Repere semiotice ale comunicarii publice

REPERE SEMIOTICE ALE COMUNICARII PUBLICE

Faptul ca am definit 'comunicarea prin semne' ca fiind in esenta obiect al cercetarii semiotice impune citeva consideratii explicite asupra teoriei moderne a comunicarii, realizate din perspectiva semioticii insasi. De altfel, o definitie semiotica a comunicarii (in termenii lui Umberto Eco) a fost deja inserata in contextul capitolului anterior. Apropierea dintre semiotica si teoria comunicarii-informatiei este o evidenta a cercetarilor actuale, avind in vedere ca:

• Dupa Jakobson, se poate considera ca 'oricare ar fi nivelul de comunicare despre care tratam, el implica un schimb de mesaje, prin urmare nu poate fi izolat de nivelul semiotic' [1973: 93].

• Dupa Prieto, 'transmiterea unui mesaj inseamna stabilirea unuia din acele raporturi sociale pe care le numim «informatie», «interogatie» sau «ordine», emitatorul unui semnal, adica acela care il produce, declansind in felul acesta un «act semic»' [1966: 54].

Asa cum am vazut, insa, semnul este instrumentul implicit al oricarei tip de analize. Rezulta implicit faptul ca insusi conceptul de comunicare poate fi supus unei asumari integratoare, interdisciplinare. Este ceea ce, foarte sumar, ne propunem sa realizam in cele ce urmeaza.

1. CONSIDERAȚII ASUPRA CONCEPTULUI DE COMUNICARE

Etimologic definit, conceptul de comunicare isi vadeste de la bun inceput polisemia. Astfel, latinescul communico-are si-ar avea radacina intr-una din alternativele sale pozitive [Dinu, 1997: 14-15]:

• munis-e = care isi face datoria, indatoritor, serviabil;

• immunis = scutit de sarcini, exceptat de la indeplinirea unei datorii;

• communis = care isi imparte sarcinile cu altcineva.

Corelat cu aceste acceptiuni conotative, termenul de com-municare ar desemna punerea in comun a unor lucruri, dupa cum ex-communicare ar insemna interdictia de a primi impartasania (termen mostenit de romani drept 'cuminerare').

Intr-o conotatie 'negativa' [Marcus, 1993], comunicarea pare a fi 'un fel de razboi', in conformitate cu urmatoarea etimologie:

• prepozitia 'cum' = pluralitate, schimbare;

• radacina 'municatio' = actiune de stocare, in contextul activitatii bancare, sau fortificare / fortificatie / intarire;

• radacina apropiata 'munia' (munificences) = reprezinta la romani darurile gratuite oferite de viitorul consul alegatorilor sai.

Rezulta alte doua sensuri ale termenului de 'co-municare':

— de a fi un joc pentru putere;

— de a aduce alaturi.

Rezulta ca a comunica inseamna o modalitate de a transmite ceva de o parte sau alta a unei bariere greu de trecut. Apare in aceasta acceptiune conotatia conflictuala a comunicarii, in opozitie cu cea pasnica (com-unicare).

In aceeasi maniera, dificultatea unei definitii unice a conceptului de comunicare deriva din posibilitatea asumarii sale din perspectiva mai multor discipline, perspectiva la rindul ei dependenta de contextul in care procesul de comunicare este utilizat. In mod obisnuit, utilizarea termenului de comunicare nu implica dificultati de intelegere, acesta fiind investit cu cele trei sensuri pe care toate dictionarele le evidentiaza:

• act de instiintare, de aducere la cunostinta;

• contact (non)verbal in interiorul unui grup sau colectiv uman;

• prezentare sau ocazie care favorizeaza schimbul de idei.

Intr-o prima aproximare, a comunica este asadar echivalent cu a transmite informatii referitoare la ceea ce avem in minte: cunostinte, amintiri, imagini, pareri, dorinte, sentimente etc. [Baylon, Mignot, 2000: 3].

