INTERVIUL - trasaturi si functii specifice; delimitarea de alte genuri ziaristice

INTERVIUL

1. Definitie;

Starea de fapt a interviului in practica noastra de presa pune in evidenta o sumedenie de neintelegeri (atunci cand nu este vorba, pur si simplu, de nestiinta), privind statutul, functiile si specificitatile genului.

Multe texte ziaristice purtand insemnele exterioare ale genului - liniuta de dialog - pun in pagini de ziare demersuri pseudojurnalistice. esuate din cauza lipsei de profesionalism, de fundamentare teoretica a domeniului.

Asa se face ca. sub denominatiunea uzurpata de interviu, citim adesea:

fie simple convorbiri de complezenta, in care un ziarist, sufocat de
admiratie in fata unei personalitati (uneori adevarata, de cele mai multe ori
falsa) accepta din partea interlocutoailui consideratii banale pana la derizoriu:

fie obisnuite declaratii-chiar daca legitime si interesante-ale unor
personalitati ale vietii publice, care si-ar gasi locul firesc intr-o stire de presa;

fie discutii de interes profesional pentru ziaristul insusi, ale caror
rezultate ar trebui folosite ca baza documentara pentru realizarea altor genuri
ziaristice.

Altfel, dictionarele de presa disting intre interviul de documentare si interviu; daca primul este un mijloc de culegere a informatiilor, o tehnica de documentare (metoda curenta si in medicina, psihologie, sociologie etc). cel de-al doilea este una dintre principalele modalitati de existenta a textului ziaristic, modalitati pe care le numim genuri ziaristice.

Ca gen ziaristic, interviul se constituie dintr-o succesiune de intrebari si raspunsuri, fiind mediatizarea convorbirii rezultate dintr-o intrevedere solicitata de ziarist si purtata sub semnul actualitatii.

Daca toate celelalte genuri ziaristice sunt opera unui singur autor -ziaristul, interviul este o opera de coautorat: ziarist si intervievat chiar daca la initiativa primului. Si asta pentru ca veridicitatea informatiilor si adecvarea la realitate a opiniilor dintr-un interviu nu cad exclusiv in seama ziaristului, ci si in cea a interlocutorului. Oricat de bine informat ar fi ziaristul si oricat de bun cunoscator al ariei tematice in care se inscrie interviul, ziaristul nu este posesorul tuturor raspunsurilor de care este interesat, la un moment dat, publicul mass media. Altfel, n-ar mai avea nevoie de interlocutor.

Nu este mai putin adevarat, insa, ca o buna documentare si familiarizarea cu tema ii dau ziaristului posibilitatea sa-si tina interlocutorul cat mai aproape de adevarul faptelor si de adecvarea opiniilor la realitate.

Opera de coautorat, din punctul de edere mentionat mai sus. interv iul este, in ultima instanta, opera ziaristica, iar responsabilitatea privind calitatea sa ca text de presa revine in totalitate ziaristului. Altfel nu s-ar explica de ce doi (sau mai multi)ziaristi realizeaza, cu acelasi interlocutor (si chiar pe acelasi subiect),doua (sau mai multe) interviuri extrem de diferite din perspectiva calitatii ziaristice.

Tine de ziarist sa apeleze la interviu ca gen, atunci cand este cu adev arat nev oie, sa propuna o tema care se plaseaza in plina actualitate si sa-si aleaga interlocutorul cel mai potrivit scopurilor sale ziaristice.

Etapele elaborarii unui interviu

Logica interna a demersului, validata de practica ziaristica, impune. in elaborarea unui interviu, urmatoarele etape:

a) alegerea temei si a interlocutorului;

b)documentarea;

c) pregatirea intrebarilor;

d)realizarea;

e) redactarea.

Fara a constitui o reteta de succes, respectarea etapelor de elaborare a unui interviu asigura, cel putin din punct de vedere tehnic, asezarea demersului publicistic in coordonatele sale firesti, identitatea genului si locul sau specific in randul celorlalte genuri ziaristice.

