Psihologia comunicarii

Domeniul de studiu al psihologiei comunicarii este alcatuit din ansamblul fenomenelor de

comunicare inerente fiintarii.

Psihologia comunicarii se constituie la interferenta diferitelor discipline ale comunicarii si se

recomanda prin incercarea sistematica de relevare a resorturilor psihologice care ofera specific

comunicarii individuale.

Obiectul de studiu al disciplinei este ab initio diluat intr-un spatiu excedentar care genereaza

comunicarii limite laxe: ansamblul fenomenelor prin care se produce schimbul de informatie intre

indivizi. Comunicarea apare, in aceasta ordine, ca fundament ontologic: este inerenta lumii

fenomenale (dupa cum este perceputa de individul uman), astfel incat este imposibil ca doua entitati

sa nu comunice.

Gratie spectrului sau larg, psihologia comunicarii poate oferi o seama de ipoteze si vectori

de cercetare uneia din interogatiile fundamentale ale antropologiei culturale: cum pot oamenii exista

impreuna ? Directiile de studiu si paradigmele pe care se intemeiaza domeniul de fata pot constitui

si o ilustrare a unei alte interogatii majore circumscrise aceleiasi nevoi de cunoastere a omului: cum

pot fi oamenii atat de diferiti ? Daca sub aspect afectiv diferenta este creata de intreaga istorie a

individului si mai ales de raportul sau cu prezentul, sub aspect teoretic, cognitiv, una dintre sursele

alteritatii epistemice o constituie paradigma. 

Constituie o necesitate de fond si obiect de studiu prin excelenta al psihologiei comunicarii

comunicarea asupra comunicarii, comunicarea asupra modalitatii in care comunicam. Pentru

aceasta este nevoie de a distinge nivelul logic si ontologic la care cercetatorul isi situeaza discursul,

din considerente psihologice.

Functiile comunicarii precizeaza domeniul de studiu al fenomenului: informare, pozitionare,

normare, influentare, contact afectiv.

Paradigmele comunicarii se inscriu pe un ambitus care se desfasoara de la "polul"

intrapsihic" la cel intersubiectiv, in functie de referinta esentiala a subiectului cunoscator: sine sau

alter.

Cele patru paradigme ale psihologiei comunicarii (structurala, tranzactionala, relationala,

fenomenologica) se afla intr-o relatie circulara prin intricarea surselor acestora: sine  si alter,

antinomie fundamentala a problematicii comunicarii.

Paradigma structural-expresiva considera de maxima importanta palierul intrapsihic si are

ca obiect predilect de studiu personalitatea. Teoria psihanalitica (in speta aplicata problematicii

comunicarii) considera ca resorturile comunicarii pot fi surprinse prin intermediul dorintelor

individului  si a balansului expresiv-represiv al acestora. Raportul cu celalalt-receptor este

determinat de nevoile emitatorului - obiectul, arata Freud, este creat de catre pulsiunea subiectului,

vectorul sau comportamental. 

Paradigma tranzactionala orienteaza interesul catre palierul interpersonal, interactional,

respectiv asupra modalitatilor de codare-decodare ale mesajului, fara insa a eluda dimensiunea

intrapsihica. Prototipul paradigmei este analiza tranzactionala propusa de Eric Berne, autor cu

formare psihanalitica. Teoria lui Berne reprezinta o adaptare a celei de a doua topici freudiene intr-o

perspectiva nuantat intersubiectiva. Elementul de esenta il reprezinta tranzactia, unitatea actiunii

sociale, mesaj generat de o stare interioara a Eului emitatorului care interactioneaza cu o stare

similara sau complementara a Eului receptorului.

In cadrul  paradigmei relationale elementul central de studiu il constituie relatia dintre

indivizi, in timp ce elementele structurale personale sunt secundare. Esenta oricarei fiinte este

considerata relatia pe care o intretine cu mediul sau. Comunicarea este inteleasa in termeni generali

Analiza: Metode si tehnici de masurare a nivelului calitatii Analiza: Chestionar pentru autodiagnosticarea stilului managerial

de interactiune. Pentru aceasta paradigma este ilustrativ sistemul propus de scoala de la Palo Alto

sub conducerea lui Gregory Bateson.

Paradigma fenomenologica reprezinta o maniera de glisare din modelele intrapsihice spre

cele intersubiective, relationale. Analiza fenomenologica presupune descrierea oricarui fenomen (de catre cel care-l traieste), in incercarea de a-i surprinde esenta prin investigarea sistematica a

continuturilor constiintei. Se are in vedere sensul personal ca rezultanta a proceselor colective de

elaborare a semnificatiilor. Continutul comunicarii este analizat prin raportarea la contextul

normativ in care se afla subiectul, fara a fi constient de influentele pe care le exercita.

Pentru ca orice psihologie a comunicarii este confluenta unei psihologii a personalitatii,

raportul dintre personalitate si comunicare constituie un spatiu de studiu important al fenomenuliui

comunicarii.

Personalitatea este sursa fenomenelor comunicarii, de aceea, orice psihologie a comunicarii

trebuie sa se refere la Eu si la elementele de proiect identitiar ale individului. Cunoasterea propriei

personalitatii ofera posibilitatea intelegerii influentei structurii  si a nevoielor personale asupra

comuncarii.

In cadrul paradigmei structurale, personalitatea este sursa oricarui fenomen al comunicarii.