O incercare mai complexa de a defini conceptul de comunicare, a permis cercetatorilor americani Frank E. Dance si Carl E. Larson sa recenzeze 126 de definitii, mai mult sau mai putin limitative, corespunzatoare principalelor perspective din care actul comunicarii ar putea fi asumat. Exemplificind, vom putea observa de exemplu ca [cf. Dinu, 1997: 8-13]:

a) Pentru biologul Edward O. Wilson, comunicarea este 'o actiune a unui organism sau a unei celule care altereaza modelele probabile de comportament ale altei celule, intr-o maniera adaptativa pentru unul sau pentru ambii participanti'. Desigur ca o atare definitie neglijeaza criteriul adaptarii la mediu, pe de o parte, comunicarea in absenta unui subiect dotat cu constiinta, pe de alta parte.

b) Pentru psiho-sociologii Carl I. Hovland, Irving I Janis si Harold H. Kelley, comunicarea este 'un proces prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli (de obicei verbali) cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi (auditoriul)'. Se ignora, in aceasta definitie, mesajele nonverbale (in speta cel gestual, care dupa unii specialisti ar fi responsabil pentru transmiterea a 65% din informatia mesajului).

c) Perspectiva larg filosofica introduce ideea de reflectare conform careia comunicarea reprezinta 'punerea in comun, impartasirea, transmiterea unor proprietati unor lucruri' (Morris), de unde rezulta ca 'orice mediu care serveste acestui proces de reflectare este un mijloc de comunicare: aerul, drumul, telefonul, limbajul'.

Din perspectiva mai restrinsa a filosofiei aplicate, prin comunicare ar trebui sa intelegem un 'schimb de semne intre oameni', al carei suport il reprezinta 'limbajul in toata diversitatea si resursele sale de expresivitate Semnificatiile mesajului vehiculat in procesul comunicarii sint studiate de semiotica, iar sistemul de semne prin care se realizeaza comunicarea intre oameni face obiectul semanticii [Chetan, Sommer, 1978: 131]. O mai elocventa legatura intre semiotica si comunicare nici ca se putea formula.

d) Din perspectiva relativ recenta a teoriei informatiei, comunicarea este asociata de obicei cu transferul de informatie. Etimologic, conceptul de informatie informatie = in-formatie, provine din latinescul 'informare' = a pune ceva in forma. La rindul sau, conceptul de 'forma' este legat de grecescul 'morfe' (morfologie) = forma. Tentativele de definire a informatiei au esuat, in general. Ele au fost impuse de perspectiva din care conceptul a fost abordat:

— perspectiva termodinamicii: informatia reprezinta masura gradului de ordine a unui sistem;

perspectiva teoriei probabilitatii: informatia desemneaza masura a gradului de certitudine in aparitia unui sistem;

perspectiva ontologica: informatia vizeaza capacitatea unui sistem de a-si reflecta proprietatile in ansamblul de proprietati ale altui sistem;

— perspectiva semantica: informatia se refera la continutul de semnificatie al unui mesaj oarecare;

— perspectiva creatologica: prin informatie se intelege aspectul de noutate continut de un mesaj creator anume etc.     

Potrivit lui Jurgen Habermas [1983], exista doua sisteme de comunicare, cu sau fara transmitere directa de informatie:

• comunicarea directa, care presupune un proces de 'interactiune simbolica' (de schimb interactiv de informatie) intre un emitent si un public receptor (care poate fi in extremis si un singur individ);

• comunicare discursiva, in care lipseste reactia directa a receptorului public la informatia transmisa (exemple: discursul religios, poetic, totalitar, stiintific / didactic autoritar etc.).

Toate aceste definitii si multe altele care ar mai putea fi consemnate impun o viziune unificatoare, integratoare. Aceasta viziune nu poate apartine decit unei perspective care se regaseste - printr-un element unificator - in toate celelalte. Or, o atare viziune nu poate apartine decit semioticii, singura in masura sa defineasca numitorul comun al tuturor tipurilor de semne / semioze cu care fiinta umana opereaza.