A. Alegerea temei si a interlocutorului, moment initial al elaborarii unui interviu de presa, probeaza necesitatea genului. Pentru ca nu orice tema de interes jurnalistic poate ti tratata la modul interviu si nu orice persoana poate fi, oriunde si oricand; solicitata sa dea interv iu de presa. Departe de a fi optiuni strict subiective, alegerea temei este impusa de aparitia, in campul actualitatii ziaristice, a unor centre de interes la care. singur, ziaristul nu poate raspunde, iar alegerea interlocutorului - de posibilitatea acestuia de a da raspunsul cel mai adecvat la interesul reclamat de tema.

in cazul unei catastrofe naturale, de exemplu, situata mereu in centrul interesului public, ziaristul (sau o anume institutie de presa) nu poate raspunde intrebarilor de urgenta legata de dimensiunile sau consecintele sociale ale dezastrului. Exista, insa, ministere in atributiile carora intra gestionarea crizei, iar ministrii respectivi (sau purtatorii lor de cuvant) sunt persoanele cele mai indicate sa dea raspunsurile asteptate de publicul mass media.

Pe marginea unor evenimente majore ale vietii politice, economice, culturale etc. ale unei colectivitati, publicul mass media resimte nevoia unor opinii pertinente, iar ziaristul este dator sa-i depisteze pe cei mai autorizati purtatori de opinie si sa-i interv ieveze in numele publicului sau.

Atunci cand cineva se ilustreaza printr-o cariera prodigioasa, sau doar printr-o realizare de exceptie, devine, ca persoana, centru de interes public si, prin aceasta, obligatoriu subiect de interviu de presa.

Am trecut in revista doar trei situatii in care interviul devine genul ziaristic cel mai apt sa raspunda interesului public, trimitand, de altfel, la principalele tipuri de interviuri din practica noastra de presa: interviul informativ, interviul de opinie si interviul-portret, asupra carora vom reveni. Deocamdata, sa observam ca. in elaborarea unui interviu, tema. care impune apelul la gen, precede alegerea interlocutorului.

Exista, insa, si exceptii. Personalitati sau doar personaje -hipermediatizate - devin automat, doar prin simpla lor prezenta, subiect de interviu. Tema nu mai conteaza. De pilda, trecerea meteorica prin Bucuresti a lui Michael Jackson, megastaiul american al muzicii pop, sau cea a actorului Larry Hagman, celebrul J.R. din la fel de celebrul serial tv. ..Dallas', a lasat in urma ei o pletora de declaratii si interviuri de presa perfect insipide, incolore si inodore, menite doar sa vanda publicului iluzia proximitatii cu vedeta, altfel de neatins.

Lucrare: Generatia asteptata - IIFF Anonimul - film Document online: Istoria cinematografului - pe ani

La fel se intampla si atunci cand presa insasi il ridica pe anonimul Ion Titisor la rangul de ..Fane Spoitoru', pentru ca mai apoi tot presa sa se bata pentru banale exclusivitati din partea de acum, faimosului cap al lumii interlope.

Regula, insa. o formeaza interviul nascut din stringente nevoi de informare si comentare resimtite de publicul mass-media, la un moment dat.

B. Documentarea reprezinta legitimarea ca ziarist a celui care solicita un interviu pentru mass media. Mai mult chiar, vadita in cunostinta de cauza cu privire la tema, documentarea este conditia de start a interviului. intrucat este greu de crezut ca cineva ar fi dispus sa acorde un interviu de presa cuiva tocmai atunci picat din luna (daca nu cumva interviul e luat chiar pentru lunatici, ipoteza pe care nu o dezvoltam aici).

De fapt, interviul reprezinta accesul unor non-ziaristi in campul comunicarii mediatice. Asa stand lucrurile, rolul major al ziaristului in interviu este acela de a fi calauza avizata a interlocutorului pe teritoriile presei, de a transforma mesajul particular (al specialistului in inginerie genetica, sa zicem) in mesaj ziaristic.

