Modelul Shannon-Weaver de comunicare - modelul Jakobson

Modelul Shannon-Weaver

Ca inginer in domeniul telefoanelor, cind si-a propus sa dezvolte o teorie matematica a transmisiei de semnale, Claude Shannon n-a fost interesat nici de valoarea semantica a mesajului, nici de efectul acestuia asupra receptorului. El s-a comportat asa cum avea sa se comporte in zilele noastre un producator de CD-uri, pe care nu-l intereseaza daca, de pe suportul de inalta calitate pe care-l produce, cineva va asculta Bach sau Eminem. Asa cum pe producatorul de CD-uri nu-l intereseaza distinctia dintre "beat"-ul de rapp si contrapunctul din muzica lui Bach, pe Shannon nu-l interesa altceva decit problema transferului de sunet cu inalta fidelitate.

Teoria matematica a lui Shannon a fost preluata si interpretata pentru lumea din afara companiei Bell de Warren Weaver. Acesta a prezentat o teorie a informatiei ca fiind extrem de generala (in ceea ce priveste scopurile ei), fundamentala (in ceea ce priveste problemele pe care le trateaza) si de o simplitate si forta clasice (prin rezultatele pe care le obtine). Ideea lui Weaver era ca, indiferent de problemele de comunicare ce trebuie rezolvate, solutia era reducerea pierderilor de informatie. Teoria celor doi a dus la acel prim model al comunicarii, bazat pe diagrama sursa-canal-receptor. Shannon s-a concentrat pe modelul tehnic (tinind de comunicatie), Weaver - pe relatia dintre sursa si receptor. Plecind de la modelul lor (linear!), toti teoreticienii din domeniul informatiei si-au propus acelasi tel: maximizarea cantitatii de informatie pe care o poate transporta sistemul.

Reprezentarea pe care o propune modelul Shannon-Weaver prezinta un mare neajuns: este lineara. Este ca si cum, in comunicare, o sursa ar prepara ceva (mesajul), ceva pe care l-ar lansa catre receptor prin intermediul unui emitator si de-a lungul unui canal. Din perspectiva comunicatiei, este un model absolut functional, o simbolizare a paradigmei oricarui sistem fizic de comunicatie si a modului sau de functionare. Modelul serveste foarte bine in studiul statistic al informatiei si in studiul transferului de informatie. El nu este insa capabil sa redea multimea si calitatea relatiilor decelabile intr-o interactiune comunicationala si nici caracterul dinamic si continuu al relatiei de comunicare. Am ales sa nu reproducem modelul Shannon-Weaver, ca sa nu supralicitam, el fiind deja discutat in cadrul cursurilor de la alte discipline.

Modelul Jakobson

Nu s-ar putea spune ca Roman Jakobson ar fi fost preocupat de construirea unui model al comunicarii. Cu toate acestea, schema in care lingvistul dispune ceea ce ar fi, dupa el, functiile limbajului poate fi si chiar este considerata ca model al comunicarii.

Pe urmele lui Bűhler[1], care stabilise trei functii ale limbajului - emotiva (sau expresiva), conativa (de apel) si referentiala (sau de reprezentare) - Jakobson mai gaseste trei, in incercarea de a arata ca suma lor ar putea defini, in maniera exhaustiva, activitatea lingvistica .

Jakobson dispune functiile lui Bűhler pe axa comunicarii si le adauga inca trei: functia phatica, functia metalingvistica si functia poetica.

O astfel de distribuire prezinta avantajul ca ofera un tablou de ansamblu, sugestiv, privind differitele problematici ale limbajului. Schema nu poate fi, insa, considerata ca o axiomatica plecind de la care s-ar putea elabora, prin deductii, o intreaga teorie a limbajului. Mai ales ca, spre deosebire de Saussure - unde relatiile paradigmatice nu au sens decit in masura in care scot in evidenta diferenta - la Jakobson ele creaza asemanarea. De altfel, autorul ei nici n-a propus-o drept model al comunicarii. Cu toate acestea, plasarea functiilor limbajului pe axa comunicarii a facut ca schema sa fie receptata si drept un posibil model al comunicarii. Asa il trateaza si acest curs.