In aceasta viziune semiotica vom intelege prin comunicare [Stanciulescu, 2001]:

• procesul instituit intr-un anume macro- sau/si micro-context Cx, prin care un emitator E ce reprezinta o sursa de comunicare transmite direct sau indirect (prin medierea unui transmitator T oarecare) un anumit mesaj M (continut informational semnificat, avind asociat un suport energo-informational semnificant) sau un repertoriu de mesaje RM (ansamblu de texte / discursuri), folosind pentru codificare un anumit cod Co si un anumit canal Ca de transmitere, mai mult sau mai putin obturat de anumite zgomote Z, mesaj orientat catre un anumit receptor R / destinatar D, care il decodifica si il investeste cu o anumita finalitate F mai mult sau mai putin scontata de emitent, in cadrul unei situatii de reflectare / comuniune (fizica, bio-psiho-logica sau sociala etc.) susceptibila de evaluare de catre un anumit observator O prin feed-backul inregistrat la nivelul emitentului E.

Putem observa ca o atare definitie nu face altceva decit sa reia intr-o maniera analitica / procesuala toate elementele situatiei de comunicare pe care graful semiotic deja amintit le-a mentionat. In situatia semiotica particulara in care emitentul este reprezentat de un individ singular iar receptorul / destinatarul este definit de un grup numit public, semioza poarta numele de comunicare publica.

CONCEPTUL DE COMUNICARE PUBLICA

PERSPECTIVE SEMIOTICE

In cadrul paragrafului de fata ne propunem sa definim prin reperele lor esentiale, citeva concepte precum cel de public, conceptul de comunicare publica, structura si functiile sale, axiomele sale etc., marcind explicit sau implicit natura lor semiotica.

1.1. Conceptul de public

Intr-o pertinenta sinteza, sociologul Stefan Buzarnescu prezinta citeva din trasaturile definitorii ale conceptului de public [1993: 14-20]. In termenii psihologiei sociale, acest concept (derivat etimologic de la latinescul publicus, avind ca forma straveche conceptul de populus, 'popor' [Zamfir, Vlasceanu, 1993: 485]) este prezentat ca o 'categorie sociologica si statistica ce desemneaza o colectivitate de persoane, putin numeroasa sau foarte numeroasa, concentrata sau dispersata spatial, omogena sau eterogena din diferite puncte de vedere (sex, grad de instructie, profesie, apartenenta politica, ideologica, rezidenta etc.), care are insa comun un centru de interes sau informatii identice si simultate la un moment dat [cf. Panzaru, 1981: 204].

Potrivit lui Gabriel Tarde, in calitate de 'formatiune spiritualizata', publicul reprezinta 'o multime dispersata, in care influenta unor spirite asupra altora a devenit o actiune de la distanta, la distante din ce in ce mai mari' [1922: VI]. Observam ca in procesul de 'spiritualizare' a publicului, un rol esential il ocupa comunicarea, care poate fi:

— directa, prin conversatie / transfer nemijlocit de informatii de la emeitent catre receptorul public;

— indirecta, prin informarea colectiva ingaduita de mass-media (mijloace de comunicare in masa).

Literatura de specialitate consemneaza urmatoarele categorii de public [Buzarnescu, 1995: 20]:

• public de masa, caracterizat printr-o comunicare de interese oarecare;

• public dispersat, care valorizeaza divergent mesajele, ca urmare a unei lipse de comunicare intre diferite grupe componente;

• public concentrat, care valorizeaza relativ similar mesajele si comunica cooperant pentru cresterea autoritatii sursei ce emite mesajele;

• public omogen, valorifica convergent acelasi tip de mesaj si manifesta o frecventa ridicata in comunicarea / receptarea mesajelor;

• public eterogen, care rezulta prin agregarea unor segmente de opinie relativ eclectice, interesate constant fata de un anume gen de mesaje, pe care le valorifica insa diferit;

• public local, determinat pe criterii exclusiv spatiale, presupunind o comunicare restrinsa teritorial ;

• public participant, care se afirma prin participare nemijlocita la comunicare si actiune;

• public receptor, caracterizat prin atitudine preponderent pasiva in raport cu mesajele;

• public mondial, generat printr-o mondializare a mesajelor ca urmare a implicarii mass-mediei in procesul de comunicare.

