarea Actului Unic. In sfarsit, Tratatul de la Maastricht a codificat un ansamblu de reguli privitoare la Politica Externa si de Securitate Comuna (PESC). Negociatorii Tratatului de la Amsterdam au dorit sa intareasca "aqcuis-ul" de la Maastricht, indeosebi din perspectiva largirii cu noi membri si a nevoii de promovare a unei politici externe concrete.

Tratatul stabileste principiile care trebuie sa ghideze politica externa a Uniunii, Tratatul prevede numirea unui Inalt Reprezentant ("Monsieur" sau "Madame PESC") care conduce actiunea Uniunii in acest domeniu, urmand deciziilor Consiliului si in cadrul unei "troika", in care mai intra reprezentantul Presedintiei Consiliului si al Comisiei Europene. Aceasta personalitate - in prezent Javier Solana - are rangul de secretar general al Consiliului si dispune de o unitate de analiza si alerta rapida.

Numeroasele crize internationale care s-au produs recent arata ca orice politice externa necesita si o capacitate militara, indeosebi pentru misiuni umanitare si misiuni de mentinere sau restabilire a pacii. Complexitatea elaborarii unei politici comune de aparare rezulta si din pozitia diferita a statelor membre: patru dintre ele erau, din punct de vedere constitutional sau traditional, neutre si ca atare nu participau la aliante militare, in timp ce celelalte 11 erau membre ale NATO.

Pentru a suplini lipsa mijloacelor militare, Tratatul de la Amsterdam prevede ca Uniunea Europei Occidentale (UEO) face, de acum inainte, parte integranta din Uniunea Europeana. Acest lucru permite deplina integrare a UEO in UE si folosirea capacitatilor militare ale acesteia.

In privinta institutiilor europene, Tratatul de la Amsterdam s-a aplecat mai ales asupra sporirii eficacitatii adoptarii deciziilor in institutiile sale. In acest sens:

Rolul Parlamentului European a fost intarit. Daca inainte, Parlamentul nu putea emite decat un aviz asupra candidaturii pentru presedintia Comisiei, Tratatul de la Amsterdam prevede ca presedintele este desemnat dupa acordul Parlamentului European. Acest drept se adauga celui deja detinut prin Tratatul de la Maastricht prin care Parlamentul aproba numirea intregii Comisii. In plus, Parlamentul a obtinut drept de co-decizie in unele domenii;

Parlamentelor nationale le este permis sa-si spuna cuvantul asupra unor proiecte de reglementari, inainte ca guvernele sa o faca in cadrul Consiliului Uniunii si sa aiba o vedere generala asupra functionarii Uniunii;

Consiliul poate lua decizii cu majoritate calificata;

Rolul Comisiei Europene ramane neschimbat si, mai ales, dreptul sau de initiativa. In schimb, creste rolul presedintelui Comisiei - legitimat de votul din Parlamentul European:

Participa la alegerea si desemnarea membrilor Comisiei, in acord cu statele membre;

Atribuie sau modifica responsabilitatile in sanul colegiului;

Fixeaza orientarile politice ale Comisiei.

Rolul Comitetului Regiunilor, care reprezinta punctul de vedere al autoritatilor regionale si locale, a sporit.

Consiliul European de la Amsterdam intrase sub presiunea timpului. De aceea, Tratatul a lasat deschise cateva probleme precum: adaptarea institutiilor europene la procesul largirii spre Europa Centrala si de Est si unele aspecte ale politicii externe.

Acestea au fost trecute in seama urmatoarei CIG, care se va desfasura la Nisa. Reforma Uniunii Europene va continua, ceea ce va permite si largirea sa cu noi membri.

7. Tratatul de la Nisa (2001). Importanta sa pentru reforma Uniunii din perspectiva largirii spre Europa Centrala si de Est.

Functionarea institutiilor europene a cunoscut un permanent proces de adaptare la evolutiile si realitatile cu care se confrunta constructia comunitara.

Inainte de a se lansa un nou val de largire a UE fara precedent era necesar ca liderii europeni sa defineasca proiectul politic care sa permita noului ansamblu sa functioneze.

Conferinta Interguvernamentala care a pregatit Tratatul de la Amsterdam a esuat partial in incercarea de a face si o reforma de substanta a institutiilor UE, fara de care extinderea prin aderarea altor state ar fi dus la blocajul procesului decizional, la nivel comunitar.

