Interviul

“Nimeni nu este obligat sa iti raspunda la o intrebare, dar orice intrebare merita un raspuns”.

Definitie: interviul este considerat de catre specialisti o “culme” a jurnalismului, deoarece este un mod privilegiat de transmitere a informatiei (interlocutorul isi transmite in mod direct parerile, prevenind efectul de distorsionare care ar putea sa apara prin interpretarea informatiilor de catre jurnalisti), constituindu-se intr-o “conversatie” organizata, care are scopul de a transmite informatii de interes general.

Avantajele interviului: 1) aduce informatii de prima mana; 2) ajuta la evitarea monotoniei data de acelasi mod de prezentare a informatiei; 3) de regula, prin interviuri se realizeaza o comunicare corecta din punct de vedere emotional si al continutului informativ.

Scurta tipologie a interviului:

Cel mai important criteriu de clasificare a interviurilor este cel al continutului; dupa acest criteriu, exista:

1.     Interviul de informare (de stiri): este un tip obisnuit de interviu, care are loc cu actorul evenimentului care trebuie relatat in stiri;

2.     Interviul de descriere: are loc intre jurnalist si un martor (care are si rolul de “actor” indirect al evenimentului).

3.     Interviul de analiza: se produce intre journalist si o persoana care poate plasa evenimentul intr-un context precis. De regula, acest tip de interviu raspunde la intrebarea “de ce?”.

4.     Interviul de comentariu: interlocutorul este, de regula, un expert sau orice persoana autorizata, a carei opinie este relevanta in contextul unui anumit eveniment.

5.     Interviul de opinie: este un cadru al controversei, mai ales in politica si are in centrul discutiei subiecte punctuale (exemplu: “Dosarul OMU”).

6.     Interviul de personalitate (de profil): aduce in centrul atentiei viata celebritatilor.

7.     Interviul de promovare: are ca scop atragerea atentiei publicului asupra unui fapt exceptional, in special din domeniile artei si culturii.

8.     Interviul de amploare: aduce in atentie teme generale, de actualitate, importante pentru societate (impozite, inflatie, etc.).

Un al doilea criteriu de clasificare a interviurilor este cel al “formatului” in care acestea intra; astfel, dupa acest criteriu, exista:

1.     Interviul-ancheta: interviul se realizeaza daca sunt vizate informatii valoroase in desfasurarea unei anchete;

2.     Interviul-reportaj: interviul este realizat cu un personaj care povesteste despre un fapt in care a fost implicat;

3.     Interviul-intalnire: este interviul prin intermediuzl caruia un personaj, important dintr-un anumit motiv, este descris;

4.     Interviul-documentar: interviul se realizeaza cu expertul care lamureste intr-o anumita problema;

5.     Interviul-sondaj (“micro-trottoir”): este categoria de interviu care se realizeaza in scopul colectarii mai multor opinii, care nu sunt considerat neaparat reperezntative pentru o categorie mai mare de populatie.

Interviul este atat o tehnica de colectare de informatie (interviul de stiri), cat si un gen publicistic independent, care necesita tehnici specifice de realizare (interviul de profil, de analiza, etc.); nu in ultimul rand, interviul este un „instrument” sociologic de cercetare stiintifica. Ca modalitate de colectare de informatie, interviul are drept scop de a aduna informatii, care, alaturi de alte informatii pot contribui la explicarea unei idei, a unei situatii, a unui eveniment. In cea de-a doua categorie intra interviurile care sunt orientate in exclusivitate asupra unei singure persoane, in scopul de a lamuri, explica, dezvolta, dezvalui, comenta, etc. o anumita situatie. Din cea de-a treia categorie de interviuri fac parte interviurile care nu sunt publicate in ziare, etc., reprzentand doar modalitati de culegere de informatie, acceptate de comunitatea stiintifica.

Indiferent de forma pe care o are interviul, este necesar un anumit timp de pregatire si anumite proceduri, in scopul de a induce sursei respective confortul de a vorbi fara constrangeri. Ca definitie de lucru, se poate considera ca interviul este o „conversatie organizata”, ca o situatie de comunicare in care jurnalistul pune intrebari, iar interlocutorul da informatiile pe care jurnalistul si-a propus sa le obtina la inceputul discutiei. Trebuie retinut ca interviul nu este o situatie „inchisa” (non-creativa) de comunicare si ca, daca apar detalii spectaculoase sau piste de discutie mai interesante decat pista initiala, nimic nu il impiedica pe jurnalist sa urmeze acel fir.

