Tipuri de semne

Tipuri de semne

In literatura de specialitate (de pilda la Ch. Peirce, Th. Sebeok, T. Stanciulescu) mai sunt prezentate si alte forme subiacente ale semnului, corespunzand tot atator "grade de maturizare" ale acestuia:

(a) Urma, care este rezultatul unui act de comunicare virtuala, fiind efectul unui proces de reflectare a proprietatilor unui sistem in campul de proprietati ale altui sistem (urma picaturilor de ploaie pe nisip). Cand este efectul activitatii umane, urma se instituie fie ca o comunicare involuntara (deseurile lasate de turisti in padure), fie ca o comunicare voluntara (firimiturile de paine presarate pe drum de Hansel si Grettel, pentru a marca drumul spre casa).

(b) Semnalul poate sa fie un stimul care nu semnifica nimic, dar provoaca sau solicita ceva. Cele mai multe semnale sunt emise automat ca re­actie la tipuri specifice de stimuli si stari afective. Dar cand este utilizat ca antecedent recunoscut al unui consecvent prevazut (miscarea fanionului de catre impiegatul de la caile ferate, rachetele luminoase, semafoarele, faruri, lumini de trafic, semafoarele, fluieraturile, clopotele etc.), semnalul devine un mijloc de transmitere a unor informatii conventionale, devenind semn.

(c) Indicele are drept expresie fizica sau abstracta indicatorul ce descrie ceva in principiu cunoscut, ce orienteaza mai eficient o actiune umana (tablita care arata directia, simbolul matematic prin care se reprezinta cresterea sau descresterea unor valori); o manifestare tipica de indexicalitate este gestul degetului aratator, al indexului, pe care oamenii il utilizeaza pentru a indica sau localiza lucruri, persoane si evenimente din lumea inconjuratoare.

(d) Iconul este un semn conceput ca sa semene cu, sa simuleze sau sa-si reproduca intr-un fel sau altul refe­rentul (fotografiile, diagramele, panourile rutiere, parfumurile care sugereaza un miros natural etc.).

(d) Simptomul, ce reprezinta un fenomen ce poate fi perceput si care dezvaluie ceva "ascuns". Specific pentru simptom este faptul ca face parte din referential (febra ca simptom al bolii). Metaforic, termenul de simptom este extins pentru a trimite la fenomene intelectuale, emotionale si sociale ce provin din cauze care sunt percepute prin analogie cu procesele fizice: "Comportamentul lor e un simptom al vremurilor noastre".

(e) Simbolul. Originea cuvantului "simbol' deriva dintr-un obicei grecesc antic, acela de a sparge in bucati o tablita de lut, revenindu-i o piesa fiecarui membru al grupului, la despartire; cand grupul se aduna din nou, piesele se reasamblau - sumballein, "a le aduna impreuna", ca intr-un mozaic, si astfel, se confirma identitatea individuala a grupului. Scoicile Misterelor Eleusine indeplineau o functie similara. Astfel, a luat nastere cuvantul grecesc sumbolon, "semn de recunoastere" si, de aici, s-a dezvoltat latinescul symbolum.

Simbolul reprezinta cea mai complexa manifestare a semnului, intrucat i-au fost atribuite cel putin trei acceptiuni complementare:

e.1. simbolul ca semn de recunoastere, avand o acceptiune prin excelenta sociala. Comunicarea actorilor semiozei este intrinseca, implicita si obiectuala, simbolul "stand pentru" o anume calitate a celor care trebuie sa se recunoasca (ex: membrii unui club, o "parola").

e. 2. simbolul ca analogie emblematica, marcata afectiv: crucea ca simbol al crestinatatii; balanta ca simbol al justitiei s.a.

e. 3. simbolul ca litera sau semn grafic special menit sa desemneze ceva independent de el. Este ipostaza simbolului ca semn conventional, arbitrar, ce defineste abstractii de genul celor logico-matematice, chimice, fizice etc. Comunicarea unor mesaje cu ajutorul lor este posibila numai in situatia stabilirii prealabile a unui cod comun. Simbolul poate fi definit, in concluzie, drept un semn motivat, polisemic, actionand cu precadere la nivel infralogic, intrucat vizeaza laturile fundamentale ale existentei, fiind profund marcat axiologic si centrat antropologic.

(f) Semnul insusi, care se caracterizeaza prin denotativitate, arbitrarietate si logicitate. Dupa H. Wald, "simbolul este tineretea semnului, iar semnul este maturitatea simbolului. Semnul incepe ca simbol si simbolul termina ca semn" ( H. Wald, 1981, p. 21). Semnul, in aceasta ipostaza, este obiect de studiu pentru semiotica.

In dialogul Cratylos, Platon, realizeaza o reflectie asupra cuvantului. Prima teza argumentata este aceea ca numele poarta un adevar cu el (Platon, 1978, pp.252-254). Personajul Socrate ridica problema daca nu cumva numele poarta un adevar in el, dincolo de orice conventie. O obiectie pertinenta care s-ar putea formula este ca intregul (propozitia) poate fi adevarat sau fals, dar partea poate fi indiferenta.

Aristotel, discipolul lui Platon, avea sa sustina, de altfel, ca adevarul rezida in cuvintele legate in propozitii, nu in cele izolate. Platon foloseste in acest context, verbul, faptul de a numi, in concordanta cu faptul de a spune. Astfel, numirea este o actiune si se bucura de stabilitate; ea reprezinta un demers ce are natura intregului, care este vorbirea. Dezvoltarile teoretice ulterioare asupra limbajului aveau sa demonstreze ca numele pot denumi realitati determinate, dar, totodata, exista si nume care pot determina realitatea, modificand-o. Tot Platon este filosoful care a afirmat despre cunoasterea umana ca nu se poate dispensa de simboluri si semne, dar exact acest lucru o caracterizeaza ca umana, adica limitata si finita, in contrast cu idealul intelectului perfect, arhetipal, divin.

Ȋn Critica facultatii de judecare, Immanuel Kant  dezvolta antiteza intre intelectul intuitiv arhetipal si intelectul discursiv care este "dependent de imagini".Din punctual de vedere al acestei antiteze, rezulta urmatorul fapt: cu cat mai bogat devine continutul simbolic al cunoasterii sau al oricarei alte forme culturale, cu atat mai mult trebuie sa se diminueze continutul sau esential. Bogatia imaginilor nu indica, ci acopera si invaluie (apud Cassirer, 2008, p. 61). Aparent, spiritual fiintei umane este captiv propriilor sale creatii: in cuvintele limbii, in imaginile mitului sau ale artei, in simbolurile intelectuale ale cunoasterii, care il acopera asemeni unui voal delicat si transparent. "Dar, adevarata, cea mai profunda sarcina a unei filosofii a culturii, a unei filosofii a limbajului, a cognitiei, a mitului etc., pare sa consiste mai exact in ridicarea acestui voal, in patrunderea, din sfera mediata a simplei semnificatii, in sfera originara a viziunii intuitive" (Cassirer, 2008, p. 62).

Codul genetic, codul metabolic (tranzactiile intercelulare mediate hormonal), codurile comunicationale non-verbale utilizate intr-un foarte mare numar de organisme, inclusiv la oameni, codul nostru verbal unic si participarea lui diferentiata la tot felul de functii artistice, fie ele literare, mu­zicale, picturale, arhitecturale, coregrafice, teatrale, filmice sau de diverse formatii hibride si comparatii in­tre oricare dintre cele mai sus mentionate - toate acestea con­tinua sa figureze in agenda stiintei semiotice contemporane (Sebeok, 2002, p. 145).