Modelul actului de comunicare din perspectiva lui Maletzke

Modelul actului de comunicare din perspectiva lui Maletzke

Modelul comunicarii vazut ca un proces reciproc de influente a fost avut in vedere de catre Richard si Patricia Schmuck.[1] Atentia autorilor este focalizata pe schimbarile implicite si pe interactiunea care are loc in cadrul comunicarii, incat actul de comunicare ar avea o dimensiune dubla, una legata de startul comunicarii, alta legata de transformarea si utila aplicarii in cadrul procesului didactic. Tot din punct de vedere didactic, poate fi amintit modelul lui Torrington. El ofera o viziune procesuala, instrumentala, iar comunicarea dobandeste o functionalitate accentuata gratie unor puncte de control corect intuite. Atat rolurile de transmitator, cat si cele de emitator sunt vazute ca subintelese, accentul punandu-se pe activitatile rezultate, dar si pe acela de codare sau decodare a mesajului. Tabelul urmator urmeaza modelul lui Torrington si sintetizeaza elementele importante ale diferitelor etape.

Insusi autorul cartii de referinta in domeniul comunicarii, Denis McQuail, incearca sintetizand directiile de cercetare, sa ofere un model in care combina patru situatii:

cazul transmitator activ - receptor pasiv, situatie cunoscuta drept modelul transferului intentionat de informatie. Cadrul scolar traditional, expozitiv, il foloseste, deoarece presupune implicarea cadrului didactic si neimplicarea elevilor respectiv studentilor. Este un act de comunicare unidirectional si se bazeaza pe eficienta transmitatorului pentru a intretine procesul de comunicare;

cazul transmitator pasiv - receptor activ. Situatia se regaseste in educatia permanenta, persoana dezvoltand strategii active de cautare si construind propriul traiect instructiv educativ;

cazul transmitator activ - receptor activ. Este cel mai eficient comunicational, fiind caracteristic dialogului, dezbaterii, negocierii. Pentru a se realiza, atat transmitatorul, cat si emitatorul trebuie sa posede deprinderi de comunicare eficiente;

transmitator pasiv - emitator pasiv, situatie regasita in tipul de proces educational informal. Este o situatie, in general, evitata, deoarece prezinta dezavantaje: lipsa de selectie a transmiterii respectiv a receptarii mesajului, preponderenta elementelor variabile.[2]

Toate modelele anterioare reprezinta o perspectiva sistemica si dinamica, oferind o imagine de ansamblu asupra fenomenului comunicarii. De asemenea, trecerea in revista a permis identificarea acelor componente specifice care indeplinesc roluri distincte sau conjugate in cadrul procesului comunicational: functiile de emisie/receptie, canalul prin care are loc comunicarea, mesajul propriu-zis, fenomenele de codare si decodare, fenomenul de feedback, etc.[3] Se poate constata, deopotriva, ca numeroase domenii se intersecteaza in efortul de a defini actul de comunicare. Cele mai importante sunt: psihologia, pedagogia, sociologia, lingvistica, matematica. Totusi, numerosi cercetatori sunt nemultumiti de caracterul superficial in care este analizata comunicarea si sublinieaza necesitatea constituirii comunicarii ca domeniu de cercetare autonoma. Comunicarea nu are, insa, un caracter autarhic. Nu poate rezista fara procesele ce o insotesc si care i-au justificat existenta de la bun inceput. Colaborarea comunicarii cu diversele stiinte implica riscuri si avantaje, ultimele fiind mai importante. Este un lucru evident si cu efecte benefice ca orice domeniu s-a dezvoltat si s-a consolidat pe baza unor abordari inter-, pluri- si trans-disciplinare. Acest context este explicat pe larg de autorii Rosenblueth si Wiener: "Adevarata explorare a a cestor pete albe de pe harta stiintei poate fi intreprinsa numai de un colectiv de oameni de stiinta, fiecare specialist in domeniul sau, dar posedand totodata cunostinte fundamentale din domeniile colegilor sai. In plus, este necesar ca toti sa fie obisnuiti sa lucreze impreuna, sa cunoasca deprinderile intelectuale ale celorlalti, sa aprecieze importanta ideilor noi emise de colegi inainte ca aceste idei sa fi capatat o expresie formala definitiva." Iata cateva dintre perspectivele diverse oferite de celelalte domenii intersectate de comunicare:

o        Teoria informatiei sau teoria matematica a avut un ecou insemnat asupra modului in care putea fi inteles si conceptualizat procesul comunicarii datorita catorva caracteristici definitorii: modelul propus de Claude Shannon si Warren Weaver este linear si relativ simplu. Cercetarile lor au vizat un obiectiv precis, cautand mijloace rapide si sigure de a transporta informatia, nu in ultimul rand, de a identifica un sistem care sa utilizeze cu maximum de eficienta canalul de comunicare. Este probabil una dintre cele mai pragmatice intreprinderi cu o valoare aplicativa ce nu poate fi contestata. Studiile au fost efectuate in anul 1948 in laboratoarele companiei Bell Telephone. Mesajul are un continut obiectiv, este elementul cel mai important, emitatorul si receptorul trecand in plan secund. Practic, Shanon si Weaver au dorit sa dezvolte o teorie care sa le permita transmiterea unei cantitati maxime de informatie si analizand in primul rand canalul de comunicare prin prisma eficientei lui. Definitia pe care Shanon intelege sa o ofere comunicarii este elocventa: "Comunicarea are in vedere reproducerea intr-un punct dat, in mod exact sau aproximativ, a unui mesaj selectionat intr-un punct"[5]. El identifica doar trei tipuri de probleme: probleme tehnice - cu cata acuratete pot fi transmise simbolurile comunicarii; probleme semantice - cat de precis poarta simbolurile transmise, intelesurile dorite?"; probleme legate de eficienta - cat de eficient va influenta conduita intelesul receptionat in directia dorita? Importanta este, de asemenea, introducerea termenilor de zgomot, incertitudine, redundanta, acestia toti putand afecta eficienta transmisiei. Pentru masurarea informatiei, ei preiau termenul bit, referindu-se, astfel, la o alegere duala de tipul da sau nu. Teoria informatiei incearca sa explice comunicarea creand un echilibru intre conceptele de zgomot (informatia care circula pe un canal este amenintata de zgomot, de perturbari de natura aleatorie care o pot deforma sau altera) si redundanta (modul de a utiliza comunicarea afectata de zgomot prin repetarea unor semnale sau prin folosirea acestora intr-o mai mare masura decat ar fi necesar). Este important de retinut faptul ca, desi eliminarea elementelor redundante face comunicarea mai economica, aceasta operatie o expune suplimentar la actiunea zgomotelor. Teoria informatiei a avut un ecou important asupra teoriilor comunicarii, chiar daca ulterior limitele ei au fost evidentiate. Sunt situatii in care teoriile sociale au profitat de beneficiile teoriei matematice. Este cazul autorului C. Berger care a fundamentat o latura a teoriei informatiei pe care a intitulat-o teoria reducerii incertitudinii; el sugereaza ca oamenii comunica pentru a reduce incertitudinea informationala si de relationare, astfel incat mediul sa devina predictibil. Totusi, teoria informatiei nu se poate aplica in anumite tipuri de comunicare, cum este cea artistica care dezvolta ambiguitati, incertitudini, conotatii. In cazul acesteia, experienta este negociabila pentru receptor, se dezvolta un grad relativ ridicat de toleranta fata de varietatea si subiectivitatea perceptiei. Receptorul isi structureaza propriul univers in momentul receptarii. Opozitia dintre comunicarea artistica si cea stiintifica defineste limitele teoriei informatiei.

