Ocuparea fortei de munca

Ocuparea  fortei de munca

Participarea populatiei apte de munca la realizarea activitatilor din economie constituie ocuparea fortei de munca. Continutul sau il reprezinta folosirea resurselor de munca prin angajarea ca salariati sau prin desfasurarea de activitati pe cont propriu, in exploatari de tip familial sau ca auxiliari familiali. Toti cei care presteaza efectiv o munca reprezinta populatia efectiv activa sau ocupata si exprima, in fapt, nivelul absolut al ocuparii.

Asigurarea unui nivel cat mai ridicat al ocuparii fortei de munca constituie un deziderat pentru orice economie nationala, un factor important al cresterii economice; pe aceasta cale se evita irosirea resurselor de munca si se asigura populatiei venituri mai mari.

Legatura dintre productie sau venit (Y), pe de o parte, si cantitatea de forta de munca (L) si productivitatea muncii (w), pe de alta parte se exprima, dupa cum s-a aratat, printr-o functie de productie:

Y=f(L,w)

Rezulta ca la un nivel dat al productivitatii muncii, volumul venitului este functie de volumul muncii prestate, de numarul celor ocupati. Folosirea intregului potential de munca al economiei reprezinta astfel un factor al cresterii economice (produsul si venitul national), iar cresterea productivitatii muncii suplimenteaza aceste posibilitati de crestere economica. De aceea, ocuparea de echilibru reprezinta acel nivel al ocuparii resurselor de munca, care, pentru un volum de activitate dat (produs sau venit national), este compatibil cu nivelul productivitatii muncii.

Pentru caracterizarea ocuparii resurselor de munca se utilizeaza o serie de indicatori statistico-economici, cum sunt: rata de activitate, nivelul relativ al ocuparii etc.

Rata de activitate (r) reprezinta raportul dintre populatia activa (P_A) si populatia totala (P_T):

Ea reflecta ponderea populatiei active in totalul populatiei si depinde de evolutia demografica anterioara (structura pe grupe de varsta si pe sexe a populatiei), statutul social al femeii, regimul juridic al ocuparii (limitele de varsta active), gradul de normalitate sau rata de infirmitate etc.. O rata de activitate mai ridicata caracterizeaza o situatie favorabila a procesului ocuparii fortei de munca,  factor al cresterii economice.

Gradul de ocupare sau rata ocuparii (r_o) se determina ca raport intre populatia ocupata (P_o) si populatia totala (P_T):

Ponderea populatie ocupate in totalul populatiei depinde de capacitatea economiei de a crea locuri de munca de motivatia participarii la munca si de toti ceilalti factori care determina evolutia raportului dintre cererea si oferta de munca. Se subintelege ca marimea somajului este cea care corecteaza in permanenta relatia dintre rata de activitate si gradul de ocupare a fortei de munca.

Un concept utilizat in literatura economica, indeosebi in perioada care a urmat crizei economice mondiale din 1929-1932, este cel de ocupare deplina, ("full emplyment", "plein emploi"). El semnifica acea situatie a economiei caracterizata prin utilizarea completa a factorilor de productie, in primul rand a fortei de munca. Ocuparea deplina a fortei de munca poate fi caracterizata prin raportul:

In practica un asemenea nivel al ocuparii nu este posibil, datorita mobilitatii fortei de munca (asa-numitul somaj frictional).

J.M. Keynes considera ca ocuparea deplina este "o situatie in care volumul global al ocuparii ramane inelastic la cresterea cererii efective pentru productia careia ii corespunde". El face o critica a teoriei clasice potrivit careia "oferta isi creeaza propria cerere", elaborandu-si propria teorie cu privire la ocuparea mainii de lucru. Sintetizata, aceasta teorie consta in urmatoarele:

Lucrare: Motivatia si satisfctia in munca -premisele reusitei si succesului profesional Lucrare: Procesul asigurarea calitatii - tratarea produsului neconform

In economia de piata, procesul utilizarii fortei de munca nu numai ca este mijlocit de piata, dar se intersecteaza si cu interesele intreprinzatorilor.

Volumul mainii de lucru pe care intreprinzatorii decid sa-l foloseasca depinde de cererea efectiva (D) care este egala cu suma cheltuielilor scontate pentru consum ale colectivitatii si cele consacrate investitiilor noi. "Marimea lui D la punctul de pe curba cererii globale unde ea intersecteaza curba ofertei globale o vom denumi cerere efectiva", acesta fiind punctul la care profiturile scontate de intreprinzatori vor fi maximizate;

Ca urmare, volumul ocuparii in starea de echilibru depinde, pe de o parte, de functia ofertei globale, iar pe de alta parte de inclinatia spre consum si de volumul investitiilor. "Aceasta este - subliniaza Keynes - esenta teoriei generale a folosirii mainii de lucru".