Cei 15 s-au angajat, in decembrie 1999, in cadrul Summit-ului de la Helsinki, sa ajunga cu prilejul reuniunii de la Nisa la o reforma a institutiilor UE pentru a fi pregatiti sa primeasca primele tari candidate in Uniune. Mai mult, Comisia Europeana a aprobat, la data de 1 martie 2000, si un proiect ambitios privind reforma administratiei sale, pe care dorea sa o transforme intr-un model de eficienta si transparenta. Acest proiect a fost prezentat sub forma unei Carti Albe, la Bruxelles, in fata Parlamentului European, de catre presedintele de atunci al Comisiei, Romano Prodi.

Agenda Summit-ului de la Nisa, din decembrie 2000, a cuprins probleme cu care sistemul comunitar se confrunta de multa vreme: reforma institutionala si a procesului decizional, drepturile omului, politica de aparare. De rezolvarea acestor probleme depindea ca edificiul european sa raspunda asteptarilor cetatenilor pe care ii reprezinta - cei de care Uniunea Europeana doreste sa se afle cat mai aproape.

Reuniunea de la Nisa a avut un mandat foarte clar si anume acela de a pregati si reforma structura Uniunii Europene pentru o noua extindere.

Deciziile finale de la Nisa reflecta intr-un mod corespunzator cerintele cu privire la :

Reprezentarea fiecarui stat membru printr-un comisar in cadrul Comisiei Europene;

Determinarea numarului de voturi in Consiliu prin reflectarea criteriului demografic;

Extinderea deciziilor adoptate cu vot majoritar calificat la un numar de noi domenii in care se apreciaza ca actiunea la nivel comunitar este mai rationala si mai eficienta decat la nivel national.

Summit-ul de la Nisa a decis crearea unui Directorat al marilor state membre, care va decide liniile politicii europene. Calendarul primirii in UE de noi membri depinde de ritmul in care se va desfasura reforma institutiilor Uniunii Europene. Germania va fi prima tara care va asigura conducerea acestui directorat.

Tratatul de la Nisa, semnat la 26 februarie 2001, ale carui baze s-au formulat in cadrul Consiliului European din decembrie 2000, cuprinde aspecte importante referitoare la:

Renuntarea la dreptul de veto referitor la voturile exprimate de Consiliul de Ministri;

Revizuirea sistemului de repartizare a voturilor care sa permita corespondenta intre numarul de voturi si dimensiunea statelor;

Reforma Comisiei Europene;

Flexibilizarea sistemului cooperarilor consolidate.

Tratatul avea misiunea de a incorpora in continutul sau cele patru tratate anterioare ale Uniunii si va include referiri clare la modalitatile in care va fi exercitata puterea si la ce nivel (comunitar, national, regional), cum pot diferite instante legislative sau administrative sa coopereze mai eficient etc. Tratatul cuprinde in continutul sau si Carta Drepturilor Fundamentale.

Acordul la care s-a ajuns confirma hotararea celor 15 de a pregati institutiile europene pentru a face fata unei Uniuni cu 27 de membri. Cu acest acord, Conferinta Interguvernamentala de la Nisa se evidentiaza nu doar prin insemnatatea deciziilor, dar si prin amploarea si complexitatea discutiilor.

Tratatul de la Nisa, la care au ajuns cei 15, a permis o reforma a institutiilor europene, necesara evitarii unei blocari a institutiilor - Comisia Europeana, Consiliul de Ministri, Parlamentul European.

Cea mai importanta realizare este repartizarea voturilor in cadrul institutiilor Uniunii. Cele mai avantajate au fost tarile candidate, care si-au vazut numele trecut alaturi de tarile membre, ceea ce reprezinta un angajament al acestora fata de primirea lor in structurile comunitare.