o        Teoria cibernetica. Shannon a audiat la Institutul de tehnologie din Masschusetts cursurile unui expert in domeniul comunicarii, Norbert Wiener, care este, de altfel, considerat si parintele ciberneticii. Intentia a fost de a dezvolta o stiinta generala a comunicarii care sa poata fi aplicata atat omului, cat si masinii. Practic, Wiener a continuat cercetarile sistematice ale biologului Ludwig von Bertalanffy. S-a concentrat asupra interactiunilor dintre elementele componente ale unui intreg, dorind sa vada sistemul in perspectiva unei multimi dinamice, capabile de relationari variate si in permanenta schimbare. Etimologic, cuvantul cibernetica provine dintr-un termen grecesc, insemnand carmaci, conducere, ceea ce subliniaza interesul pentru procedeele de control care ii permit unui sistem sa se adapteze la modificarile contextului si, de asemenea, acorda atentie fenomenului de feedback. De fapt, feedback-ul este elementul cel mai important in reusita acestei actiuni - "Pentru o actiune efectiva asupra lumii exterioare, esential nu este numai ca noi posedam buni efectori, ci ca performanta acestora este semnalata inapoi corect."[7] Autorul observa ca trebuie identificat feedback-ul optic, deoarece un feedback excesiv se poate constitui intr-un obstacol la fel de serios pentru o activitate organizata ca si un feedback insuficient. Pentru Wiener, tehnicile comunicatiilor sunt inseparabile de acelea ale comenzii si se concentreaza in jurul conceptului de mesaj vazut drept "o succesiune discreta sau continua de evenimente masurabile repartizate in timp." De asemenea, acelasi autor se preocupa de problema zgomotului, observand ca "se intampla adesea ca informatia transmisa sa fie denaturata de perturbatii externe, carora noi le dam denumirea de zgomot de fond (background noise). Nu se pune atunci problema ca mesajul initial sa fie reconstruit." Influenta abordarii sistemice in cibernetica are in vedere organizarea sociala: "nu incape nicio indoiala ca sistemul social este un tot organizat ca si individul; ca este unit de un sistem de comunicatie; ca are o dinamica in care procesele circulare de feedback joaca un rol important." Prin feedback comunicarea devine o punere in relatie, deoarece "pentru existenta oricarei stiinte este necesar sa existe fenomene care nu stau izolate." Desi i s-a acordat atata importanta in cadrul actului de comunicare, exploatarea feedbackului explicativ si aplicativ a continuat. N. Wiener foloseste un exemplu plastic pentru a ilustra o posibila interpretare a functiei explicative a feedback-ului: este ceva asemanator cu aflatul la volanul unui automobil pe un drum acoperit cu un strat de gheata. "Conducerea noastra depinde de cunoasterea lunecusului suprafetei drumului, adica de cunoasterea caracteristicilor de performanta ale sistemului automobil - drum. Daca asteptam sa aflam aceste caracteristici prin performanta obisnuita a sistemului, ne vom trezi derapand inainte de a ne da seama de acest lucru. Asadar, vom imprima volanului un sir de impulsuri mici, rapide, nu atat de mari incat sa provoace o derapare mai grava, totusi suficient de mari incat sa transmita simtului nostru kinestezic daca vehiculul este in pericol de derapare si sa reglam procedeul nostru de dirijare in mod corespunzator." Translarea exemplului in plan comunicational ofera perspective noi de redimensionare a rolului feedback-ului in procese cum sunt negocierea in care testarea comportamentului interlocutorului poate conduce, in majoritatea cazurilor, spre rezolvarea situatiilor conflictuale.