Sub influenta "Teoriei generale" a lui Keynes, o serie de economisti (reprezentanti ai neokeynesismului) au considerat ocuparea deplina nu numai un factor principal al cresterii economice, dar si "cea mai importanta problema". Alti economisti considera ocuparea deplina ca o stare ideala fara sanse de realizare in economia actuala, iar adeptii neoliberalismului contemporan (mai ales monetaristii) considera ocuparea deplina ca o sursa a inflatiei, preconizand renuntarea la conceptul ocuparii depline si la politicile bazate pe el. pe aceasta baza si tinand seama de evolutii mai recente, unii autori au ridicat valoarea lui "" (procentul somajului admisibil sau rata naturala a somajului) la circa 5-6%.

Subocuparea fortei de munca este legata in mod hotarator de existenta si amploarea somajului. El este un fenomen ce caracterizeaza piata muncii, afectand in proportii diferite populatia activa disponibila in toate tarile cu economie de piata.

Somajul consta, deci, in neocuparea unei parti din populatia activa datorita neconcordantelor cantitative, structurale si calitative dintre oferta si cererea de munca determinand reducerea cererii globale de bunuri, iar prin aceasta afecteaza intr-o anumita masura si celelalte categorii de venit. Somajul reprezinta o problema deosebit de complexa, prin implicatiile sale influentand toate structurile (economice, sociale, politice, morale, etc.) ale societatii.

Desi fenomenul somajului a insotit evolutia ciclica (fazele descendente ale ciclului economic) timp de secole, definirea acestui fenomen a fost si ramane o problema controversata in literatura economica.

Frecvent se considera ca somajul reprezinta inactivitatea totala sau partiala a unor persoane apte pentru munca, privarea acestora de munca. Se considera, astfel, someri toti cei care cauta un loc de munca, care au inregistrat cereri de angajare la oficiile de plasare si care nu au fost satisfacute pana la sfarsitul lunii din lipsa de locuri de munca.

Cea mai cunoscuta si larg utilizata este definitia data de Biroul International al Muncii, organizatie din sistemul ONU care elaboreaza studii si analize pe profil, pe baza statisticilor furnizate de tarile membre. Potrivit acestei definitii, este somer orice persoana care are mai mult de 15 ani si indeplineste concomitent urmatoarele conditii:

este apt de munca;

nu are loc de munca;

este disponibil pentru o munca salariata;

cauta loc de munca.

Cu toate ca aplicarea acestor criterii aduce mai multa claritate in definirea somajului, frontiera dintre ocupare si somaj nu este exact determinata. Se considera ca intre aceste sfere exista o zona labila, a carei marime variaza in functie de metodologia de determinare a somajului intr-o tara sau alta.

Pe un alt plan se considera ca in analiza somajului trebuie sa se faca distinctie intre somajul voluntar si somajul involuntar, evidentiindu-se faptul ca numai somajul involuntar trebuie luat in considerare in judecarea situatiei economice a tarii.

Somajul voluntar este determinat de refuzul unor persoane de a-si oferi serviciile de munca datorita marimii salariului pe care-l considera sub nivelul minim acceptabil, a conditiilor de munca apreciate ca nefavorabile, etc.. In general se considera ca somajul voluntar are la origine rigiditatea salariilor privind ajustarea lor spre nivelul salariului de echilibru, astfel incat cererea si oferta pe piata muncii sa se echilibreze. Or, salariile practicate sunt in general mai mari decat salariul de echilibru, iar ajustarea lor spre nivelul de echilibru nu poate avea loc datorita actiunii salariatilor si sindicatelor. In consecinta, exigentele pietei nu sunt respectate, iar o parte din oferta de munca ramane nesatisfacuta, ceea ce are ca rezultat somajul voluntar.

J. M. Keynes arata ca rigiditatea salariilor nu poate explica somajul in ansamblul sau, iar cea mai mare parte a acestui fenomen nu poate fi considerat ca somaj voluntar, ci involuntar.

Somajul involuntar se datoreste altor cauze care tin in principal de piata produselor. El exista datorita neconcordantei dintre cererea globala si oferta globala, care pe piata muncii se traduce printr-un excedent al ofertei fortei de munca. Somajul involuntar este reprezentat, deci, de toti acei care doresc sa-si ofere serviciile de munca dar nu gasesc de lucru si care pot fi angajati, partial sau total, numai in anumite momente ale dezvoltarii economiei.