Conform analistilor politici, marele invingator la Nisa a fost Germania, din randul tarilor membre, si Polonia - dintre candidate. Lupta dintre Germania si Franta s-a incheiat cu acceptul ca Franta sa-si mentina actuala paritate de voturi in Consiliul de Ministri, Germania primind, in schimb, recunoasterea importantei din punct de vedere demografic si, prin aceasta, implicit, recunoasterea ca este uriasul Europei cu cele 82 milioane de locuitori. Acest lucru se rasfrange in mod direct asupra numarului de deputati in Parlamentul European, dar si asupra ponderii voturilor. Potrivit Tratatului de la Nisa, majoritatea de care va fi nevoie in Consiliile de Ministri pentru adoptarea unor decizii va trebui sa corespunda unui procent de 62 % din numarul de locuitori ai celor 27 de membre ale UE, proportie dificil de atins fara cele 17 % cat revin Germaniei. Pe de alta parte, avand o asemenea pondere, va fi suficient ca, la un moment dat, Germania sa se alieze cu doua-trei tari "mari" pentru a bloca o decizie. De aceea, majoritatea observatorilor au apreciat ca Tratatul de la Nisa favorizeaza statele mari ale UE:

Dintre tarile candidate, cea mai avantajata a fost Polonia, careia i s-au repartizat 27 de voturi, la fel cat a primit Spania, situand-o printre primele sase tari ale Europei. Si celelalte tari candidate au fost multumite, intrucat s-a precizat de cate voturi vor dispune, fiecare, in Consiliul de Ministri, de faptul ca vor avea cate un comisar in Comisia Europeana, precum si numarul de fotolii din Parlamentul European.

Tratatul de la Nisa a intrat in vigoare la 1 februarie 2003

8. Conventia asupra viitorului Europei si Tratatul Constitutional al Uniunii Europene.

Cum s-a ajuns la Tratatul Constitutional al Uniunii Europene ?

La Consiliul European de la Nisa din decembrie 2000, sefii de stat si de guvern ai celor 15 state membre au ajuns la un acord privind o noua revizuire a tratatelor in baza carora functiona Uniunea Europeana. Prin aceasta se dorea continuarea reformei institutionale, inceputa destul de timid prin Tratatul de la Nisa.

Pe aceasta baza, un an mai tarziu, adica la 15 decembrie 2001, Consiliul European de la Laeken (Begia) a adoptat "Declaratia asupra viitorului Uniunii Europene", cunoscuta indeobste, sub denumirea de "Declaratia de la Laeken". Prin acest document se exprima nevoia ca Uniunea sa devina mai democratica, mai transparenta si mai eficienta, prin elaborarea unei Constitutii, care sa raspunda aspiratiilor popoarelor europene.

De ce o Constitutie Europeana ?

In primul rand, pentru ca textele care stau actualmente la baza Uniunii Europene (Tratatul Uniunii, Tratatul Comunitatii Europene si Tratatul privind EURATOM-ul) par a fi depasite, nemaifiind in masura sa traduca coerenta ce caracteriza Uniunea.

In aceste conditii, elaborarea unui text UNIC, respectiv Constitutia Europeana, a dorit sa marcheze unitatea noii structuri, exprimand atat nivelul atins in constructia europeana, cat si noile sale orizonturi.

In al doilea rand, pentru ca se simtea nevoia regruparii intr-un singur text a tuturor regulilor si normelor de drept, proprii sistemului juridic comunitar, in masura sa asigure o buna functionare a Uniunii.

In al treilea rand, o Constitutie Europeana era necesara - in conditiile unei acuze privind "deficitul democratic" - pentru apropierea Uniunii de cetatean. S-a dorit o Constitutie redactata cu cetateni si pentru cetateni, ceea ce ar fi exprimat democratizarea Uniunii. Pentru aceasta se impunea un text lizibil si inteligibil care sa opereze cu notiuni si termeni folositi, in mod curent, de cetatenii de rand si nu numai de specialisti.

Tratatele anterioare ale Uniunii Europene fusesera redactate in stilul documentelor internationale clasice, adica in secretul cvasi-absolut al negocierilor diplomatice intre state. la redactarea proiectului Constitutiei Europene, pe langa reprezentantii statelor si ai institutiilor europene, au fost asociati insa si cetateni, prin reprezentantii lor din parlamentele nationale si Parlamentul European.

In plus, toate revizuirile anterioare ale tratatelor Uniunii (Maastricht, Amsterdam, Nisa) fusesera realizate in cadrul unor Conferinte Inter-guvernamentale (CIG), desfasurate in spatele usilor inchise si care reuneau doar reprezentanti ai guvernelor statelor membre. Ori, pentru a pregati viitoarea CIG de o maniera transparenta, Consiliul European a hotarat convocarea unei Conventii asupra Viitorului Europei, care sa reuneasca principalii actori ai dezbaterii:

Reprezentantii guvernelor celor 15 state membre si ai 13 tari candidate la aderare;

Reprezentantii parlamentelor nationale ai acestor tari;

Reprezentanti ai Parlamentului European si ai Comisiei Europene;

13 observatori din partea Comitetului Regiunilor si ai Consiliului Economic si Social;

Reprezentanti ai partenerilor sociali europeni si Ombdusaman-ul European (similar Avocatului poporului din Romania).