o        Scoala de la Palo Alto. Intentia interdisciplinara a lui Norbert Wiener a adus fata in fata, cu ocazia unei conferinte, doi antropologi: Gregory Bateson si Margaret Mead. Primul a dorit sa il convinga pe Wiener sa acorde mai multa atentie stiintelor sociale, dar, pana la urma, Bateson insusi a ajuns sa fie preocupat de studiul comunicarii. El a devenit factorul coagulant a unui grup de cercetatori din diverse domenii adunati intr-un orasel plasat la sud de San Francisco, grup cunoscut sub denumirea generica de Scoala de la Palo Alto. Mai sunt cunoscuti si sub denumirea de "Colegiul invizibil". Acestia porneau de la modelul circular retroactiv propus de Norbert Wiener si contestau, astfel, modelul linear a lui Shannon. In esenta, receptorul are un rol la fel de important ca si al emitatorului. Acest fapt este subliniat de Yves Winken: "Complexitatea celor mai marunte situatii de interactiune este atat de mare, incat ar fi zadarnic sa vrem sa o reducem la doua sau mai multe variabile care sa functioneze linear. Cercetarea in comunicare trebuie conceputa in termeni de niveluri de complexitate, de contexte multiple si de sisteme circulare."[13] Multi dintre exponentii principali de la Palo Alto (Paul Watzlawick, J. H. Beavin, D. Jackson) sunt preocupati preferential de relatiile dintre elemente si de faptul ca orice comportament uman are o valoare comunicativa. Ei au elaborat un volum, intitulat Pragmatics of the Human Communication. A Study of Interactional Patterns, Pathologies and Paradox, in care evidentiaza punctul lor de vedere: "Daca admitem ca, in cadrul unei interactiuni orice comportament are valoare de mesaj, adica reprezinta o comunicare, reiese ca, vrem, nu vrem, nu putem sa nu comunicam. Activitate sau inactivitate, vorba sau tacere, totul are valoare de mesaj." Logica porneste de la studiul simetriei si complementaritatii in comunicare. In cazul in care comportamentul adoptat este unul "in oglinda", relatiile dintre comunicatori, se bazeaza pe egalitate, pe minimalizarea diferentei, conducand spre interactiuni simetrice. Atunci cand interactiunea aduce cu sine o diferenta maxima, comportamentul unuia dintre parteneri il va completa pe al celuilalt, ceea ce se numeste interactiune complementara. Pe de alta parte, se face o diferentiere intre tot ceea ce este comunicabil (continutul mesajului) si relatia de comunicare (maniera in care trebuie perceput continutul). In esenta ei, comunicarea este pozitiva. Daca lipseste aceasta caracteristica intre indivizi apare ecranul neintelegerii; avem de a face cu o comunicare patologica. Referitor la un alt contra-argument adus impotriva perceptiei teoriei informatiei dupa care comunicarea presupune intentionalitate, Paul Watzlawick observa intr-un interviu: "Acum cativa ani asistam la un simpozion despre comunicare, in muntii Stancosi. Eram cazat intr-un hotel format din bungalow-uri, fiecare dintre ele avand doua camere. Peretele despartitor era subtire, iar in camera vecina locuia unul dintre prietenii si colegii mei. Intr-o zi, dupa-masa, facandu-mi siesta, nu apucasem inca sa adorm, cand l-am auzit intorcandu-se in camera. Atunci s-a apucat sa faca ceva care parea a fi un dans step. Am inteles ca el nu stia ca eu eram in camera, dar comportamentul sau il influenta pe al meu foarte mult, fiindca isi inchipuia ca este singur. Ca urmare, a trebuit sa raman culcat, nemiscat pana a iesit, fiindca daca m-as fi miscat el s-ar fi simtit stanjenit. Aici era o lipsa completa de intentionalitate, dar in masura in care eram implicat eu situatia avea un impact enorm asupra comportamentului meu si insemna o constrangere." Scoala de la Palo Alto a reusit sa extinda ariile de cercetare in stiintele comunicarii. De pilda, in anul 1959, unul dintre membri, Edward T. Hall, a publicat un prim volum consacrat tacerii pe care l-a intitulat The Silent Languange si, astfel, a pus bazele unei discipline numite proxemica despre care am mai amintit. Hall este preocupat de rolul jucat de spatiu ca element de interactiune deosebind trei tipuri utilizate de diverse culturi in mod diferit: spatiu cu organizare fixa (orase, case, camere), spatiu cu utilizare semi-fixa (mobilier, usi) si spatiul informal (desemnand distanta care se inregistreaza intre persoanele aflate in interactiune, acesta putand fi clasificata in distanta intima, personala, sociala si publica). Hall s-a bazat in concluziile sale pe observatii si cercetari proprii efectuate in special in calitate de ofiter, mai ales in timpul razboiului, ulterior ca formator al personalului diplomatic. El a privit experientele in special din perspectiva culturilor diverse in care limbajele informale pot fi considerate responsabile de diferitele dezacorduri sau de asa numitele socuri culturale.

o        Cercul de la Viena. Reprezinta un moment important al gandirii secolului XX. A luat fiinta in 1925 si este binecunoscut gratie lui Rudolf Carnarp, dar pe langa acesta exista cel putin alti doi reprezentanti de marca: Moritz Schlick si Otto Neurath. Un an mai tarziu ia fiinta Cercul de la Praga, dar cele doua asociatii isi desfasoara activitatea independent, aspect care nu poate fi neglijat si pe care multi nu si-l pot explica. Preocupare principala a Cercului de la Viena a fost clarificarea statutului stiintei ca urmare a noilor teorii din fizica, logica si matematica. In manifestul din 1929, intitulat "Conceptia stiintifica despre lume", elaborat in principal de catre Neurath, dar tributar ideilor lui Carnarp, este reluata o afirmatie celebra a filosofului Ludwig Wittgenstein: "Numai structura poate fi comunicata, nu si continutul (esenta)" - este aforismul 4024 din lucrarea celebra a filosofului (Tractatus) consacrata propozitiilor adevarate din logica si din matematica carora li se atribuie o valoare tautologica. Ideea de baza a Cercului de la Viena ar fi trebuit sa il entuziasmeze si sa il preocupe si pe Roman Jakobson, initiatorului Cercului de la Praga, deoarece, avea in vedere unitatea stiintei.