In opinia lui M. Mencher (1984), exista patru principii care fundamenteaza realizarea interviului: 1. Pregatirea temeinica a interviului, daca este posibil; 2. Stabilirea unor intrebari care sa il faca pe interlocutor sa vorbeasca; 3. Realizarea unei relatii eficiente de comunicare (existenta feed-back-ului), care creeaza premisa unei discutii productive; 4. Aplicarea principiilor ascultarii active si a comportamentului non-verbal in timpul conversatiei.

Cea mai mare parte a muncii jurnalistice consta in obtinerea informatiei din diverse surse, ceea ce argumenetaza ideea ca un jurnalist bun este obligat sa stapaneasca tehnicile intervievarii. Astfel, stirile sunt bazate pe informatii obtinute din trei mari categorii de surse: 1. surse „fizice” (dosare, arhive, atlase, etc.); 2. observatiile directe ale reporterului; 3. interviurile cu diferite persoane. Majoritatea stirilor reprezinta o combinatie a informatiilor provenite din aceste trei categorii de surse.

Interviul de stiri este cel mai adesea utilizat; rareori, se intampla ca un reporter sa redacteze un articol fara a avea nevoie de surse cu care sa vorbeasca. Daca un reporter de stiri vorbeste despre realizarea unui interviu, este vorba cel mai probabil despre mai multe interactiuni, cu surse, pentru a crea „baza informativa” a povestii.

Interviul pentru stiri

Interviurile dezvoltate de stiri pot aduce informatii prin interpretarea, background-ul si modul de a explica evenimentul respectiv prin intermediul unui invitat, care reia informatiile „schitate” in continutul stirii.

Interviul de profil

Un „profil” trebuie interpretat ca fiind o „mini-drama”, care ar trebui sa contina decor, actiune, dialog. Astfel, prin intermediul actiunilor sursei, si cu ajutorul „insertiilor” cu rol lamuritor sau de orientare facute de reporterului in timpul discutiei, ar trebui ca elementele de profil (caracter, vointa, personalitate, etc.) sa iasa la iveala. Interviurile de profil sunt profund conotative. Ingredientele importante ale uni interviu de profil pot fi considerate urmatoarele: 1. trecutul interlocutorului (data si locul nasterii, elemente semnificative din perioada copilariei); 2. aspecte anecdotice si incidente; 3. comentarii ale interlocutorului referitoare la propria persoana; 3. observatiile reporterului; raspunsuri ample; 4. observatii ale celor care il cunosc pe intervievat.

In general, evenimentele considerate de jurnalistii de stiri drept importante sunt atat surse generatoare, cat si justificari pentru realizarea unor interviuri de profil (razboaie, conflicte, catastrofe, etc.).

In ceea ce priveste elementele de colectare de informatii si de redactare, in mod normal, este nevoie de o perioada de timp mai mare de cateva zile.

Interviul monden (lifestyle)

Este categoria de interviuri care sunt interesante nu neaparat prin aportul adus la explicarea unor situatii sau la clarificarea unor probleme, dar care aduc date care altfel nu pot fi smulse de la anumite persoane, date fiind dreptul la viata privata, la intimitate, etc. Mai ales in presa scrisa, acest tip de interviu devine din ce in ce mai frecvent.

Asa-numitul „interviu monden” este, de fapt, o subcategorie a interviului de profil, si a facut cariera din motive evidente: interesul crescut pentru vietile private ale persoanelor fizice, dar si ale indivizilor obisnuiti care sunt reprezentativi pentru o clasa sau un grup social.