"Conventia asupra viitorului Europei" aflata sub presedintia fostului presedinte al Frantei, Valery Giscard d'Estaing, a reunit 105 membri plini si 102 supleanti, respectiv:

1 presedinte;

2 vicepresedinti;

2 reprezentanti ai Comisiei Europene;

15 reprezentanti ai sefilor de stat sau a guvernelor statelor membre;

13 reprezentanti ai sefilor de stat sau guvernelor din tarile candidate;

30 parlamentari nationali din statele membre;

26 parlamentari nationali din statele candidate;

16 membri ai Parlamentului European.

Toate sesiunile Conventiei au fost publice si toate documentele oficiale au fost publicate, inclusiv pe Internet.

Pentru prima data in istoria Uniunii Europene au fost exprimate, pe o baza atat de larga si de transparenta punctele de vedere nationale asupra unui document care urma sa marcheze un punct hotarator in noua constructie europeana.

Conventia a fost insarcinata sa formuleze propuneri in legatura cu 3 subiecte:

apropierea cetatenilor de proiectul european si de institutiile europene;

structurarea vietii politice si a spatiului politic european intr-o Europa largita;

sa faca din Uniune un factor de stabilitate si un reper in noua organizare a lumii;

Conventia a identificat urmatoarele raspunsuri la problemele puse in Declaratia de la Laecken:

a propus o mai buna repartizare a competentelor intre Uniune si statele membre;

a recomandat o fuzionare a tratatelor si atribuirea statutului de personalitate juridica Uniunii;

a stabilit o simplificare a instrumentelor de actiune ale Uniunii;

a propus masuri pentru sporirea democratiei, transparentei si eficacitatii Uniunii Europene, dezvoltand contributia parlamentelor nationale la legitimitatea proiectului european, simplificand procedurile decizionale si facand functionarea institutiilor europene mai transparenta;

a stabilit masuri pentru imbunatatirea structurii si intarirea rolului fiecareia din cele 3 institutii fundamentale ale Uniunii, adica Parlament, Consiliu si Comisie.

Obiectivul Conventiei - stabilit de Consiliul European de la Laeken - a fost acela de a pregati un document, care sa reprezinte punctul de plecare al negocierilor in cadrul CIG pentru luarea unei decizii finale.

Prima sesiune a Conventiei s-a tinut pe 28februarie 2002.

In total, Conventia s-a reunit timp de 15 luni in sesiuni plenare, fiecare desfasurandu-se pe parcursul a 2 - 3 zile, dar si in grupuri de lucru sau think tank-uri. Conventia a adoptat proiectul de Constitutie, prin consens, pe 13 iunie 2003.

Rezultatele Conventiei au fost transmise de presedintele Giscard d-Estaing Consiliului European de la Salonic, la 20 iunie 2003, care a servit ca baza de lucru pentru Conferinta Interguvernamentala ce s-a reunit in 3 octombrie 2003.

La aceasta Conferinta, 25 state au participat cu drepturi depline (15 tari membre + 10 tari care urmai sa adere la 1 mai 2004), iar cele 3 tari candidate (Romania, Bulgaria si Turcia) au avut statut de observator.

Constitutia Europeana a fost adoptata in Consiliul European din 18 iunie 2004 de catre sefii de stat sau de guvern ai celor 25 de state membre ale Uniunii.

Acest Consiliu European din iunie 2004 a solutionat doua ultime probleme ramase in discutie si care blocau adoptarea Constitutiei. Este vorba de:

Ponderea voturilor in Consiliul de Ministri pentru calculul "majoritatii calificate". In decembrie 2003, aceasta problema se lovise de opozitia hotarata a Spaniei si Poloniei care cereau respectarea Tratatului de la Nisa, care le avantaja. In final, s-a convenit ca "majoritatea calificata" sa fie definita ca reunind 55% din state, reprezentand 65% din populatie, cu conditia ca 55% sa insemne cel putin 15 state iar o eventuala minoritate de blocaj sa includa cel putin 4 state.