o        Teoriile structurale. Teoriile structurale presupun un demers de extindere de la premisele scolii lingvistice la alte domenii umaniste (antropologie, istorie, literatura etc.). Creatorul structuralismului, Ferdinand de Saussure, priveste limba ca pe o adevarata institutie sociala, corelativul acesteia fiind vorbirea, o activitate ce ii apartine individului. Limba reprezinta un sistem organizat de semne care exprima idei, definind aspectul codificat al limbajului. El este putin interesat de aspectele referitoare la origine, influenta, difuzare, dorind sa dezvolte o stiinta generala a tuturor limbajelor, a tuturor semnelor sociale. Si-a concentrat atentia asupra semnului lingvistic care are un caracter dual, cele doua elemente fiind inseparabile; el este, in fapt, un raport intre semnificant, ca ansamblu de sunete, si semnificat, ca latura abstracta, concept. Structuralismul percepe comunicarea ca un ansamblu de reguli preexistente individului si pe care acesta le preia. Un alt reprezentant al curentului structuralist, Claude Lévi-Strauss puternic influentat de lingvistul rus Roman Jakobson, subliniaza obiectivitatea necesitatii inregistrarii datelor in cadrul experientei comunicationale. In anul 1929, la Congresul filologilor slavi de la Praga, Jakobson utilizeaza, pentru prima data, termenul structura si atrage atentia asupra importantei obiectivitatii. In fapt, se vorbeste de o generalizare a experientei, utila in procesul de comunicare, si care nu este asa cum ar parea la prima vedere reductionista. Limbajul este un fenomen deja constituit, invatat firesc de individ in procesul cunoasterii, fenomen care se poate petrece tocmai datorita caracterului arbitrar al semnului care nu este decat provizoriu. "Odata creat semnul, vocatia lui se precizeaza, pe de o parte, in functie de structura naturala a creierului si, pe de alta parte, in raport cu ansamblul celorlalte semne, adica universul limbii".[18] Perspectiva structuralista este utila in domeniul comunicarii datorita directiilor diverse, noi, surprinzatoare pe care le ofera. Alte doua concepte esentiale introduse de acelasi autor sunt conceptele de denotatie si conotatie, ultimul neputand fiind interpretat ca o simpla valoare adaugata ori ca un supliment de sens. Asa cum precizeaza logicienii, conotatia este o valoare extra-denotativa si este raspunzatoare pentru toate efectele stilistice. Acestea doua trebuie, la randul lor, diferentiate de termenul semnificare. Mai simplu, se obisnuieste sa se spuna ca un termen este expresiv cand nu e folosit cu sensul denotativ, iar stilul este prezentat ca o functie conotativa a discursului.

o        Comunitati comunicationale. Prin comunitati comunicationale[20] se vizeaza lumile in care este valabila un anumit cod de comunicare, bazat pe principii, valori si norme specifice. Conditia de membru al unei cetati comunicationale presupune a impartasi anumite reprezentari culturale fondate prin cumularea reprezentarilor mentale (subiective, personale) cu cele publice (comunicate altora). Comunitatile comunicationale cuprind urmatoarele categorii. Prima este Cetatea inspirata care se organizeaza in jurul valorii culturale a inspiratiei. Opera canonica pentru acest tip de comunitate este Cetatea lui Dumnezeu a Sfantului Augustin. Inspiratia este oferita de origini, de gratia divina si, prin aceasta, omul transcende limitele cotidianului. Reprezentanti ai acestei cetati pot fi profetul, artistul, vagabondul, nebunul. Apartenenta la o astfel de cetate poate fi contestata, de obicei, prin dezvaluirea dorintei de a fi recunoscut public sau de a fi mai bine cotat pe piata. Al doilea tip se regaseste in Cetatea domestica, structurata in jurul ideilor de traditie si de ierarhie. Este dominata de asa numitele coduri de comportament care au importanta pentru reglementarea relatiilor in interiorul structurilor ierarhice. Al treilea tip, Cetatea renumelui, se concentreaza pe ideea de raportare la "marele public", de castigare a notorietatii si de cucerire a opiniei publice. Pentru acesta se utilizeaza orice mijloace de a atrage publicul (inclusiv renuntarea la viata privata si expunerea publica a unor aspecte intime). Exista astfel o permanenta raportare la public, ajungandu-se pana la erijarea in voce a publicului, sau pana la identificarea cu acesta. Opera canonica este considerata a fi Leviathan a lui Thomas Hobbes, iar reprezentantii traditionali sunt vedetele de orice fel. Al patrulea tip, Cetatea civica, are ca valoare centrala "vointa generala", fondata de toti membrii societatii in masura in care renunta la identitatea personala, isi asuma o identitate sociala, participa la decizii colective si accepta principiul majoritatii. Opera canonica este Contractul social de Jean-Jacques Rousseau. Cetatea civica presupune implicarea in viata publica, participarea democratica la aceasta. Reprezentantii consacrati sunt politicianul, membrii unei organizatii civice, cetateanul etc. a cincea categorie se regaseste in modelul Cetatii de piata care este interesata in special de concurenta marfurilor si de impunerea acestora pe piata. Este o lume comerciala in care primeaza valoarea si profitul. Opera canonica este Teoria sentimentelor morale de Adam Smith, iar reprezentantii sunt oamenii de afaceri si consumatorii. Ultimul tip este reprezentat de Cetatea industriala care are in centru valorile eficacitatii. Pentru atingerea acestora, se face apel la stiinta care ofera sansa elaborarii unor proiecte pentru ca apoi sa se actioneze pe baza acestora. Un rol important pentru acest tip de comunitate il are evaluarea. Opera canonica este Despre sistemul industrial de Saint-Simon, iar reprezentantii - specialistul, cercetatorul, analistul, savantul.