Principii fundamentale ale oricarui tip de  interviu

1. reporterul trebui sa aloce cat de mult timp este posibil pentru a se documenta asupra subiectului si asupra persoanei care trebui intervievata;
2. intrebarile trebuie dirijate cu atentie, dupa un plan orientativ care ar trebui sa existe, fie pe hartie, fie in mintea reporterului;
3. pe toata durata interviului, reporterul trebuie sa incerce sa stabileasca o relatie adecvata cu intervievatul, in functie de natura interviului (aceasta relatie poate sa fie prietenoasa, naiva, toleranta, amenintatoare, autoritara, etc.).
4. reporterul trebuie sa fie un ascultator activ si un bun analist a ceea ce s-a spus, a circumstantelor in care a fost spus, a importantei locului in respectiva conversatie

Regulile de baza ale intervievarii

Se stie ca in situatia de desfasurare a unui interviu, fiecare din actorii implicati in aceasta interactiune are anumite asteptari si pleaca de la anumite presupuneri; de regula, acestea se concretizeaza in regulile cu care cei doi actori ai situatiei de comunicare sunt de acord pentru a crea o atmosfera de incredere mutuala. In general, reporterul asteapta de la intervievat sa i se spuna adevarul si sa isi asume responsabilitatea celor afirmate. Intervievatul proneste de la premisa ca, in urma interviului, reporterul va utiliza corect cele afirmate si nu le va deforma.

LUCRARE: Cinematograful danez LUCRARE: Lista Filmelor Romanesti din Toate Timpurile

Ambii participanti la discutie vor considera, fara ca aceste lucru sa fie stabilit in prealabil, ca intrebarile si raspunsurile nu au conotatii si nu pot fi rastalmacite.

Desigur, exista si exceptii in care aceste reguli nu se aplica in totalitate, mai ales atunci cand sursele pot inventa, pot devia, pot distorsiona anumite informatii sau pot minti pur si simplu, daca aceste „tehnci” le avantajeaza. Este o obligatie profesionala a reporterului sa il aduca pe intervievat pe calea cea buna (in aceasta situatie, reporterul este mai asigurat cu cat cunoaste mai multe lucruri cu care il poate contracara pe interlocutor).

In ceea ce il priveste pe reporter, regulile care ar trebui sa stea la baza comportamentului din timpul interviului sunt mai multe, caci, de asemenea, reporterii pot minti, pot inventa lucruri, pot conduce gresit o discutie.

In linii mari, regulile de mai jos au fost create din cauza acelor reporteri care au fost prinsi cu „mata in sac”. Astfel, reporterul:

1. trebuie sa se identifice pe sine ca pe un element „marginal” al interviului;
2. trebuie sa clarifice de la inceput scopul interviului (formatul);
3. sa prezinte celor care nu sunt obisnuiti cu aparatura care sunt functiile acesteia;
4. sa apoximeze durata interviului;
5. sa realizeze interviul in cat mai scurt timp posibil;
6. sa puna intrebari clare, specifice, adecvate pregatirii si profilului sursei;
7. sa dea un anumit timp de gandire intervievatului;
8. sa ceara sursei sa repete sau sa clarifice raspunsurile vagi sau incomplete;
9. sa rosteasca cu voce tare raspunsurile interlocutorului, la care are indoieli asupra sensului cuvintelor si a semnificatiilor atribuite evenimentelor;
10. sa insiste sa capete rasunsuri, daca crede ca publicul are nevoie de acestea;
11. sa evite sa tina prelegeri sursei, sa o contrazica sau sa intre in dezbatere;
12. sa evite pe cat posibil sa permita interlocutorului sa nu isi asume informatia, atunci cand sursa face din acest lucru o conditie a realizarii interviului.

In cazul in care nu respecta aceste reguli minime, reporterii risca sa isi piarda slujbele. In realitate foarte putini oameni (surse) sunt dispuse sa vorbeasca cu reporteri incompetenti sau autoritari. De asemenea, daca sursa realizeaza ca reporterul se foloseste de interviul respectiv strict pentru a realiza o evolutie in cariera sau pentru ca reporterul sa isi promoveze ideile si filosofia, sursa se va inchide definitiv pentru reporterul respectiv.

Pe de alta parte, sursele pot fi la fel de „incorecte”, mai ales cele in cautare de promovare rapida si de mare impact, asa cum este promovarea prin presa. Reporterii care au suficienta experienta profesionala pentru a depista „baloanele” de incercare pe care le lanseaza sursele, stiu cand este vorba despre o informatie incompleta sau prost plasata.

Pregatirea interviului

Este o etapa necesara, obligatorie pentru realizarea unui interviu, caci este etapa de documentare asupra temei, asupra interlocutorului, etc., ce ii va furniza jurnalistului instrumentele necesare pentru a opera rationalizari (a crea un plan de abordare, a retine informatiile esentiale si detaliile semnificative, a schita o serie de intrebari, a-si forma o viziune asupra temei, etc.).