Constatam ca fiecarui tip de public mai sus mentionat se defineste printr-un tip specific de comunicare, avind in vedere ca aceste grupuri umane se genereaza chiar in cadrul unor procese de comunicare. Ansamblul acestor tipuri de comunicare, in care se implica un anumit tip de grup social, desemneaza ceea ce intr-o sintagma integratoare putem numi comunicare publica.

1. Conceptul de comunicare publica:

tipologie, teorii aferente, structura si functii

Asa cum desprindem din cercetarile de specialitate, situatia de comunicare (semioza) instituita la nivelul colectivitatii umane (intre entitati constiente) presupune neconditionat o anume intentionalitate, specifica fiecarui tip de comunicare publica.

1. Tipuri de comunicare publica. In raport cu numarul de participanti la procesul comunicarii si de natura relatiilor instituite intre ei, deosebim urmatoarele cinci tipuri de comunicare [cf. Dinu, 1997: 77-94]:

— intrapersonala, in care emitentul este identic cu receptorul, presupunind un dialog interior cu sine insusi;

— interpersonala, in care procesul de transmitere a mesajului se realizeaza intre doua persoane distincte ('de la om la om');

— de grup, in care dialogul se realizeaza intre participantii la o dezbatere, intr-un cadru colectiv suficient de restrins pentru a fi operational;

— de masa, in care transmiterea de mesaje este mediata de prezenta unei institutii de comunicare in masa (presa, RTV, editura etc.);

— publica, in care dialogul se instituie intre un emitator unic si un ansamblu de receptori (situatie care se poate circumscrie / identifica cu cazurile particulare deja mentionate ale comunicarii de grup sau de masa).

Din aceasta ultima varianta, care ne intereseaza in mod anume, se desprind cele citeva particularitati ale comunicarii publice [Dinu, 1997: 85-91] pe care le cercetam in continuare. Acest tip de comunicare s-a bucurat de cea mai constanta si puternica apreciere in decursul timpului, avind in vedere faptul ca a implicat una dintre cele mai populare 'arte' ale invatamintului din toate timpurile si locurile: retorica.

Teorii cu privire la comunicarea publica. Vizind stabilirea principiilor si regulilor comunicarii eficiente, retorica a fost asumata prin formularea uneia dintre urmatoarele teorii:

a) Teoria actionala ('a tintei') absolutizeaza rolul emitatorului, considerind ca succesul comunicarii depinde de abilitatea acestuia, intrucit receptorul indeplineste un rol pasiv.

b) Teoria interactionala (a 'ping-pong'-ului) recunoaste rolul activ al interlocutorului in comunicare, potrivit acceptiunii procesului de comunicare ca fiind o transmitere de informatie la care se asteapta raspuns' [Aranguren, 1967: 11]. Regasim aici contributiile decisive ale lui Herbert Mead, vizind mecanismul 'interactiunii simbolice': un stimul este 'comunicat' intre un emitent si un receptor, generind / acumulind numeroase feed-back-uri, pina la 'stingerea' lui prin armonizarea starii celor doi poli umani ai comunicarii.

c) Teoria tranzactionala (a 'spiralei') vizeaza contributia greu discernabila a tuturor membrilor unui colectiv (public) la definirea unui proces comunicativ.

Observam ca pe masura nuantarii lor, conceptiile interpretative ale actului comunicativ si-au modificat accentul de la rolul individului la acela al grupului in realizarea performantei comunicative.