o        Sociologia interpretativa. Incepand cu anii 60 ai secolului trecut, ca o reactie la teoriile structurale, s-au dezvoltat o seama de curente interesate de alte perspective: persoana, grupuri, raporturi intre-subiective, experiente ale vietii cotidiene. Abordarile, numite sociologii interpretative, cuprind mai multe teorii care s-au preocupat inclusiv de fenomenul comunicational. Mentionam doua dintre acestea: interactionismul simbolic si etnometodologia. Primul este rezultatul cercetarilor sociologilor reuniti in cadru Scolii de la Chicago. Creatorul conceptului de interactionism este Herbert Blumer si intentiona sa sublinieze natura simbolica a vietii sociale. El isi rezuma, in 1969, propriul demers in trei premise: "Prima premisa este aceea ca oamenii actioneaza fata de lucruri pe baza semnificatiilor pe care le au pentru ei aceste lucruri. A doua este ca semnificatia lucrurilor deriva sau se naste din interactiunea sociala a unui individ cu ceilalti actori. A treia subliniaza ca aceste semnificatii sunt utilizate si modificate intr-un proces de interpretare efectuat de individ in raportul sau cu lucrurile pe care le intalneste."[21] Pentru cercetatorii interactionisti comportamentele sociale reprezinta o improvizatie permanenta. Indivizii actioneaza in raport cu situatiile. Comunicarea este esential creativa in sensul ca rezultatul acesteia este un produs unic si imprevizibil. Unii dintre reprezentantii de seama ai interactionismului simbolic este Erving Goffman. Goffman s-a nascut in Canada anglofona si a urmat cursuri de sociologie, aprofundand opera lui Mead, Freud, Weber, Radcliffe-Brown, Durkheim si Simmel. Este un autor original, iar scrierile sale au ramas singulare, distantandu-se de structuralism si de alte orientari la moda in sociologie. Tema constanta a lucrarilor lui este comunicarea, analizand interactiunile sociale, riturile de politete, conversatiile, tot ceea ce poate fi reunit sub numitorul comun al vietii cotidiene. Interactiunea este vazuta ca un sistem prin care se intemeiaza cultura, sistem care poseda norme si mecanisme de reglare. Nu au lipsit nici imitatorii in cazul lui Goffman si nici cei care au intentionat sa ii dezvolte tehnica de cercetare si stilul de teoretizare pentru a consacra un nou curent sociologic. In centrul teoriei este plasat individul, sinele individual, ca actor prins in spectacolul vietii cotidiene, in acela al organizatiilor sau in spatiul public, dar si in alte cadre sociale mai mult ori mai putin ritualizate. Principala sa preocupare a fost intelegerea modului in care sinele individual isi joaca rolul de personaj in spatiul public dar si in alte cadre sociale. "Cand un individ joaca un rol, el cere implicit observatorilor lui sa ia in serios impresia cultivata dinaintea lor. Li se cere sa creada ca personajul pe care il vad chiar poseda atributele pe care pare ca le poseda, ca sarcina pe care o indeplineste va avea consecintele implicit pretinse in numele ei si ca, in general, lucrurile sunt ceea ce par sa fie." O alta lucrare cunoscuta a aceluiasi autor este volumul Aziluri, ideea de baza fiind ca in actele de interactiune se gaseste intotdeauna o organizatie cu reguli foarte stricte, asemanatoare cu un spital psihiatric sau cu o inchisoare, iar normele de natura organizationala sunt negociate. Negocierea se bazeaza pe sisteme de adaptare care ii permit individului sa se integreze in normele organizationale fara a le respecta continutul. De exemplu, autorul face referire la situatia prizonierilor americani care beneficiaza de facilitatea de studiu la biblioteca, mintea lor avand un profit din citit. Insa majoritatea prizonierilor iau carti nu pentru propria educatie, ci pentru a impresiona comisia care le-ar putea asigura eliberarea. Astfel, fiecare pacient intervine in realitate cu o poveste proprie, confruntandu-se cu alti pacienti sau cu aprecierile personalului calificat, iar ordinea sociala este o suma de acorduri dezvoltate reciproc de actanti, acorduri supuse unei permanente redefiniri. Daca ne propunem sa avem o comunicare pozitiva, redefinirea presupune respectarea unor elemente clar definite cultural (autorul ofera exemplele clasice ale unui conviv care ramane tacut la masa si face audienta sa se simta stingherita - incalca regula angajarii - sau pe acela a unei persoane care intinde o mana in chip de salut spre o alta mana intinsa - se respecta regula reciprocitatii -, in sfarsit, cazul unei persoane care, din dorinta de a trece inaintea altuia, ii prezinta preventiv scuzele de rigoare - se respecta ritualul de compensare . Goffman remarca si rolul teritorialitatii in comunicare, facand distinctia intre locurile libere si teritoriile de grup. Locurile libere pot fi impartite cu orice alt pacient, in vreme ce teritoriul de grup este impartit cu persoane selectate in acest scop. In conditiile limitarii aspectului spatial, teritorialitatea devine un element cu o puternica influenta asupra actului comunicarii. Etnometodologia, cealalta perspectiva mentionata anterior, are drept personalitate reprezentativa pe Harold Garfinkel. Aceasta ramura a disciplinei porneste de la studiul simtului comun relevat in situatii obisnuite de actiune. Factorul social nu mai este prezentat in perspectiva structuralista, ci este rezultatul activitatilor persoanelor, schema comunicarii fiind asociata cu una a actiunii. "Studiile etnometodologice urmaresc realizarea activitatilor de fiecare zi ca metode folosite de membrii grupului, cu scopul de a face aceste activitati vizibil rationale si raportabile pentru toate scopurile practice accountable ca organizare a activitatilor obisnuite de zi cu zi. Reflexivitatea acestui fenomen este o activitate speciala, constand in actiuni practice, in imprejurari practice, in cunoasterea comuna, in structuri sociale si rationament sociologic practic. Aceasta reflexivitate ne ingaduie sa reperam si sa examinam concurenta lor; ca atare, acorda posibilitatea de a le analiza." Etnometodologia cerceteaza, eminamente, conversatia pe care o considera o forma fundamentala de organizare sociala. Un enunt verbal nu apare niciodata ca produs al unei singure persoane, ci este un produs al interactiunii. In acest mod, termenii vehiculati in conversatie au diverse proprietati, cum ar fi aceea ca sensul unui cuvant trebuie sa fie atribuit direct unei situatii anumite, unui context; de aici deriva o semnificatie obiectiva a cuvantului (care se situeaza in afara unor situatii particulare) si o semnificatie care este construita prin folosirea cuvantului intr-un context sau intr-altul. De aceea, este importanta "investigarea unor proprietati logice, a unor expresii indexiale si a altor actiuni practice ca fiind realizari contingente ale unor practici organizate si sinuase ale vietii de zi cu zi." In acelasi timp, putem vorbi despre o anumita reflexivitate a limbajului, acest termen desemnand un echilibru dinamic intre circumstante si limbaj: astfel asa cum cuvintele capata sens in directa legatura cu un context anume, si contextul isi defineste sensul in functie de limbaj. "Pentru scopul de as conduce interactiunea de zi cu zi, oamenii refuza sa isi permita unul altuia sa inteleaga ce cu adevarat exprima in acest mod; fiecare anticipa ca ceilalti vor intelege contextualitatea exprimarilor, ambiguitatea referintelor sensului, asteptandu-se de fapt sa surprinda intelesul in timp; iata proprietati sanctionabile ale discursului comun. Exista adepti si ai unui alt curent de gandire supranumit etnografia comunicarii care considera comunicarea interpersonala drept un fenomen cultural esential. In acest caz, devine important studiul modalitatilor in care membrii unei comunitati isi utilizeaza resursele verbale si non-verbale in direct acord cu un context oferit de situatia de comunicare. Spre exemplificare oferim o structura imaginata de C. Bachmann, J. Lindenfeld si J. Simonin cunoscuta sub denumirea de modelul speaking compus din urmatoarele opt elemente: cadrul fizic si psihologic, participantii (emitator, destinatar, dar si toate celelalte persoane prezente care participa la desfasurarea actiunii fie ca vorbesc sau nu), finalitatile (definite dublu ca scop sau intentie, pe de o parte, iar, pe de alta parte, ca rezultat al activitatii de comunicare), actele (continutul mesajului, forma mesajului), tonalitatea (particularitatile modului in care se desfasoara activitatea de limbaj), instrumentele (mijloacele de comunicare, canalele de comunicare, dar si codurile care le corespund), normele (norme de interactiune si de interpretare), genul (tipul de activitate de limbaj). Tinand cont de toate aceste categorii, un etnograf al comunicarii poate pune in valoare punctul de vedere al actorului, descriind comunicarea asa cum o vad cei care participa la ea, orice comportament, orice obiect devenind parte integranta a comunicarii.