Primele observatii referitoare la aceasta etapa a realizarii interviului sunt urmatoarele:

1.     alegerea interlocutorului, a subiectului

2.     documentarea (asupra temei si asupra persoanei) trebuie facuta temeinic, nu numai pentru a initia intrebarile si a intelege raspunsurile, dar si pentru a demonstra, daca este cazul, ca jurnalistul respectiv nu este usor de pacalit;

3.     organizarea temei: tema majora a discutiei poate fi divizata in mai multe categorii logice, astfel incat, jurnalistul sa poata obtine, dincolo de structura informativa de baza, citate, anecdoate, poante, etc., adica o „pata de culoare”.

4.     stabilirea obiectivelor interviului

5.     lista intrebarilor trebuie inventariata in avans si trebuie sa contina, intr-o forma sau alta, toate intrebarile care pot fi inventate asupra acelei teme;

6.     in situatiile in care interviul se va desfasura pe o tema delicata, reporterul trebui sa isi imagineze care ar putea fi atitudinea interlocutorului fata de jurnalist si fata de subiectul respectiv. Care este rolul sursei in eveniment? De a cui parte este?, Ce fel de raspunsuri se asteapta de la intrebarile-cheie?, sunt tot atatea puncte de plecare pentru elaborarea unui plan de atac menit sa identifice atat tipul de atitudine posibila intr-o asemenea situatie, cat si solutiile de iesire din impas;

7.     pregatirea intalnirii propriu-zise (unde?, cand?, etc.).

Termenul-limita este unul din cei mai importanti factori dupa care se organizeaza etapa de pregarire a informatiilor. De aceea, background-ul reporterului este foarte important in situaiile in care nu este prea mult timp la dipozitie. In cazul unei presiuni foarte mari a timpului, resursele personale ale reporterului (cunostinte, notite, dosare, etc.), precum si colegii din redactie reprezinta maximum de pregatire, iar planul de intrebari se poate face in urma utilizarii informatiilor de la acest nivel.

Realizarea efectiva a interviului

Tehnica intervievarii

Intr-o lume ideala pentru reporteri, sursele cele mai bune sunt cele care doresc sa vorbeasca, iar atunci cand fac acest lucru, discursul lor este la obiect si este foarte scurt. In realitate, lucrurile nu stau chiar asa. Nu tot timpul, reporterii au de-a face cu surse care iubesc vorbaria, care vorbesc foarte clar, care sunt de incredere in privinta subiectului care ii intereseaza pe reporteri.

In cele mai multe interviuri, intrebarile se pregatesc din timp. Cel mai atent sunt pregatite atat primele intrebari, cat si cele esentiale (de a caror desfasurare depinde modul in care are loc discutia). Alte intrebari ajutatoare sau complementare pot sa decurga direct din raspunsurile intervievatului si nu pot fi pregatite.

In cazul interviurilor de personalitate, este obligatoriu ca reporterul sa caute datele importante referitoare la varsta, adresa, educatia, slujba, familia, hobby-urile intervievatului. Uneori, toate aceste informatii se regasesc in materiale de tip CV, dar, din pacate, aceste informatii sunt seci, nu dau detalii, deci nu sunt cele mai bune ghiduri in evaluarea personalitatii interlocutorului. De asemenea, reporterul trebuie sa identifice sursa astfel incat sa furnizeze cititorului motive de a acorda credit observatiilor care pot fi facurte in timpul interviului.

Intrebarile de baza sunt neutre, indiferent de tipul de interviu si in mod normal, atrag raspunsuri firesti, usor de dat. Intrebarile introductive sunt mai greu de ales daca este vorba despre persoane publice, care au exerctiul comunicarii in public si care trebuie abordate cu cea mai mare atentie.

In general, intrebarile care se pun in majoritatea interviurilor sunt intrebarile menite sa aduca informatii originale, inedite, sa dezvaluie aspecte necunoscute ale unei probleme foarte cunoscuta. Logica ce sta la baza elaborarii planului de chestionare este determinata de modul in care reporterul evalueaza importanta informatiilor referitoare la tema respectiva.