In modelul lui Jakobson se gasesc explicatii pentru fiecare dintre functiile prezentate.

Functia referentiala este cea prin care este dezvaluit continutul referential al mesajului, adica acel ceva din lumea exterioara discursului la care mesajul face referire. De exemplu, in expresia "Te rog, da ciinele afara, acum!", referirea se face la faptul ca eu (cel care vorbeste) cer ca acel ciine domestic, aflat aici, cu noi, inauntru, sa fie scos din incaperea in care ma gasesc acum (dimpreuna cu interlocutorul meu) si asta chiar in acest moment si nu mai tirziu.

Functia poetica pune accent pe mesaj ca atare (si pe utilizarea unui mediu oarecare de comunicare), "de dragul mesajului in sine", cum s-ar spune. Prin ea, limbajul pare sa afiseze imensa gama de posibilitati de expresie pe care o are: asociatiile (cum ar fi echivalentele, sinonimiile, antinomiile), elemente de prozodie (accentul, repetarea unor sunete) ori limitele dintre secvente lingvistice si relatiile dintre acestea, toate tin de forta insasi a de expresie a limbajului si sint evidentiate de functia poetica.

Functia emotiva face referire la atitudinea enuntiatorului fata de ceea ce spune si fata de cel caruia i se adreseaza. Aceasta functie poate fi reperata prin intonatiile folosite, prin intensitatea vocii, sau prin alte elemente cu acelasi rol.

Functia fatica este cea prin care limbajul asigura mentinerea in contact a interlocutorilor. Intr-un discurs, ea este decelabila prin detectarea acelor segmente care nu au alt rol in economia actului de comunicare, care sint numite "fleacuri" in limbajul comun, dar care permit sa ne asiguram ca sintem in contact cu alteritatea.

Functia metalingvistica este cea prin care limbajul pune la dispozitie mecanismele necesare pentru a ne asigura ca sintem "acordati" cu interlocutorul/-ii (ca folosim acelasi cod, in acelasi context, de exemplu) Intelegerea mai clara a acestei functii se poate face prin recurs la Cursul la Cursul lui Saussure (partea unde se vorbeste despre functia autoreferentiala a limbajului).

Referat: Organizatia - caracteristici constructive si functionale Referat: Principiile managementului calitatii

Functia conativa se refera la toate aspectele limbajului care tradeaza intentia locutorului de a crea un raspuns (sau macar o reactie de raspuns) din partea destinatarului.

Un model "autohton"

Din figura din Anexa III se poate intelege complexitatea fenomenului numit comunicare, precum si caracterul acestuia (dinamic si continuu, asa cum am mai spus). Tot gratie acestei figuri se poate puncta faptul ca abordarea semiotica este capabila sa evidentieze elementele care concura la un act de comunicare, dind astfel o imagine clara asupra procesului de comunicare in intregul sau. Aceasta schema poate constitui o baza pentru a ne imagina ca nu exista act de comunicare inocent (existenta intertextului cultural personal si a celui impartasit si rolul acestora in alegerea discursului ce va servi cel mai bine intentiei de comunicare), dupa cum nu exista receptare suta la suta inocenta a unui discurs (aceleasi elemente semnalate mai sus indica si modul de aprehendare a discursului nou receptat).

Pentru o mai buna intelegere a fenomenului numit 'intertextualitate', reproducem o parte de cele scrise de Matei Calinescu in A citi, a reciti[4]. Se va putea astfel intelege mai bine rolul intertextului comun (impartasit) in comunicare. Fragmentul pe care-l avem in vedere debuteaza, asa cum era de asteptat, cu referiri la abordarea lui Roland Barthes privind chestiunea primei lecturi a unui text.

"Un text ar trebui citit «de parca ar fi fost deja citit o data». (Prin modul in care intrebuinteaza locutiunea de parca, ne da el [Barthes] oare de inteles ca recitirea ar putea fi un caz special al unui joc de-a inchipuirea extrem de sofisticat si de constient, in care cititorul pretinde ca este re-cititor? )" .