3. Structura si functiile comunicarii publice. Comunicarea publica a fost cercetata inca de Aristotel, care ii asocia trei functii specifice si anume:

• functia politica (deliberativa), cind discursul este stimulat de (in)oportunitatea unei actiuni publice;

• functia judiciara (forensica), care are ca obiectiv dovedirea justetii sau (i)moralitatea unor fapte petrecute;

• functia demonstrativa (epideictica), bazata pe elogierea / blamarea unei personalitati, (in)satisfactia fata de un eveniment etc.

Potrivit acestor clasice functii, ramin inca valabile partile in care un discurs public era structurat de retorica traditionala si anume:

— exordium, secventa vizind stirnirea incipienta a interesului fata de tema abordata;

— propositio, parte prin care se enunta subiectul pledoariei;

— narratio, componenta a discursului vizind prezentarea materialului faptic;

— confirmatio, parte consacrata argumentarii punctului de vedere al vorbitorului;

— refutatio, secventa de preintimpinare a obiectiilor;

— peroratio, secventa finala de recapitulare a ideilor principale si de desavirsire a demersului persuasiv.

Cu privire la modul in care aceste elemente componenta ale actului retoric-comunicativ erau puse in opera, patru metode posibile au fost luate in seama de cercetatori [De Vito, 1988: 363-364]:

— metoda manuscrisa, care presupune prezentarea / lecturarea aidoma a unui text elaborat in prealabil;

— metoda memorarii, vizind 'recitarea' cit mai 'spontana' cu putinta a unui text elaborat anterior si memorat ad litteram;

— metoda 'impromptu'-ului, vizind situatia in care emitentul nu-si pregateste citusi de putin interventia, lasind-o in voia absoluta a inspiratiei;

— metoda improvizatiei, care presupune fixarea dinainte a ideilor principale, a termenilor-cheie, si nuantarea lor printr-o exprimare libera in contextul procesului de expunere publica.

Urmarind elementele structurale ale procesului de comunicare publica, teoria moderna a comunicarii / opiniei publice^[1] ii asociaza functii specifice precum [Buzarnescu, 1995: 40-45]:

— functia normativ-axiologica, vizind stabilirea / promovarea normelor de legitimitate ale unei situatii oarecare (semioze) in cadrul social; sustinerea acestor norme in cadrul comunicarii publice presupune recursul la principii axiologice (de evaluare / valorizare);

— functia de socializare optima si de integrare eficienta, presupunind stabilirea / comunicarea mijloacelor de racordare/angajare a publicului la anumtie norme valorice;

— functia de control social, prin evaluarea (aprobarea / dezaprobarea etc.) conduitei unei categorii anume de receptori ai unui anumit mesaj public;

— functia consultativ-participativa, care mobilizeaza calitatea de 'controlor social' a publicului receptor;

— functia deliberativa, manifestata prin implicarea nemijlocita a publicului intr-o situatie de comunicare.

1.3. Axiomele comunicarii publice

Psiho-sociologii Scolii de la Palo Alto au elaborat asa numitele principii / axiome ale comunicarii, care – prin generalitatea lor – sint valide si pentru cazul comunicarii publice. Ca atare, foarte succint adaptate acestei situatii de comunicare (semioza publica), le prezentam in cele ce urmeaza [cf. Watzlawick, Beavin, Jackson, 1972: 45-69]:

1. Comunicarea este inevitabila. (Noncomunicarea este imposibila). Cu alte cuvinte: orice comportament pe care un subiect uman oarecare il manifesta in public presupune o comunicare. Mersul tacit in tramvai sau pe strada, negocierea la piata sau la magazin, audierea unei conferinte sau vizionarea unui film etc., toate acestea inseamna forme nemijlocite de comunicare publica, desemnind: competenta noastra de a desfasura o anumita activitate, dialogul cu reprezentantii grupului in care ne integram etc.