In functie de cauzele directe care il genereaza se disting urmatoarele genuri sau forme de somaj:

somajul ciclic sau conjunctural, care apare in perioadele de recesiune economica sau datorita altor crize specifice unei conjuncturi;

somajul structural, datorat schimbarilor care au loc in cadrul structurilor (de ramura, teritoriala, sociala) economiei, mai ales sub incidenta revolutiei tehnico-stiintifice, crizei energetice, etc.;

somajul tehnologic, format pe baza schimbarilor ce au loc prin inlocuirea unor tehnologii vechi cu altele noi, prin centralizarea unor capitaluri si reorganizarea unor intreprinderi, procese insotite de restrangerea locurilor de munca;

somajul sezonier cauzat de intreruperi ale activitatilor puternic dependente de factori naturali, cum sunt cele din agricultura, constructii etc.;

somajul frictional (intermitent) care corespunde perioadei necesare trecerii de la un loc de munca la altul sau pentru cautarea primului loc de munca. Unii autori considera ca somajul frictional are un caracter permanent, mai ales in economiile dinamice si caracterizate printr-o mare mobilitate (industriala, geografica, ocupationala) a fortei de munca. Deci, spre deosebire de celelalte forme de somaj, cel frictional nu se poate restrange sub un anumit nivel, acesta determinand, potrivit unor opinii, insasi rata naturala a somajului.

Caracterizarea somajului, ca fenomen in conditiile de loc si de timp, se poate face sub urmatoarele aspecte:

nivelul somajului, exprimat atat absolut, ca numar, cat si relativ, ca rata a somajului calculata ca raport intre numarul somerilor si populatia activa disponibila;

durata somajului, definita ca timp scurs din momentul pierderii locului de munca pana la reluarea activitatii. Nu exista o durata legiferata a somajului, insa, in majoritatea tarilor exista reglementari privind durata pentru care se plateste indemnizatia de somaj (in general, cu tendinta de crestere);

intensitatea somajului este o alta caracteristica a acestuia, in functie de care se poate distinge: somajul partial, care presupune restrangerea activitatii depuse de salariat, cu diminuarea corespunzatoare a remunerarii, si somajul total, care inseamna incetarea totala a activitatii si pierderea locului de munca;

structura somajului se refera la clasificarea lui dupa diferite criterii: nivel de calificare, ramurile de activitate din care provin somerii, categoria socio-profesionala careia ii apartin, categoria de varsta, sex, rasa, etc.. In ultimul timp se acorda o mai mare atentie studierii structurii somajului pe sexe si categorii de varsta, intrucat se constata ca femeile, tinerii (pana la 25 ani) si varstnicii (peste 50 de ani) sunt categoriile populatiei cele mai afectate de somaj.

Somajul a devenit o permanenta in economia de piata contemporana, desi el difera ca nivel si sensuri de evolutie pe tari si perioade. Caracterizarea somajului se face in stransa legatura cu ocuparea fortei de munca - cele doua procese complementare si opuse care releva relatia dintre populatie si evolutia activitatii economice. Dupa cum s-a aratat mai inainte, ocuparea deplina presupune un anumit nivel al somajului a carui diminuare poate fi realizata numai prin investitii pe seama economiilor fortate (inflatiei), ceea ce conduce la cresterea preturilor. Rata naturala a somajului corespunde, deci, unei rate stabile sau inertiale a inflatiei.

In raport de aceasta se vorbeste despre starea de subocupare - cand rata efectiva a somajului este mai mare decat cea naturala, si respectiv, starea de supraocupare - cand rata efectiva a somajului este mai mica decat cea naturala. Consecintele economice si sociale vor fi si ele diferite. Astfel, in primul caz, al subocuparii, se iroseste o parte a resurselor de munca, apar probleme sociale, etc., iar in cel al supraocuparii, forta de munca devine rara si scumpa, salariile cresc mai repede decat productivitatea muncii, inflatia fiind accentuata.

Nivelurile care caracterizeaza aceste concepte nu au o acceptiune generala, ele fiind diferentiate in functie de conditiile de loc si de timp. Astfel, in anii 30, cand Lord Beveridge aprecia ca  normala rata somajului de 3%, Marea Britanie se confrunta cu un somaj mare si permanent. Un asemenea nivel ar fi parut mare in primele decenii ale perioadei postbelice in unele tari din Europa Occidentala (Germania, Franta, etc.) cand numarul locurilor de munca depasea oferta interna de forta de munca, recurgandu-se intr-o anumita masura la forta de munca imigranta. In ceea ce priveste SUA, se apreciaza ca rata normala a somajului este de circa 5-6%, fata de 1-3% in primele decenii postbelice.