Tipuri de intrebari

• De atac (care asigura introducerea in subiect, arata motivatia interviului si modul de utilizare a informatiilor; organizarea atacului dupa aceasta logica asigura contextualizarea interviului).
• De sprijin.
• De relansare (neutre).
• De punere la punct.
• De insistenta si nominalizare.
• De obiectie.
• De controversa.

Intrebari deschise / intrebari inchise

Intrebarile deschise sunt intrebarile care nu cer un raspuns punctual, informativ, in timp ce intrebarile inchise ofera informatii punctuale, scrte, seci (exemplu: „ce parere aveti despre faptul ca meciul nu a mai avut loc?” / „sunteti suparat ca meciul nu a mai avut loc?”).

Intrebarile potrivite

Reporterii sunt adesea criticati din cauza intrebarilor elaborate pe care le pun sau din cauza repetitiei intrebarilor, care determina o anumita redundanta de informatii. (aceleasi intrebari pentru aceeasi poveste ultracunoscuta). Intrebarile potrivite sunt cele care aduc un plus de informatie fata de ceea ce se stie deja.

Intrebarile dificile

Constituie „cheia” realizarii unui interviu de succes si se refera la acel chestionari care pun in dificultate interlocutorul, il fac sa se simta inconfortabil, etc. (exemplu: „Domnule Adrian Nastase, cum au fost tolerate abuzul si coruptia in Guvernul Romaniei, cand tocmai acesti demnitari ar trebui sa fie exemple de corectitudine?).

Cum faci sursele sa vorbeasca

Prima faza a interviului este adesea o faza de “incalzire” a discutiei, atat pentru reporter, cat si pentru sursa. Intervievatul se gandeste intens la ceea ce urmeaza sa aspuna, pentru a nu ii dauna, lui si organizatiei lui, iar jurnalistul incearca sa gaseasca motivatii sa il convinga pe interlocutor sa vorbeasca fara teama si sa ii dea informatia de care are nevoie (argumentul suprem ramane publicitatea). De regula, jurnalistul il flateaza pe intervievat (“ce birou dragut aveti…”, “in fotografie este familia dumneavoastra?”), se arata surprins sau jignit, daca exista pericolul ca interveivatul sa se razgandeasca. In extremis, jurnalistul poate cere imperativ anumite informatii, daca sursele sunt reprezentanti ai autoritatii centrale, locale, etc., in numele interesului public. De asemenea, tot intr-o astfel de situatie de refuz, jurnalistul trebui sa incerece sa ii explice sursei care sunt dezvanatajele refuzului de a vorbi. Dar, in general, acestea sunt cazuri destul de rare, deoarece sursele au, de regula, mai multa nevoie de presa decat invers.