Comunicarea se desfasoara pe doua nivele: informational si relational. Spre exemplu, atunci cind un conferentiar se adreseaza unui grup de ascultatori, el transmite o anumita cantitate de informatie. In functie de modul in care aceasta informatie este transmisa (afectiv, intelectiv, exemplificator etc.), publicul va reactiona emotional, interesat, atent sau dimpotriva isi va exprima prin multiple forme dezinteresul etc. fata de prestatia publica la care asista.

3. Comunicarea este un proces continuu, ce nu poate fi tratat doar in termeni de cauza - efect, stimul - raspuns. Supravegherea unei lucrari scrise la un examen oarecare de catre profesor constituie o comunicare in care relatia de cauzalitate este indirecta, rangul de 'asprime' al supravegherii putind inhiba reactia normala a candidatilor.

4. Comunicarea imbraca fie o forma digitala, fie una analoga. Astfel, dialogul dintre factorii umani ai comunicarii poate imbraca doar raspunsul afirmativ sau negativ (cind se supune la vot o hotarire, de exemplu, prin 'da' sau 'nu'), ori poate fi nuantat printr-o serie de detalii (cind se solicita de catre cel care conduce o sedinta publica justificarea optiunii pentru votul formulat).

5. Comunicarea este ireversibila. O data realizat efectul la nivelul receptorului, acesta nu mai poate fi cu adevarat retractat. Spre exemplu, lezarea publica a unei persoane mai mult sau mai putin apropiate, poate fi 'iertata', dar nu uitata cu desavirsire, ca si efectele ei publice, de altfel.

6. Comunicarea implica raporturi de forta si presupune tranzactii simetrice sau complementare. Emitentul poate sa impuna auditoriului un anumit punvt de vedere, care, in functie de imprejurari – de raportul de putere existent intre emitent si publicul receptor –, poate fi acceptat sau nu de acesta din urma. Independent de vointa studentilor, profesorul poate sa construiasca un curs asa cum crede de cuviinta, studentii fiind obligati (in principiu) sa si-l insuseasca.

7. Comunicarea presupune un permanent proces de ajustare si acomodare. Acest proces (de 'acordare a viorilor') inseamna ca emitentul trebuie sa evalueze in permenenta contextul in care comunica, receptorii si scopul mesajului etc., pentru a-si subordona cu maxima eficienta instrumentele (limbajul, continutul mesajului etc.) ideii de performanta comunicativa.

1.4. Comunicarea publica si schimbarea sociala

Potrivit definitiei sale, o comunicare este eficienta atunci cind genereaza efectul scontat la nivelul receptorului. In general, comunicarea publica – avind o componenta sociala prin natura relatiei dintre individul emitent si grupul receptor – urmareste instaurarea unei anumite schimbari sociale. Cum poate fi evaluata interventia comunicarii in procesul schimbarii sociale? Cel putin patru aspecte trebuie luate in seama in aceasta directie, asa cum sint ele consemnate de Denis McQuail [1999: 24-27]:

a) Procesele de comunicare pot fi considerate cauze sau conditii necesare ale schimbarii sociale, avind in vedere transmiterea amplificata a mesajului prin intermediul mass-media. Este suficient sa ne gindim la forta publica a mesajului electoral transmis in direct la televiziune de un candidat la presedintia tarii, pentru a intelege cit de puternica este implicarea comunicarii in generarea unei schimbari publice.

b) Rolul comunicarii in evolutia istorica, prin schimbarea mentalitatii unei anumite grupari sociale (clase), poate fi de asemenea consemnat in complementaritatea aspectului mai sus prezentat. Sa ne amintim, in acest context, ca prin continutul si expresia lor, discursurile publice ale lui Lenin sau ale lui Hitler au avut asupra receptorilor o influenta atit de mare incit au fost in masura sa stimuleze adevarate schimbari istorice.

c) Schimbarea canalelor de comunicare publica este, la rindul ei responsabila, pentru instaurarea unei anumite schimbari sociale. Trecerea de la scriere mesajelor pe piatra la cele pe papirus pare a fi una din cauzele care a inlocuit puterea regalitatii cu aceea a preotilor, dupa cum inlocuirea stirii / reportajului de ziar cu aceea a reportajului televizat pe viu (sa ne amintim, in acest context afirmatii de genul: 'Cu televizorul ati mintit poporul') poate fi in buna masura responsabila pentru inlocuirea unui regim politic cu altul etc.