Ca element operational, imaginea de sine se construieste prin interactiunea sine si lume si este o

componenta importanta a Eului subiectului, nucleu al personalitatii. Ireductibil, in comunicare

exista trei modalitati de reactie a celuilalt la imaginea de sine, trei situatii de interactiune, de raspuns

al celuilalt la definitia data siesi: confirmare, respingere, negare.

In raport cu modul in care este inteleasa comunicarea, se releva forme ale sale determinate

de conceptele esentiale care folosesc drept referinta: paradox, defensa, proiectie, violenta,

persuasiune, negociere, eficienta.

Comunicarea paradoxala porneste de la premisa experimentala a situatiilor in care un gest

paradoxal, impotriva "bunului simt", ilogic, poate aduce schimbarea dorita, in timp ce o actiune

conform bunului simt si logicii comune poate conduce la esec, respectiv la perpetuarea disfunctiei.

Comunicarea defensiva este un proces complex prin intermediul caruia individul isi

conserva manierele deja dobandite - disfunctionale - de a-si negocia trairile in diferite situatii.

Defensele constituie incercari de a realiza un compromis intre nevoi vitale interne si cerinte externe,

dintre dorinte si norme. Defensele sunt o maniera de reactie normala in masura in care realizeaza

compromisuri eficiente, permit adaptarea. Conceptul de comunicare defensiva subliniaza aspectele

dezadaptative ale apararilor pe care orice subiect implicat in variile situatii ale comunicarii le pune

implicit in opera.

Comunicarea proiectiva acopera diferite fenomene de interes pentru psihologie sau

sociologie precum atribuirea, efectul de halo, efectul pygmalion. Mecanismul proiectiei - asa cum

este inteles de S. Freud - confera fenomenelor enuntate un bun fundament psihologic. 

Comunicarea nonviolenta propune o serie de jaloane care conduc la stingerea conflictului.

Reperele au fost constituite prin practica de catre Marshall Rosenberg in cadrul Institutului de

comunicare nonviolenta pe care l-a infiintat. Comunicarea este inteleasa ca un proces (deseori

esuat) de exprimare a nevoilor. De aceea, de maxima importanta este capacitatea de a fi in contact

cu propriile nevoi, a putea simti si a putea cere. Daca nevoile individului nu sunt gratificate,

intervine frustrarea  si nevoia de a-l agresa pe celalalt prin judecati de valoare (clasificare,

comparare, atribuire etc.). Este importanta diferentierea dintre observatie  si evaluare (de ex.

evaluare: "Vasile este agresiv"; observatie: "Vasile spune ca nu sunt capabil"). Capacitatea de a nu

mai evalua si atribui vina este consecutiva capacitatii de asumare a responsabilitatii pentru propriile

comportamente si cu maniera de a opera schimbarile necesare.

Comunicarea  persuasiva reprezinta actiunea care are drept scop modificarea atitudinala a

subiectului in conditiile in care acesta considera ca alegerea sa, consecutiva schimbarii atitudinale,

este libera. Mesajul persuasiv actioneaza asupra optiunilor decizionale, prin extinderea sau

diminuarea acestora. In acest scop se angajeaza intr-o maniera interactionala mesaje si surse care

vizeaza restructurarea cognitiva a cadrului de referinta.

Teoriile si metodele negocierii se constituie pe raportul cu o "parte adversa": resursele sunt

limitate si distributia acestora produce inevitabil binomul pierdere-castig. Tentatia castigatorului

unic este fantasma centrala in abordarea fenomenului negocierii, indiferent de maniera in care se

pot distribui resursele aflate in disputa. Chiar daca se porneste de la o abordare "castig-castig" se

face in scopul de a conserva propriul cistig. Toate formele de comunicare sunt reprezentate intr-un balans specific in stilul de

comunicare al fiecarui individ. De aceea, formele de comunicare reprezinta maniere de decriptare a

mesajelor si a indici asupra sensului personal al comunicarii.

Comunicarea eficienta presupune momente de "a fi impreuna", de a putea trai comuniunea

la nivel global. Pentru aceasta trebuie sa existe o sintonie intre "timpurile psihice", ritmurile

interlocutorilor. Eficienta in comunicare este indicata prin faptul ca interlocutorii:

- se refera la sine intr-o maniera directa;

- personalizeaza discursul;

- isi asuma afecte, reprezentari si comportamente.

Eficienta in comunicare este determinata de capacitatea de empatie si autenticitate. 

Cuplul si grupul sunt contexte fundamentale de comunicare in masura in care se exprima,

din perspectiva structurala, maniera in care, inm psihogeneza, individul intra in relatie cu lumea:

initial cu o singura persoana (mama), apoi, prin intermediul tatalui, al tertului, cu diversitatea

personalitatilor celorlalti.

Cele doua contexte fundamentale de comunicare (cuplu si grup) pun problema manierei in

care se constituie figura "diferentei", a alteritatii, a "lumii", pe fondul prorpiei constructii  si

personalizari. 

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE

1. Abric, J.-C., Psihologia comunicarii, Polirom, 2002. 

2. Georgescu, M., Introducere in consilierea psihologica, Ed. Fundatiei Romania de Maine,

Bucuresti, 2004.

3. Minulescu. M., Psihologia comunicarii, e-book, Facultatea de Sociologie-Psihologie,

Universitatea Spiru-Haret.

4. Mucchielli, A., Arta de a comunica, Polirom, 2005.

5. Prutianu, St., Antrenamentul abilitatilor de comunicare, Polirom, 2005.

6. Rosenberg, M., Comunicarea nonviolenta, EFP, Bucuresti, 2005.