In continuare, Matei Calinescu il citeaza pe R. Barthes: "Recitirea este propusa de la bun inceput, deoarece numai ea salveaza textul de la repetare (cei ce nu recitesc vor fi obligati sa citeasca pretutindeni aceeasi poveste), il multiplica in diversitatea si pluralitatea sa: recitirea extrage textul din cronologia sa interna (ceva s-a intimplat inainte sau dupa altceva) si recistiga un timp mitic (fara inainte sau dupa); ea contesta pretentia care vrea sa ne faca a crede ca prima lectura este o lectura primara, naiva, fenomenala, pe care ulterior nu va trebui decit s-o «explicitam», s-o intelectualizam (ca si cum ar exista un inceput al lecturii, ca si cum n-ar fi fost citit deja totul: o prima lectura nu exista, chiar daca textul se straduieste sa ne iluzioneze in acest sens . ); recitirea nu mai este consumare, ci joc."[5]

Recitirea la care se face referire nu este menita, ni se spune, pentru a descrie structura unei opere; ea doar se va stradui "sa produca o structura mobila a textului (structurare care se schimba de la un cititor la altul, pe parcursul Istoriei)"[6]. In fine, chestiunea intertextului este explicit tratata la paginile care urmeaza din cartea invocata:

"Doar in jocul complex al recitirii pot fi descoperite multiplicitatea si, intr-adevar, «infinitatea» textului. Infinitatea aceasta deriva din «intertextualitate», acea remarcabila trasatura prin care un text intotdeauna citeaza sau se refera la alte texte de aceeasi categorie, inclusiv (dar nu numai) la sursele sale directe de inspiratie, sau la textele cu care polemizeaza (sau pe care le parodiaza). Barthes considera ca intertextualitatea este o notiune «valida indeosebi in cazul textelor literare, tesute din stereotipuri extrem de variate, in care, drept consecinta, fenomenul citarii sau al referirii la cultura anterioara sau la cea ambientala este foarte raspindit» (The Semiotic Changes, p. 231). El continua cu urmatorul comentariu important, care introduce o dimensiune noua in temporalitatea complexa a (re)citirii: «In asa-numita intertextualitate trebuie sa introducem texte produse dupa: sursele unui text nu sint situate numai inaintea lui, ci si dupa el. Acesta este punctul de vedere adoptat, atit de convingator, de Lévi-Strauss, cind spune ca versiunea freudiana a mitului lui Oedip apartine mitului lui Oedip: daca-l citim pe Sofocle, trebuie sa-l citim ca pe un citat din Freud, iar pe Freud ca pe un citat din Sofocle.» Asta sugereaza ca, in universul (re)citirii, scurgerea cronologic-istorica a timpului ca fenomen este realmente inversata, de vreme ce acceptam circularitatea esentiala a citarii."[7]

Intorcindu-ne la modelul pe care il propune cursul de fata, vom aminti ca pentru toate cele afirmate in primul paragraf, stau marturie elemente ale mediului social-cultural, precum si elemente ce tin de comunicarea prin obiecte (unde inscriem paralimbajul si limbajele non-verbale) sau de alegerea codului, alaturi de tot ce inseamna acumulari personale.

Producerea unui discurs este intotdeauna urmarea intentiei de comunicare a unui individ concret, aflat intr-o situatie concreta de interlocutie, aceasta din urma fiind de unul din tipurile de interactiune acceptate de un mediu social-cultural (adica de cultura unui spatiu, la un moment de timp dat). Vorbim aici despre situatia de discurs (sau de comunicare), or aceasta nu poate fi decit de ordinul evenimentelor posibile in cadrul social-cultural dat, adica ocurenta unei practici sociale. Pe holurile Palatului Natiunilor Unite, de la Geneva, nimeni nu se va astepta vreodata sa fie interpelat cu vreo formula specifica barurilor din Brooklin sau mahalalelor bucurestene. De altfel, nici n-ar fi posibila instantierea unui discurs in canoanele interlocutiilor negustoresti ale secolului al XVI-lea din tarile romane in galeriile Mall-ului din Iasii anului 2004.