Componenta Comisiei Europene. S-a stabilit ca, incepand cu 2014, numarul membrilor Comisiei sa reprezinte 2/3 din numarul statelor membre, in conditiile in care Consiliul European nu va modifica aceasta cifra prin unanimitate de voturi

Acordul asupra Constitutiei - obtinut dupa 6 luni de negocieri aspre, desfasurate in urma esecului din decembrie 2003 de la Bruxelles - a fost primit cu usurare in principalele capitale europene. A fost apreciat ca "eveniment istoric pentru Uniune, in care toata lumea a avut de castigat, "o zi importanta pentru Europa! Sau "un succes pentru Europa".

In final, Constitutia Europeana a fost semnata de sefii de stat sau de guvern, la Roma, la 25 octombrie 2004.

Acesta va intra insa in vigoare numai dupa ratificarea de catre toate statele semnatare.

Principalele reforme ale Uniunii Europene, cuprinse in Constitutie, pot fi grupate in trei categorii:

1. Structura

Contopirea diverselor tratate existente intr-un singur document: Constitutia Europeana;

UE dobandeste personalitate juridica;

Carta drepturilor fundamentale este incorporata in Constitutie.

2. Cadrul institutional.

Stabilirea unui Presedinte al Consiliului European, in scopul de a asigura continuitatea, vizibilitatea si coerenta reprezentarii UE atat pe plan intern, cat si pe plan extern;

Reducerea numarului comisionarilor europeni, in scopul de a permite operationalitatea Comisiei intr-o Uniune cu 25 de state membre (sau chiar mai multe);

Introducerea functiei de Ministru de Externe al UE;

Acordul asupra unei clauze de solidaritate pentru sprijin reciproc in caz de dezastre sau atacuri teroriste;

Recunoasterea "Eurogrup"ca un organism independent, cu dreptul de a isi alege presedintele ("Dl. Euro") pe o perioada de doi ani.

3. Procesul de decizie

Utilizarea sistemului de vot cu majoritate calificata ca procedura standard de decizie in cadrul Consiliului si simplificarea sa;

Adoptarea procedurii co-decizie ca procedura legislativa standard.

In ceea ce priveste procedura de ratificare a Constitutiei Europene - prin referendum national sau de catre parlament - situatia este diferita de la tara la tara:

14 tari (Austria, Cipru, Estonia, Finlanda, Germania, Grecia, Italia, Letonia, Lituania, Malta, Slovacia, Slovenia, Suedia si Ungaria) au optat, din ratiuni diferite, pentru ratificarea parlamentara;

Celelalte state au ales calea referendum-ului

Franta si Olanda s-au pronuntat deja, in cadrul unor referendum-uri, impotriva Constitutiei. Pentru a evita o reactie in lant, Consiliul European de la Bruxelles, din decembrie 2005, a amanat pana la mijlocul anului 2006 data pana la care celelalte tari sa se pronunte asupra Constitutiei Europene. In Marea Britanie, Danemarca, Polonia si Republica Cehia sunt sanse reduse, ca acest document sa fie adoptat.

Respingerea Constitutiei va intarzia sau chiar va pune sub semnul intrebarii procesul unificarii europene.

Problema care se pune este: avem, oare, de a face, intr-adevar, cu o Constitutie ?

Intr-o lucrare aparuta in 2005, in Editura Hachette, intitulata "La Constitution européenne expliquée an citoyen", autorii explica faptul ca raspunsul la aceasta intrebare pare a fi un paradox.

Da, intrucat textul consacra Uniunea Europeana ca si o Europa politica, dotata cu personalitate juridica, cu valori, obiective si simboluri, ii stabileste drepturile fundamentale pe care le garanteaza, ii fixeaza termenii relatiilor cu statele membre si candidate, ii defineste cadrul institutional si instrumentele prin care isi exercita competentele.

Nu, pentru ca aceasta Uniune Europeana ca si o Europa politica pe care Constitutia o creeaza nu este un Stat.

Nicaieri in textul Constitutiei, Uniunea Europeana nu este calificata sau prezentata ca un stat, ci ca o Uniune "careia Statele membre ii atribuie competente", la care Statele europene pot adera sau de la care se pot retrage in mod voluntar. Asadar, Constitutia Europeana este, in fapt, un tratat intre Statele suverane dornice sa se constituie intr-o Uniune politica.

TRATATELE UNIUNII EUROPENE