Altfel spus, in procesul de elaborare a unui interviu de presa, ziaristul conduce ostilitatile. Or. el nu-si poate asuma acest rol decat sprijinindu-se pe o temeinica documentare, atat generala, care ii permite sa se miste lejer pe domeniul de activitate al interlocutorului, cat si specifica, aplicata la tema in discutie, pe care ziaristul este obligat sa o stapaneasca in liniile ei generale. in absenta documentarii, interviul poate esua in generalitati plate si fade, in locuri comune si banalitati: sau sa ramana exclusiv la discretia interlocutorului, care poate dezvolta un discurs de specialitate interesant, poate, pentru specialisti, dar cu totul impropriu comunicarii de masa.

Este evident, insa, ca oricat de temeinica ar fi documentarea la tema -cu informatii ce se pot gasi in carti, reviste, monografii, studii, baze de date etc. - ziaristul nu devine, doar prin aceasta, egalul specialistului, pe domeniile de activitate ale acestuia; el ramane ziarist. insa un ziarist avizat, care stie ce sa intrebe si cum sa puna in pagina datele obtinute de la interlocutor, astfel incat acesta sa raspunda cat mai adecvat intereselor reclamate de publicul mass media.

Spre deosebire de toate celelalte genuri ziaristice, interviul presupune, pe langa documentarea factuala, la tema. si o documentare personalizata, vizand familiarizarea anticipata a ziaristului cu diferitele aspecte ale personalitatii interlocutorului sau. Pentru ca nu este tot una sa-ti propui o convorbire cu un interlocutor entuziast si generos sau cu unul indiferent si egoist, cu un interlocutor megaloman si dornic de auto - reclama sau unul complexat, ferindu-se de publicitate, cu unul locvace sau unul taciturn, cu unul sociabil si deschis dialogului sau unul introvertit si irascibil. Aflat in posesia acestor date privind calitatile sau defectele interlocutorului sau, ziaristul va sti care este maniera cea mai eficienta de solicitare a interviului, cum sa-si pregateasca intrebarile si cum sa poarte efectiv discutia cu acesta.

C. Pregatirea intrebarilor este etapa necesara (nu si suficienta!) pentru garantarea reusitei unui inteniu de presa. Ziaristul care-si imagineaza ca, stabilindu-si tema si interlocutorul, se a descurca la fata locului. in timpul efectiv de realizare a interviului, de cele mai multe ori se inseala. Pentai ca doar pregatirea intrebarilor da proba calitatii documentarii, precum si pe cea a talentului gazetaresc, premise obligatorii ale reusitei.

intrebarea este cheia interviului; ea este structura de rezistenta a genului. Calitatea intrebarii conditioneaza calitatea raspunsului. Daca la o intrebare buna se poate primi un raspuns prost la o intrebare proasta nu se poate primi un raspuns bun. in primul caz, se renunta la interlocutor. in cel de-al doilea caz. se renunta la interviu.

Calitatea intrebarii este data de corecta raportare a ziaristului atat la interlocutor, cat si la publicul sau.

Pe de o parte, ziaristul trebuie sa puna intrebarile susceptibile de a-1 interesa pe interlocutor, de a-1 orienta in campul tematic abordat, de a-1 obliga sa fie concis, explicit si la obiect. Pe de alta parte, ziaristul trebuie sa puna acele intrebari ale carora raspunsuri sunt asteptate cu cel mai mare interes de publicul sau.

Oricat de valoroase ar fi informatiile si opiniile interlocutorului, ele nu constituie decat materia prima a interviului; interviul ca atare este opera ziaristului, care asimileaza jurnalistic aceasta materie prima si o pune in pagina, respectand rigorile comunicarii de masa.

Obligatorie in economia elaborarii unui interviu, din motive pe care le-am aratat mai sus, lista preliminara a intrebarilor nu este una definitiva, care nu mai suporta modificari ulterioare. Desi exista cazuri in care interlocutorul reclama lista intrebarilor pentru interviul solicitat, de regula, intrevederea ziarist-intervievat face din lista preliminara a intrebarilor doar un instrument de orientare. Mai mult chiar, date si opinii ale interlocutorului, pe care ziaristul nu putea nici macar sa le banuiasca, pot schimba total cursul interviului.