o        Teoria comunicarii din perspectiva teoriilor invatarii. Multi autori au extins teoriile comunicarii la spectrul mai amplu al teoriilor invatarii, evidentiind ca: "Orice actiune poate fi considerata un raspuns care presupune existenta unu stimul anterior ( . din aceasta perspectiva, comunicarea umana este procesul care conecteaza indivizii intre ei si cu mediul in care traiesc ( . comunicare este fie un raspuns la un stimul anterior (feedback), fie un fapt dat, care se constituie ca punct de pornire al unei noi secvente de asociere a stimulului si a raspunsului."[29] Apropierea dintre teoriile comunicarii si cele ale invatarii evidentiaza cat de larg poate fi spectrul interpretarii a ceea ce poate fi inclus sau nu intr-un inventar al teoriilor care descriu si expliciteaza fenomenul comunicational.

o        Abordari ale teoriilor comunicarii din perspectiva studiilor comunicarii organizationale. O perspectiva interesanta de urmarire a teoriilor comunicarii este aceea a descrierii modului in care diferitele abordari au fost preluate si dezvoltate in calitate de teorii ale comunicarii in studiul organizatiilor. Este o tendinta din ce in ce mai accentuata in ultimele decenii. Intr-adevar, e dificil si neproductiv sa se studieze comunicarea, intr-o perspectiva eficienta, fara a o raporta la omul modern, o persoana acre petrece atat de mult timp din viata sa in mijlocul unei organizatii. Reliefand acest aspect, modelul lui Stanley Deetz, formulat in 1994, trebuie retinut, deoarece urmareste dimensiunile contrastante ale teoriilor comunicarii. De asemenea, se concentreaza asupra problemei audientei, care a reprezentat o preocupare majora in cercetarea comunicarii de masa, dar unele dintre modelele deja amintite luau si ele in calcul conceptul de audienta. Initial, audienta era perceputa ca o masa nediferentiata, o tinta pasiva a eforturilor de informare sau de persuasiune, iar unii vedeau in ea chiar o simpla piata a consumatorilor de produse mediatice. Ulterior cercetatorii interesati de efectele mass-media au fost nevoiti sa recunoasca ca audientele reale sunt compuse din grupuri sociale reale, caracterizate prin existenta unor retele de relatii interpersonale care mediaza efectele mass-media. De asemenea, audientele pot rezista influentelor partial si din cauza ca au motivatii diferite atunci cand se expun mesajelor media. La inceput, s-a comis o greseala crezandu-se ca media este aceea care isi alege audientele. Este adevarat ca media are in vedere un asemenea obiectiv, numai ca selectiile operate de le sunt mai putin semnificative decat cele pe care le fac membrii audientii intre canalele si mesajele media. In scurt timp, s-au gasit dovezi in sprijinul expunerii selective la mesajele media, semnalandu-se faptul ca audientele tind sa realizeze o corespondenta intre legarea canalelor si a continutului pe de o parte si gesturile, ideile, nevoile de informare care le au pe de alta parte. In consecinta, sansele media de a obtine un efect media de schimbare se diminueaza si sporesc sansele referitoare la efectul de consolidare. E. Katz a avertizat ca ar trebui sa ne preocupe mai putin "ce le fac media oamenilor " si mai mult "ce fac oamenii din media".[30] Acesta este si axul teoriei "utilizari si recompense" care are in vedere interesele audientelor si recompensele obtinute in urma utilizarii media. Cercetarile din perspectiva acestei teorii parcurg o etapa clasica si una moderna. Perioada clasica include studiile efectuate in anii 40 la Biroul de Cercetare Sociala Aplicata de la New York care au prilejuit elaborarea unor tipologii ale motivelor pentru care audienta asculta seriale radiofonice si programele gen concurs cu intrebari si raspunsuri. Esenta perioadei clasice se regaseste in formula lui Klapper , "orientarea functionala", menita a explica succesul mesajului media care nu se concentreaza asupra reflectarii realitatii propriu-zise. Klapper vorbeste despre unele functii simple ale media care prilejuiesc momente de relaxare, stimuleaza imaginatia, ofera cadrul pentru interactiune si un punct de plecare pentru relatiile sociale. Etapa moderna, a doua faza de evolutie, s-a constituit printr-o atitudine de emancipare fata de traditie, un fenomen ce a au vut loc in anii 1960 si inceputul anilor 1970. Audienta era deja un obiect de studiu consacrat, iar alegerile sale si raspunsul la media pretind o noua intelegere si explicatii independente de analiza efectelor. Evenimentul cheie pentru articularea unui curent de gandire si de cercetare, simbolic pentru aceasta etapa, il reprezinta seria de articole reunite in volumul apartinand lui Blumer si Katz, publicat in 1974. Lucrarea ofera o descriere a obiectivelor si specifica ca o cercetare aplicata trebuie sa identifice "originile sociale si psihologice ale nevoilor care creeaza asteptari fata de mass-media si alte surse care conduc la modele diferite ale expunerii la mesajul mediatic (sau implicarea in alte activitati), avand ca rezultat satisfacerea acestor nevoi si alte consecinte, cele mai multe dintre le fiind, probabil, neanticipate." Se prezinta explicit rolul activ al audientei, care, pe baza experientei mediatice, face alegeri in cunostinta de cauza. Totusi, in afara de media, exista si alte modalitati numeroase prin care oamenii isi pot satisface nevoile si pot relationa. La nivel individual, unele niveluri, clasic reprezentate in piramida lui Maslow, elaborata in 1965, pot fi ignorate ori considerate temporar satisfacute.