Un ghid general al elaborarii planului de intrebari

1. Niciodata nu se incepe interviul cu intrebarile cele mai dificile; “gheata” poate fi sparta prin prezentarea reporterului, a publicatiei, etc.
2. Intrebarile deschise (care lasa libertate de exprimare mare) contin si o capcana: de cele mai multe ori, exista riscul ca intervievatul sa devieze de la subiectul initial, pentru a ajunge la subiectele pe care le stapaneste cel mai bine. In stiri, nu se practica acest gen de intrebari. “Valoarea de utilizare” a intrebarilor a intrebarilor deschise este mare atunci cand se cauta crearea unei atmosfere destinse, cand se cauta informatii referitoare la personalitatea interlocutorului, etc.
3. Jurnalistul trebui sa fie foarte atent in timp ce sursa vorbeste, atat la ceea ce spune, cat si la ceea ce face (limbajul non-verbal). Este receptiv? Este genul care se supara daca il intrerupi sau este o persoana deschisa? Faza de “incalzire a interviului este de ajutor pentru amandoi participantii implicati, deoarece ambii se pun de acord care este stilul interviului (formal / informal, etc.).
4. Daca este posibil, planul de intrebari initial trebui urmat indeaproape, deoarece inerlocutorul este ghidat sa aduca informatiile pe care jurnalistul si le-a propus initial. Daca urmeaza o intrebare-cheie, aceasta trebuie pregatita prin doua-trei intrebari preliminare, care sa aduca interlocutorul in directia pe care jurnalistul o doreste.
5. Pe toata durata interviului, jurnalistul trebui sa ramana atent, deoarece se poate intampla ca in timpul discutiei sa apara o tema mai inictanta, iar cea initiala sa devina secundara.
6. Jurnalistul trebui sa isi faca planul de bataie avand tot timpul in minte ideea ca, atunci cand se intoarce in redactie, trebuie sa aiba suficiente informatii pentru a redacta interviul (nume, prenume, functii, cifre, etc.):
7. Jurnalistul nu trebui sa se piarda in euforia discutiei sau sa uite sa puna intrebarea esentiala pentru care a venit de fapt.
8. Chiar daca poate sa para naiv, jurnalistul trebui sa intrebe absolute orice este necesar pentru a fi convins ca a inteles corect ceea ce i s-a spus.
9. Pentru a il mentine intr-o dipozitie de comunicare pe interlocutor, junalistul trebuie sa il “ajute” din cand in cand cu intrebari de sprijin (“Ce vreti sa spuneti cu asta?”, etc.)
10. Uneori, este binevenita o schimbare de ritm conversational, pentru a nu il obosi foarte tare pe interlocutor; acest lucru poate fi marcat de jurnalist prin punerea deoparte a notitelor si prin “simularea” unui profund interes fata de aspecte neesentiale ale temei in dicutie.
11. Daca intervievatul nu doreste sa comenteze o anumita intrebare (situatia de “No comment”), jurnalistul nu trebui sa renunte usor. Acest moment poate marca inceputul unei “lupte” intre jurnalist si sursa: jurnalistul se poate preface ca nu a inteles  sau poate reveni mai tarziu sau mai pe ocolite.
12. Uneori, cele mai interesante informatii sunt “scapate” dupa asa-numiul interviu (cand reporterul inchide reportofonul sau caietul cu notite). Daca acest lucru se intampla, reporterul poate folosi linistit acele informatii, deoarece interviul nu se termina pana cand reporterul nu iese pe usa.

Cateva reguli fundamentale care trebuie urmate in elaborarea planului de intrebari: nu intrebarilor tendentioase; gruparea pe teme a intrebarilor, intr-o succesiune logica; da, pentru formulari inteligente, expresive; da, pentru intrebari scurte si clare; da, pentru intrebarile provocatoare, care incita la discutie; da, pentru intrebari adecvate scopului urmarit

Cadrul si contextul interviului

1. Jurnalistul asculta cu atentie, dupa principiile ascultarii active (dar selectiva in acelasi timp), pentru sesizarea neconcordantelor, pentru a retine detalii importante, pentru a-si motiva interventiile in cadrul discutiei. Respectarea acestor reguli asigura controlul converstiei de catre jurnalist.
2. Intervievatul este prioritar.
3. Concluzia apartine jurnalistului.
4. Intervievatul trebuie ajutat, “pisat”, daca este nevoie.
5. Tonul jurnalistului trebuie sa fie civilizat, in nici un caz agresiv.

Stilul interviului

o      Interviul ideal este cel prin care se obtin raspunsuri la cele 5 intrebari;

o      Principiul fundamental al interviului: o idee, o intrebare;

o      Un bun realizator de interviuri da dovada de: cunoasterea subiectului, de o mare intuitie, de o mare flexibilitate si de o mare capacitate de comunicare;

o      In timpul interviului, jurnalistul trebuie sa dea dovada de amabilitate, de politete, de profesionalism;

o      Intrebarile trebuie sa isi atinga scopul;

o      Este bine ca jurnalistul sa ia notite, pentru a-si clarifica ideile si a structura informatia mai usor; in plus, este mai usor si mai sigur, in caz de accidente tehnice (stricarea reportofonului).

Redactarea interviului

Presupune redarea fidela a dialogului, dar sunt permise anumite ajustari de forma, daca jurnalistul considera ca este cazul.In general, etapa de redactare presupune “translarea” informatiei din limbajul vorbit (mai eliptic, mai ambiguu, plin de digresiuni) in limbajul scris (coerent, care respecta normele gramaticale ale limbii literare, mai ingrijit, etc.). Din punct de vedere al structurii continutului, in redactare se tine cont de anumte reguli, fixate in practica profesionala:

1.     titlul este, de regula, un citat care contine informatii menite sa atraga atentia si sa starneasca interesul;

2.     sapoul: este unitatea de text care urmeaza dupa titlu si precede succesiunea de intrebari si de raspunsuri, in cadrul careia ar trebui sa se precizeze: numele, functia, calitatea interlocutorului, justificarea subiectului ales, tema interviului, legatura cu actualitatea, daca este cazul, elemente de loc, de timp sau de décor care dau informatii despre interlocutor. Sapoul nu rezuma interviul, ci deschide o “portita” catre tema, subiectul si detaliile discutiei care urmeaza.