Diferitele liste cu intrebari de-a gata, care circula prin periferiile teoriei comunicarii de masa. nu fac altceva decat sa incurajeze lipsa profesionalismului si lenea gandirii. Cu intrebari prefabricate, orice neavenit in campul ziaristicii se poate iluziona ca este autor de interviuri. in schimb, cunostinte ce tin de teoria intrebarii de interv iu sunt necesare oricarui ziarist.

Astfel, dat fiind faptul ca, in mod fundamental, nu exista decat doua tipuri de intrebari: euristice - care solicita adevaruri noi. si retorice - care-si contin raspunsul, ziaristul a sti ca proprii interviului - gen ziaristic ce-si propune achizitionarea de noi adevaruri pe un anume subiect aflat in plina actualitate - sunt intrebarile euristice.

intrebarile retorice sunt apanajul oratorului si nimeni nu se asteapta ca lui Cicero, care intreaba cu indignare: ..Quousque tandem abutere. Catilina. patientia nostra?' impricinatul sa-i raspunda: ..Pana joi'.

Ziaristul de interviu pune intrebari retorice foarte rar. de regula, din motive stilistice, sau atunci cand simte nevoia sa faca o afirmatie, ramanand totusi in rolul celui care intreaba. („Sa fie. oare. birocratia stapanul discretionar al debusolatei noastre tranzitii spre economia de piata?'')

Dincolo. insa. de dihotomia euristic-retoric. tipurile de intrebari specifice interviului de presa sunt cele care trimit la scopurile urmarite de gen. si anume:

intrebarile /actuale, care solicita raspunsuri directe, explicite si la
obiect (..Care este numarul instantelor birocratice care trebuie sa acorde
aprobari unui investitor pentru a deschide o afacere in Romania, comparativ
cu acelasi demers intr-o tara care face parte din Uniunea Europeana?'):

intrebarile de opinie, care vizeaza atitudinea, parerea si reactiile
interlocutorului fata de realitatea imediata. („Credeti ca Legea functionarului
public va putea asana uriasul aparat al birocratiei romanesti? '):

intrebarile de moth-aiie. care evidentiaza cauzele si conditiile faptelor
sau opiniilor. (..Cum va explicati ca in primii opt ani ai deceniului noua,
aparatul birocratic din majoritatea ministerelor s-a dublat?');

intrebarile de marturie, care se adreseaza purtatorilor de cuvant ai
unor colectivitati. (..Cum a fost primita in ministerul dumneavoastra
hotararea de guvern care prevede reducerea cu 30 la suta a numarului
functionarilor publici?'').

Fara indoiala, la orice tip de intrebare calitatea raspunsurilor tine si de calitatea interlocutorilor, de elocinta si, mai ales, excelenta lor intr-un anumit domeniu de activitate. Dar cum ameliorarea calitatilor proprii interlocutorilor nu intra-n aria noastra de preocupari teoretice, sa trecem in revista cateva exigente pe care ziaristul ar trebui sa le respecte, in vederea unui cert spor de eficienta a intrebarilor.

intrebarea de interviu trebuie sa fie aplicata (vadind familiarizarea ziaristului cu domeniul in discutie si documentarea la tema), pornita dintr-o curiozitate coincidenta cu cea a publicului mass-media („Exact aceeasi intrebare as fi pus si eu' - ar trebui sa zica cititorul), explicita (cerand exemple, evaluari, comparatii, contextual izari). oportuna (prinzand momentul unic in care o anumita intrebare trebuie neaparat pusa).

Sunt de evitat intrebarile puse in necunostinla de cauza („Cu ce ocazie pe la noi?'), excesiv generale („Ce mai e nou prin medicina?'), inchise („Sunteti extremist?', la care se poate raspunde monosilabic, prin Da sau Nu), ipotetice („Ce s-ar fi intamplat daca?').