In 1974, Rosengren[34] preciza urmatoarele: "Nevoile individului constituie punctul de plecare; pentru ca aceste nevoi sa conduca la actiuni semnificative este necesar ca ele sa fie percepute ca probleme si sa prefigureze un tip de solutie. Perceperea problemelor si prefigurarea posibilelor solutii duc la formularea motivelor aflate la baza utilizarii media sau a altor tipuri de comportamente. Acelasi autor atragea atentia asupra dificultatii de a face diferenta, pe cale empirica, intre motive, nevoi si probleme, "chiar daca din punct de vedere analitic sunt diferite." In majoritatea cazurilor, motivele sunt identice cu recompensele (cautate sau obtinute) pe care multe alte cercetari au incercat sa le identifice si sa le sistematizeze prin intermediul tipologiilor. De pilda, un exemplu de tipologie se regaseste in cartea lui Denis McQuail care enumera patru elemente ce constituie o tipologie: divertisment, relatii personale, identitate personala, supraveghere. Urmarirea traseelor descrise de diversele modele ofera posibilitatea de a constata trairea unui sentiment de satisfactie ori insatisfactie in legatura cu nevoile prezentate anterior.

In cazul teoriei "utilizari si recompense" este esentiala ideea ca utilizarea media ofera recompense la care membrii audientei se asteapta, asadar, acestea pot fi anticipate pe baza experientelor anterioare legate de medie. Recompensele pot fi considerate drept trairi psihologice resimtite ca atare de diversii indivizi.

Palmgreen si Rayburn[36] au reformulat teoria "utilizari si recompense", apreciind ca aceasta trebuie sa se concentreze pe cresterea satisfactiilor in raport cu asteptarea initiala si in conformitate cu modalitatea in care individul le apreciaza. Autorii clarifica intelesul termenului "asteptare" prin delimitarea dimensiunii empirice si a aceleia evaluative, pornind de la lucrarile lui Fishbein si Ajzen cu privire la atitudine . Oamenii se comporta in functie de doi indicatori ai perceptiei: probabilitatea ca o actiune sa aiba o anumita consecinta si evaluarea impactului respectivei consecinte. Cele doua elemente (perceptia cu privire la consecinte si evaluarea acestora) sunt distincte din punct de vedere conceptual si analitic. De asemenea, autorii considera ca aceste doua elemente pot fi folosite ca o modalitate de a explica utilizarea media.

Exista asa numitul model al asteptarilor fata de media care exprima ideea ca utilizarea acesteia trebuie explicata printr-o combinatie intre perceptia cu privire la recompensele oferite de mijlocul de comunicare in masa si aprecierea diferentiata a acestor recompense. Utilizarea media este caracterizata de comportamentul de evitare, de alegeri pozitive, precum si de volumul recompenselor care se asteapta a fi obtinute. Cel putin teoretic, modelul scoate in evidenta dimensiunea temporala, adica momentul in care sunt evaluate recompensele. Este un amanunt important daca reamintim ca primele cercetari nu faceau diferenta intre evaluarile recompenselor obtinute in trecut si sperantele cu privire a cele viitoare. Totodata, modelul identifica posibile evolutii gratie cresterii in timp a consumului media. De exemplu, atunci cand "recompensele obtinute" sunt mai mari decat "recompensele asteptate sau cautate", identificam situatii in care satisfactia audientei este ridicata si se intrevad nivele inalte ale aprecierii si ale atentiei. Este foarte adevarat ca fenomenul se poate produce si invers, astfel explicandu-se fluctuatiile inregistrate in ratele de audienta. Asa cum au subliniat chiar autorii modelului, una intre implicatiile de substanta ale acestuia se regaseste in cercetare, deoarece ii provoaca pe cercetatori  sau chiar ii obliga sa investigheze o gama de caracteristici ale media mult mai ampla decat pana atunci. De asemenea, au putut fi reliefate cu acest prilej si aprecierile negative vizavi de mass-media.