3.     succesiunea intrebare-raspuns: trebuie marcata grafic (bold, italic, etc.) pentru a putea face textul mai usor de parcurs.

4.     detalii legate de décor, de locul de desfasurare a discutiei: de obicei, nu sunt redate descrieri scenice decat daca sunt foarte interesante.

5.     intertitluri: nu sunt necesare.

6.     finalul interviului: ultima unitate de text care apare in interviu este cuvantul intervievatului (de fapt, reprezinta raspunsul la ultima intrebare). Nu sunt necesare, ba chiar sunt contraindicate transcrierile care sugereaza “culisele conversationale” ale interviului (Jurnalist: “Va multumesc pentru interviu”; intervievat: “Cu placere”, etc.), deoarece aceste schimburi de cuvinte nu fac parte din interviul propriu-zis, ci tin de aspectele de organizare a acestei proceduri jurnalistice.         

In cazuri exceptionale (insistente, personalitati marcante, etc.), interviul poate fi vazut de sursa inainte de publicare si, in functie de jurnalist, mai poate fi modificat, dar, de regula, aceasta procedura este la limita profesionalismului si nu il avantajeaza pe jurnalist. De asemenea, nu se trimit intrebarile dinainte, pentru ca sursa sa aiba timp sa fabrice cele mai calculate raspunsuri. Intrebarile se pun in cadrul intalnirii, in timp real, pentru a-l surprinde pe interlocutor si pentru a exploata eventualele “slabiciuni” din procesul de comunicare.

Elemente ale comunicarii interpersonale eficiente (verbal / non-verbal)

In analiza limbajului, ca vector principal de informatii despre o anumita persoana, despre anumite situatii sau anumite evenimente,trebui sa se sina cont de anumite caracteristici ale acestuia:

limbajul este simbolic (simbolul reprezinta lucruri, idei, evenimente, obiecte);

limbajul este determinat cultural;

atitudinile celorlalti depind de statutul social al persoanei;

credibilitatea: cu cat mesajul scris / transmis de cineva este mai sofisticat (cuvinte care nu sunt uzuale, fraze groaie, etc.), cu atat mai credibila este considerata persoana respectiva;

componenta “stima de sine” poate fi dedusa din limbaj;

limbajul este denotative si conotativ;

limbajul reflecta atitudini (sentimentale, de atractie, de responsabilitate, de angajament, etc.).

puterea ca atribut personal influenteaza limbajul;

din limbaj, poate fi dedusa natura relatiei de comunicare care se stabileste intre doua persoane.

Limbajul care provoaca neintelegeri

limbajul echivoc, in cadrul caruia cuvintele sunt utilizate in afara sensului dat in dictionare. Cea mai buna abordare in situatiile de acest tip este atitudinea “N-am inteles bine, vreti sa repetati?”;

termenii relativi (repede/ incet, sufficient / nu indeajuns de mult, etc.), care pot fi intelesi diferit, in functie de sistemul de referinta al vorbitorului;

limbajul emotiv, in care termenii sunt utilizati atat in sens denotative (descrierea obiectiva, conventionala a ceva), cat si in sens conotativ (cu implicatii subiective);

confuzia care apare in urma inferentelor intre fapte / opinii, cand acestea nu sunt in mod strict delimitate (faptele sunt verificabile, sunt observabile, in timp ce opiniile reprezinta interpretari neconstranse ale unor fapte);

limbajul eufemistic;

limbajul abstract, care are ca disfunctii stereotipurile (descrieri generale) si confuzii (din cauza impreciziei).