Daca etapa pregatirii intrebarilor (soldata adeseori chiar cu o lista preliminara de intrebari avand caracter orientativ) este necesara, de regula. in procesul de elaborare a unui interviu, exista insa si cazuri in care. deliberat sau fortat de imprejurari, ziaristul isi asuma riscul unei intalniri in nici un fel pregatita. in aceste cazuri, el va putea face fata situatiei numai in masura in care cunoaste foarte bine regulile de baza tehnica realizarii, a formularii intrebarilor de interviu, cu alte cuvinte, numai in masura in care are in spate o cariera notabila de ziarist de interviu.

D. Realizarea propriu-zisa a interviului este etapa intalnirii (de lucru -cum se zicea candva) ziarist - interlocutor. La aceasta intalnire, personajul privilegiat este ziaristul, intrucat el vine cu ascendentul documentarii si al pregatirii intrebarilor. Mai mult chiar, desi interlocutorul a fost avizat asupra liniilor generale ale interviului, ziaristul este cel care are un punct de vedere conturat, o optiune bine definita, un scop clar si cu specific jurnalistic.

Pentru a-si atinge obiectivele urmarite, ziaristul trebuie sa puna in opera o adevarata strategie de cucerire a interlocutorului. Din aceasta perspectiva, teoreticienii genului pun un accent deosebit pe importanta convorbirii de aclimatizare, in timpul careia ziaristul, prin tact, farmec si inteligenta, incearca sa-si apropie respectul si increderea interlocutorului, sa creeze o ambianta destinsa, un climat propice schimbului de idei.

Nu de putine ori. convorbirea de aclimatizare — ori parti din aceasta — intra in corpul interviului sau ofera materie prima pentru sapou. asupra caruia vom reveni.

Intervievarea propriu-zisa urmeaza, de regula, doua tehnici generale:

prima, care se bazeaza pe respectarea intocmai a lipsei preliminare de
intrebari si a planului de desfasurare a interviului, pregatite anterior intalnirii
cu interlocutorul. Aceasta tehnica este proprie interviului care urmareste cu
preponderenta obtinerea de informatii:

cea de a doua, numita si tehnica inlantuirilor logice, consta in lansarea
catorva intrebari bine documentate, care vor fi completate. in timpul discutiei,
cu alte intrebari, impuse de logica dialogului, de continutul si calitatea
raspunsurilor. Aceasta tehnica este proprie interviurilor care urmaresc cu
preponderenta obtinerea de opinii.

Tot din punct de vedere tehnic, teoreticienii inteniului de presa deceleaza cinci modalitati de abordare a subiectului in discutie, care au ca rezultat:

interviul -palnie (care pleaca de la general spre particular):

interviul - palnie inversata (care pleaca de la particular spre general);

internul cu ordine mascata (in care ziaristul uzeaza de intrebari la
care interlocutorul poate raspunde cu usurinta, pentru a plasa, printre acestea
intrebarile dificile, de ale caror raspunsuri este realmente interesat);

interviul cu forma libera (in care intrebarile sunt conditionate de
continutul si logica raspunsurilor).

Indiferent de tehnica de abordare, primei intrebari i se acorda o importanta speciala. intrucat - se stie - „un lucru bine inceput este pe jumatate facut''. Fie ca este una precisa, la obiect, vizand miezul problematicii in discutie.fie ca este una provocatoare, incitand la replica, daca prima intrebare este adecvata la disponibilitatile si temperamentul interlocutorului, interviul este pe drumul cel mai bun; bun. dar inca lung. solicitand ziaristului un spirit mereu treaz, atent la miscarile interlocutorului sau. capabil sa-si urmareasca tintele stabilite, sau sa-si propuna altele noi, in functie de mersul convorbirii.

E. Redactarea este etapa pregatirii pentru tipar a inteniului Aceasta ultima etapa a elaborarii interviului de presa este una extrem de complexa, intrucat „Interviul este o selectie, o ierarhizare si o restructurare a raspunsurilor date de intervievat' (Marc Capelle. 1996). nu transcrierea mecanica a insemnarilor din carnetul de reporter sau a textelor de pe banda magnetica a reportofonului.