d) Comunicarea publica este responsabila pentru generarea sau/si mentinerea intereselor idelogice ale unor grupari sociale diferite in cadrul societatii. Sa ne amintim ca inainte de 1989 ideologia religioasa, obturata la nivel de comunicare publica, era difuzata 'subteran' prin diferite strategii comunicative.

In concluzie, putem spune ca prin formele sale^[2] si prin influenta pe care - prin intermediul personalitatilor istorice implicate – comunicarea publica o are asupra grupurilor sociale este decisiva. Ea se defineste ca o relatie de putere, explicind aspecte pe care politologia si sociologia adesea le ignora. Fie numai din acest punct de vedere, si procesul de comunicare publica se impun studiata, controlat, performat.

ANEXA

Pentru exemplificarea modului in care comunicarea publica a fost distorsionata / ideologizata prin intermediul 'limbajului de lemn'^[3] specific regimului trecut, citeva consideratii formulam in cele ce urmeaza^[4]

*

Pornind de la lucrarea lui R.J. Lifton – Reforma gindirii si psihologia totalitarismului – care defineste opt cai de pervertire a constiintei maselor, Bogdan Ficeac urmareste tot atitea modalitati de a minti la scara comunitara, in conditiile unei societati totalitare [1996: 224-242]. Pentru relevanta lor metodologica, posibil de evidentiat la nivelul tuturor sistemelor sociale in care constringerea se manifesta cu excesiva putere, fiind stiut ca societati fara de constringere nu exista de fapt, cu exceptia poate a primitivismului bosiman, pe de o parte, pentru valoarea lor aplicativa (profilactica, in masura sa preintimpine repetarea unor greseli), pe de alta parte, le vom prezenta sumar in cele ce urmeaza.

• Controlul comunicatiilor umane reprezinta o actiune desprinsa din convingerea reprezentantilor societatii totalitare – asa cum explicit a fost formulata de George Orwell, in cartea sa '1984' – ca 'cine controleaza trecutul, controleaza viitorul'. In consecinta, o armata de functionari au lucrat la rescrierea deformata a istoriei trecute, pentru justificarea 'maretelor realizari' ale 'epocii de aur'; pe de alta parte, prezentul era construit prin antiteza dintre o 'societate capitalista putreda' si o societate in care nu exista nici saracie, nici somaj, nici sida, nici handicapati, nici prostitutie, nimic-nimic rau.

• Manipularea mistica' consta in conturarea unei 'aure misterioase' in jurul grupului conducator, prezentat prin diverse mijloace de manevrare a constiintei publice ca fiind un ales al istoriei (sau chiar al lui Dumnezeu, in societatile care pastreza 'pastisa' religiozitatii ca un puternic instrument de control), meniti sa conduca societatea la un anumit moment dat. Instaurarea cultului personalitatii este un rezultat al 'masinii de fabricat zei', cum numeste Serge Moscovici [1995: 118-121] mecanismul subtil al carismei pervertite in (auto)minciuna. Semnele minciunii megalomanice se intilnesc intr-o multime de forme, incepind de la luptele gladiatorilor in arena circului roman, pina la uriasele procesiuni la lumina tortelor initiate de Hitler sau la inaltarea unei Case a Poporului greu de folosit de catre popor.

• Cerinta de puritate deriva din nevoia delimitarii stricte dintre bine si rau, potrivit unui pervertitor principiu biblic : 'Cine nu este cu noi, este impotriva noastra'. Nevoia de 'puritate' a unui 'om nou' a impus ruperea de 'nefastele' influente ale trecutului printr-o prezentare total tendentioasa a acestora. Sistemul unor subtile punitii a ingaduit transformarea unora dintre 'recalcitranti' in instrumente mincinoase ale caror nume mai zac si astazi in dosare inca nedezvaluite.