Problematica ascultarii

Ca si concept, ascultarea este un tip de comunicare a comportamentului. In general, se fac confuzii intre a asculta (care implica interpretarea persoanei care vorbeste) si a auzi (capacitatea mecanica a aparatului auditiv de a capta sunetele). Ascultarea nu este un porces innascut, fiind infleuntata de numerosi factori. Ascultarea nu este o activitate “pasiva”; ascultarea este o aczivitate in care feed-back-ul poate sau nu sa existe (treceptorul poate elibera mesaje non-verbale care arata ca ideile emitatorului au fost receptate, dar  nu exista un raspuns verbal care sa indice cum, cat din mesaj a fost receptat. Comunicarea in cadrul careia se practica ascultarea activa este relativ rapida (daca vorbitorul nu este intrerupt). Neintelegerile in cadrul acestui tip de comunicare apar in urmatoarele situatii: 1. cand vorbitorul transmite un mesaj clar, dar ascultatorul nu il recepteaza ca atare; 2. cand ascultatorul este atent, iar vorbitorul este neatent; 3. cand mesajul transmis este corect, dar vag.

Astfel, un mesaj nu este primit la fel de toti ascultatorii. Factorii care contribuie la intelegerea/non-intelegerea mesajului sunt multipli: cauza mesajului, factorii psihologici, rolurile sociale, background-ul cultural, interesele si nevoile personale ale celor implicati in comunicare.

Componente ale ascultarii

A auzi: tine de aspectul fiziologic al actului de a asculta, este un process neselectiv care poate fi influentat de factori, precum: zgomot, oboseala, expunere indelungata la zgomot, etc.;

A fi atent: reprezinta un process selectiv si o etapa psihologica a ascultarii, care este in relatie cu intentia, cu motivatia comunicarii (nevoi, dorinte, asteptari, interese).

A intelege: presupune interpretarea mesajului; procesul de intelegere este compus din mai multe elemente (recunoasterea regulilor gramaticale, cunostintele despre sursa, contextual social, etc.); depinde de abilitatea de a organiza informatia auzita intr-o forma care sa poata fi usor recunoscuta. O intelegere de success depinde de: abilitate verbala, inteligenta, motivatie, etc.

A actualiza: reprezinta abilitatea de a retine informatii, care depinde de: numarul repetarilor, de cantitatea si natura informatiei transmise, etc.; in general, oamenii isi amintesc jumatate din ceea ce aud, constituind asa-numitul “mesaj residual”.

Pseudo-ascultarea

Reprezinta imitarea ascultarii reale, aparenta atentiei acordate unei persoane, desi receptorul are altceva in minte. Exista mai multe situatii in care se poate manifesta pseudoascultarea: 1. cand vorbitorul nu asculta, deoarece crede ca doar el are ceva de spus; 2. cand este ascultata doar o parte din expunere; 3. cand este creat intregul din parti mai mici, distorsionand sesnuri; 4. cand se manifesta tendinta de a interpreta mesajele actuale in termeni similari mesajelor trecute (stereotipizarea); 5. cand comentariile sunt luate drept atacuri personale si exista probleme legate de imaginea persoanla; 6. cand ascultarea este activa, dar se realizeaza cu scopul colectarii de informatii pentru a declansa un atac; 7. cand sunt implicate in actul comunicarii persoane care nu au abilitatea de a descoperi sensuri dincolo de cuvinte.

Ascultarea ineficienta

Efortul pe care il face receptorul este un semn ca se produce ascultarea efectiva. In general, deficientele ascultarii au la baza mai multe motive: supraincarcarea mesajului, diferense de ritm in gandire intre cei doi particpanti la comunicare, “zgomotele” psihologice, “zgomotele” mecanice, elemente care tin de supraestimare (ingamfare, atribuire, etc.), dorinta de a avea controlul asupra celorlalti, lipsa educatiei, etc.

Exercitii

1.     Urmariti cu atentie stirile si alegeti un eveniment semnificativ. Elaborati planul de intrebari al unui posibil interviu cu unul din actorii evenimentului respectiv.

2.     Realizati un interviu de profil cu o persoana obisnuita (mama, tatal, sora, cel mai bun prieten, etc.).

3.     Selectati din presa centrala cotidiana un interviu de informare, de interes general. Comentati.

4.     Selectati din presa specializata (feminina, sportiva, economica, etc.) un interviu cu o persoana publica. Analizati modul de realizare.

5.     Urmariti / inregistrati un talk-show (in care sa fie prezent un singur invitat). Redactati interviul dupa exigentele de publicare in presa scrisa.