Scapat de rigorile care decurg din relatia sa cu interlocutorul, ziaristul se afla acum in fata altor rigori, poate chiar mai constrangatoare: cele impuse de relatia sa cu cititorul. Din aceasta perspectiva, trecerea in pagini de ziar a materialului cules in timpul convorbirii presupune o serie intreaga de interventii de ameliorare, precum si de compatibilizare cu discursul ziaristic. De regula, interventiile ziaristului sunt:

a) interventii de ameliorare a continutului, care constau in selectarea
datelor si opiniilor obtinute in timpul convorbirii cu interlocutorul sau, in
functie de importanta pe care acestea o au pentru opinia publica, precum si in
ierarhizarea acestora, astfel incat sa se confere interviului coerenta logica si o
anume gradare a interesului la lectura;

b) inten-entii de ameliorare formala, care vizeaza sporirea
expresivitatii stilistice si corectitudinea gramaticala. Oricat de bun vorbitor ar
fi intervievatul, materialul obtinut in urma convorbirii poarta pecetea
oralitatii, o anume lejeritate a discursului, de multe ori incompatibila cu
rigorile textului scris. Ameliorarea expresivitatii stilistice nu inseamna, insa,
uniformizarea discursului, asa cum se intampla in cazul multor realizatori de
interviu mediocri, sub pana carora toti interlocutorii ajung sa vorbeasca la fel.
Dimpotriva, ziaristul talentat va sti sa conserve in text modul propriu de
exprimare, culoarea particulara a limbajului interlocutorului sau, sporind
astfel expresivitatea textului;

c) intej-ventii de compatibilizare cu discursul ziaristic, care constau in
adaptarea discursului particular (care poate fi de tip administrativ, politic,
stiintific, literar-artistic etc. in functie de statutul social al interlocutorului) la
cerintele comunicarii cu publicul mass media, precum si-n imbracarea
editoriala a interviului (titlu, sapou, ilustratie).

Titrarea interviului respecta imperativele generale ale titrarii de presa. Desi a da titluri bune este mai degraba o chestiune de har, decat de rutina. in cazul interviului exista, totusi, o practica oarecum generalizata: aceea de a da in titlu (fie ad literam. fie parafrazata, atunci cand depaseste dimensiunile uzuale ale titlului) o afirmatie a interlocutorului, presupusa a avea cel mai mare impact asupra cititorului. insotit de obicei de un subtitlu (care-1 prezinta, prin nume si statut social, pe intervievat) si uneori de un supratitlu (care poate prezenta circumstantele realizarii interviului), titlul este foarte important in economia genului, el constituind invitatia la lectura si oferind motive pentru aceasta.

In cazurile interviurilor de mari dimensiuni (care depasesc doua pagini standard de manuscris), este recomandabila folosirea intertitlurilor care organizeaza materia, marcheaza centrele de interes si usureaza lectura.

Mai putin folosit in practica interviului nostru de presa, sapoul este textul autonom, plasat intre titlu si interviu, motivat fie de nevoi de informare, care nu-si gasesc raspunsul in corpul interviului (circumstantele realizarii acestuia, date despre interlocutor, justificarea demersului ziaristic etc), fie de dorinta ziaristului de a oferi cititorului argumente pentru lectura. Tipul de interviu care uzeaza cel mai adesea de sapou este interviul-portret, intrucat personalitatea accentuata a intervievatului ofera ziaristului posibilitatea creionarii reportericesti a unui portret emblematic al interlocutorului.

Tot texte autonome sunt si  eventualele adnotari pe care ziaristul simte nevoia, uneori, sa le presare pe parcursul interviului: notatii de atmosfera, descrieri de context, elemente de portret fizic sau comportamental al intervievatului, intamplari de parcurs etc.

in sfarsit, ziaristul propune ilustratia interviului, care consta, cel mai adesea, in fotografii de identificare a persoanei intervievate.

in general, ziaristul isi poate permite orice interventie publicistica pentru a spori expresivitatea interviului sau, cu o singura conditie insa: aceea de a nu deforma datele sau opiniile interlocutorului.