Pe de alta parte, discutia practica se lasa vazuta ca un proces de punere de acord (intercomprehensiune) care, dupa insasi forma sa, asigura tuturor participantilor, simultan, adoptarea ideala a unui rol. Acest proces transforma, deci, adoptarea ideala de rol efectuata de fiecare in particular si in maniera privata intr-o operatiune publica, practicata de toti, intersubiectiv si in comun. Procedura discutiei trimite, atit prin mijloacele sale argumentatve, cit si prin presupozitiile sale comunicationale, la precomprehensiunea existentiala a participantilor in sinul structurilor celor mai generale ale unui univers de viata si acesta deja partajat intersubiectiv[8]. Chiar aceasta procedura a formarii discursive a vointei conduce la interpretarea unilaterala conform careia prin universabilizarea unor interese litigioase nu s-ar urmari garantarea decit a tratamentului egal al tuturor celor implicati. Prin aceasta se ignora celalalt fapt si anume ca fiecare exigenta de universalizare ar trebui sa nu aiba efect daca n-ar rezulta, din apartenenta la o comunitate ideala de comunicare, constiinta unei solidaritati inamovibile, certitudinea coapartenentei fraterne la un context de viata comun, asa cum predica J. Habermas.

Ceea ce mai lasa modelul nostru sa se vada este constituirea si apoi perpetua transformare a contextului[9]. Instantiat de discursul insusi (cu paradigma "eu/acum/aici"), el se va transforma pe masura ce participantii interrelationeaza, modificindu-si, fiecare, propriul intertext cultural si modificind astfel si intertextul impartasit. Referintele discursului se precizeaza cu fiecare actiune si cu fiecare reactie. O miscare a capului sau un gest cu degetul aratator intr-o directie oarecare va da un anumit sens termenilor precum "acolo" sau "acela"; odata numit un lucru, referirea la el prin anaforice va fi posibila, cu un risc scazut de ambiguitate.

De asemenea, pe modelul pe care il propunem se poate urmari cum acumularea personala a fiecarui participant la interlocutie face parte din cunoasterea comuna (cea care face, de fapt, posibila intercomprehensiunea) si cum aceasta este o parte din tot ce inseamna acumularile si tesatura de relatii care alcatuiesc o cultura. Fie ca face parte din cunoasterea comuna a celor implicati direct si concret in instanta de comunicare, fie ca nu constituie decit repere virtuale, mediul social-cultural este, in ultima instanta, cel a carui amprenta se va regasi pe fiecare act discursiv, atit la producere, cit si la receptare. De continutul sau depinde continutul tuturor celorlalte sfere sau relatii desenate in schema . El decide ce topoi functioneaza in inferentele pe care le facem in comunicare, el decide de reprezentarile si metareprezentarile care functioneaza in orice instanta comunicativa, el propune elemente de referinta in analiza discursurilor (dupa cum, natural, el va fi servit la formularea optiunilor in privinta continuturilor discursurilor construite). Tot mediul social-cultural decide si de non-verbalul participant la comunicare (para-verbal, non-verbal propriu-zis, totul regasindu-se in ceea ce apare numit "comunicare prin obiecte") . Pe baza continutului acestei imense sfere se va putea stabili gradul de coerenta, dar si gradul de pertinenta ale unui discurs.

Sa presupunem, de exemplu, ca o asertiune facuta de un personaj politic este in contradictie (din punctul de vedere al celor sustinute) cu programul electoral pe baza caruia acel om politic a dobindit pozitia de care se bucura. Daca o analiza - care transfera o parte din informatia aflata in mediul social-cultural in cunoastere personala si, apoi, in cunoastere impartasita - scoate in evidenta contradictia, atunci se va putea combate discursul desfasurat, ca fiind incoerent, adica imposibil de ancorat in realitatea lumii date prin experienta, pe motiv de abatere de la principiul logic al noncontradictiei. Si aceasta deoarece discursul unui politician este luat in ansamblu, cu toate discursurile sale anterioare si chiar cu toate actiunile care ii sint cunoscute.