Tinand cont de distinctia dintre un model "ritual" si unul "instrumental", acelasi autor, Denis McQuail, sugereaza intr-un alt studiu ca nu este potrivit sa aplicam aceeasi abordare si acelasi model al "utilizarilor si recompenselor" pentru toate tipurile de mesaje si de utilizari ale media.[39] Abordarea de baza are o pronuntata dimensiune utilitara, pornind de la premisa unei relatii rationale intre mijloace (utilizarea media) si scopuri (recompense), care poate fi reprezentata si poate fi cuantificata, ceea ce este compatibil, intr-o mare masura cu utilizarea media ca sursa de informatie, dar pare sa nu fie compatibil cu activitatile mai des intalnite de recreare si evaziune (considerente practice indeamna ca acestea sa fie denumite "culturale", nu "informationale"). In plus, a constatat ca media sunt frecvent utilizate pentru a evada din realitate, pentru "a te pierde" sau "a fi prins" intr-o lume imaginara. Este vorba despre o serie complexa de fenomene, dar principalele trasaturi sunt: niveluri ridicate de implicare, participare si stimulare emotionala. Potrivit lui McQuail, "esenta acestei senzatii este ca elibereaza mintal spectatorul ( . ) de constrangerile imediate si/sau de rutina vietii de zi cu zi, il ajuta sa treaca prin noi experiente la care nu ar avea altfel acces (decat in imaginatie)". Este de remarcat ca un astfel de proces nu este deloc usor de explicat in cazul in care ne rezumam la modelele despre audienta pe care le-am prezentat anterior, din moment ce membrii audientei au mai degraba tendinta sa se desprinda de realitate decat sa devina mai ancorati in aceasta.

Din acest motiv, s-a impus ca o necesitate crearea unui alt model menit a explica ceea ce s-ar putea numi "experienta culturala fata de media". Noul model ar trebui sa se concentreze pe continutul afectiv, ireal al media, in general pe acele utilizari ale media care prezinta trasaturi ritualice, de consum, si nu instrumentale. Un model "cultural" cu privire la utilizarea media trebuie sa ia in considerare doua sensuri ale termenului cultura: primul se refera la setul de texte, produse si activitati de natura culturala care includ si experienta fata de media ("cultura media"), iar celalalt sens are in vedere gusturile si preferintele variate care ghideaza alegerea operata de individ din multimea de produse mediatice oferite. In aceasta acceptie, gustul cultural trimite la o caracteristica individuala (schema specifica de preferinte) care este modelata de familie, planul social, educatie, si, in general, de "capitalul cultural" aflat la dispozitia unei persoane.[42] Pe scurt, gustul cultural al individului ghideaza preferintele pentru mesajul media si selectarea acestuia (tipuri de emisiuni, formate, tipuri de mesaje), conducand la diverse satisfactii afective si emotionale. Unul dintre rezultatele activitatii sistematice de selectare, pe baza gustului, este crearea asa numitelor "culturi de gust" care desemneaza adevarate seturi constituite din bunuri culturale ce nu au drept numitor comun o estetica precisa sau preferinta unei clase ori a unui grup social. Optiunile culturale sunt, in buna masura, "date", in ciuda faptului ca acestea cunosc o diversitate impresionanta. In modelul privind utilizarea culturala a media, se porneste de la ideea ca alegerea si atentia sunt preponderent orientate spre un scop precis (se urmareste participarea, evadarea, eliberarea de tensiuni emotionale etc.), dar, in acelasi timp, acestea pot fi foarte bine si intamplatoare. Urmarirea media declanseaza un proces de reflectie, care are consecinte potentiale asupra alegerilor culturale ulterioare, asupra consolidarii ori, dimpotriva, slabirii sistemului de preferinte individuale. Aceste aspecte se reflecta intr-o bucla care urmeaza traseul invers de la experienta acumulata la "implicare" si la preferinta culturala individuala. In cazul in care se incearca o comparatie intre acest model si unul informational sau instrumental similar, se constata ca prima etapa corespunde unui factor general de interes, anume nevoia de a cunoaste. In ceea ce priveste "gustul cultural", trebuie avut in vedere un set de interese pentru diverse teme sau domenii, care, la randul lor, sunt modelate de contextul social in sensul ca barierele sociale pot limita accesul la sursele de informare reprezentate de media. Prin consultarea media pot fi obtinute satisfactii de ordin social sau informational, ca de pilda: "supraveghere", "punerea in practica a cunostintelor", "sfaturi", "dialog social" etc. Tipul de abordare "utilizari si recompense" a fost initial conceputa pentru a pune la dispozitie o explicatie plauzibila a popularitatii de care se bucurau anumite mijloace de comunicare si diferentele in ceea ce priveste efectele media. Privit din aceasta perspectiva, modelul ar putea fi considerat un succes. Principala contributie consta intr-o descriere mai adecvata a audientei si a comportamentului acesteia, precum si a diverselor mesaje prin prisma popularitatii in randul audientei. In decursul timpului insa, teoria s-a confruntat si cu critici severe, majoritar pe motive teoretice, reprosandu-i-se caracterul functionalist, individualist si exagerat psihologizant , precum si faptul ca se poate afla la baza intentiilor de manipulare ale managerilor media, ignorand determinarile sociale structurale. Limitele acestei abordari, descrise intr-o forma mai aplicata urmaresc urmatoarele aspecte:

supradimensionarea caracterului activ al audientei, ignorandu-se dovezile privind faptul ca vizionarea este foarte putin selectiva in cazul televiziunii in special;

subestimarea importantei pe care o are continutul media ca atare, ignorandu-se, in buna masura, calitatile profesionale si culturale ale mesajelor media.

Exista si un alt tip de model concentrat asupra utilizarilor si recompenselor, anume cel elaborat de Renckstorf, model remarcat pentru un punct forte si anume plasarea audientei intr-o pozitie centrala si dominanta in cazul procesului de comunicare in masa. Ideile principale urmarite de autor evidentiaza ca oamenii participa la diverse activitati, avand obiective, intentii si interese proprii. In acelasi timp interactioneaza, fiind capabil sa reflecteze pe marginea celor doua tipuri de actiuni. Fiintele umane nu sunt supuse determinismului, ci au capacitatea de a reflecta asupra "mediului de existenta" in care se afla laolalta cu ceilalti indivizi. Toti trebuie sa interpreteze situatiile in care se gasesc, comportandu-se adecvat. De obicei, viata cotidiana este neproblematica, iar , in cazul survenirii unor probleme, acestea au solutii. Cu privire la audienta, media nu poate fi considerata un stimul provocator al unei reactii, ci constituie numai o parte a "mediului simbolic de producere a semnificatiei" in care traiesc actorii. Individul, care are o imagine despre propriul sine, intra in interactiune cu sinele sau, iar acest proces ar putea fi influentat si de mass media.