• Cultul confesiunii este direct legat de imperativul puritatii, fiind o consecinta a acestuia. In societatile totalitare de tip religios, confesiunea este stimulata pentru ca apropie enoriasul de rind de idealul 'divinitatii umane' venerate. In regimurile totalitare antireligioase, imposibilitatea marturisirii genereaza traume interioare, constiinte ale pacatului amplificate de conflictele exterioare pe care cultul puterii le stimuleaza prin inventarea unor fictive motive de vina.

• Stiinta sacra se straduieste sa creeze o aura de sacralitate in jurul principalelor dogme ale ideologie totalitare, considerata drept unica in masura sa asigure afirmarea 'personalitatii multilateral dezvoltate'. Aceasta imagine presupune mistificarea dogmelor (intr-o maniera similara cu cea religioasa) cu ajutorul unei false 'peceti de stiintificitate'. Dizidenta este considerata o erezie, 'crima de a gindi adevarul' fiind supusa oprobiului public in multiple moduri.

• Remodelarea limbajului presupune reducerea problemelor existentei umane la un numar redus de concepte, sustinute de reprezentantii 'stiintei sacre'. Aceste concepte definesc nucleul asa numitei 'limbi de lemn', care perverteste limba incarcind-o cu conotatii deformatoare. Notiuni precum 'capitalism' sau 'mentalitate burgheza' au fost atit de hulite de propaganda totalitarista, incit simpla lor rostire trebuia sa genereze o cutremurare de respingere. La fel, termeni comuni precum 'patrie' si 'patriotism' au fost atit de demonetizati de ideologia comunista, incit acum ii rostim cu stringere de inima. Ceea ce este absolut nefiresc, mai ales pentru perioada 'de tranzitie' (un concept care tinde sa se 'lemnifice') pe care o parcurgem.

• Doctrina mai presus de oameni acrediteaza practica de supunere totala a existentei umane fata de principiile doctrinare, sacre, perfecte. O imagine fabulos mistificata a prezentului va fi intemeiata pe aceste principii, modelul elaborat (vezi programul partidului, de exemplu) devenind o 'realitate' fictionala mai puternica decit realitatea insasi. Mass-media este puternic angajata in construirea unei atare fictiuni; caci, desi la acest nivel se vorbeste despre impartialitate, nepartinire, cinste, multiple sondaje si studii intreprinse estimeaza ca – mai ales in societatile totalitare – 'mijloacele de comunicare in masa si ziaristii nu spun adevarul sau mint pur si simplu' [Selys, 1992: 7].

• Delimitarea sociala presupune impartirea grupului social in adepti ai modelului doctrinar sau in opozanti ai lui. Pentru acesti din urma 'rataciti', 'oi negre' ale societatii, un rafinat sistem de reeducare, de aducere la ordine, la practicile si 'adevarurile absolute' ale puterii, a fost in permanenta pus la incercare. Iar realitatea a dovedit ca masina de pervertit constiinte functioneaza, de obicei, pina in ultima clipa a societatii totalitare.

Ca sa conchidem, vom spune ca aceste proceduri de pervertire a adevarurilor esentiale ale constiintei sint specifice tuturor societatilor nedemocratice, constituind un 'nucleu dur' al trecerii istorice de la o etapa la alta.

Din consideratiile de mai sus rezulta ca alternativei semio-logice a 'paradoxului mincinosului' i se poate asocia si o varianta socio-logica. Caci, daca toata lumea minte, inseamna ca nu mai minte nimeni. Un 'privilegiu' extins la scara unei colectivitati dispare implicit – asa cum spune istoricul Arnold Toynbee – la nivelul fiecaruia dintre membrii ei. Iata o modalitate in care logica istorica ofera spitei umane sansa eliberarii de sub stressul unei carteziene constiinte: 'Mint, deci exist'.