Ancheta - definitie, caracteristici ale anchetei, tipuri de ancheta, demararea unei anchete, intre intrebare si intuitie

Ancheta, definitie

Ancheta poate fi considerata ca fiind orice demers jurnalistic care are ca scop informarea, explicarea sau aprofundarea unor informatii existente si considerate importante de catre jurnalist. Elemente ale anchetei se regasesc si in alte genuri: a) cand o informatie este verificata; b) cand jurnalistul forteaza obtinerea unor informatii; c) atunci cand textul jurnalistic scoate la lumina fapte noi, neasteptate.

Caracteristici ale anchetei

a) ancheta este gen informativ.

b) ancheta este mai dezvoltata decat reportajul sau relatarea, din punctul de vedere al spatiului ocupat.

c) ancheta poate fi alcatuita din mai multe texte diferite.

d) realizarea anchetei necesita timp indelungat.

e) ancheta poate esua, chiar daca pana la un anumit moment au fost depuse multe eforturi.

f) informatiile in baza carora se organizeaza mesajul esential al anchetei se obtin greu.

g) in redactarea textului, nu toate sursele trebuie divulgate.

i) in general, ancheta este semnata de toti cei care au contribuit la realizarea ei.

Etape in desfasurarea anchetei

a)     Stabilirea importantei intrebarii la care sa raspunda ancheta.

b)     Reducerea campului de investigat.

c)      Studierea dosarului.

d)     Ierarhizarea problemelor de rezolvat.

e)     Realizarea intalnirilor

f)      Crearea convingerii

g)     Optiunea redactionala (demonstrativa / argumentativa), tipul de dosar.

h)     “Montajul”, redactarea propriu-zisa, din care nu trebuie sa lipseasca intertitrajul, foto, legenda, ilustratie.

Ancheta are rolul de a dezvalui informatii greu accesibile

Jurnalistii si observatorii mass-media sustin aproape in unanimitate ca ancheta este unul din cele mai prestigioase genuri jurnalistice. In general, jurnalistii specializati in elaborarea textelor de tip-ancheta apar drept eroi confratilor lor, datorita caracteristicilor specifice ale acestui mod de a practica jurnalismul si, in mod special, datorita misiunii pe care o are ancheta, ca demers profesional si anume de a scoate la iveala informatii greu accesibile in mod normal. Desigur, aceasta acceptiune se aplica demersurilor investigative de mare amploare.

In mod curent, in practica jurnalistica exista „atitudinea de tip ancheta” care presupune un raport specific fata de cercetarea realitatii, si anume acela de a cerceta pentru a descoperi, pentru a lamuri, pentru a identifica informatii care, daca nu ar fi cautate in mod sistematic de catre jurnalist prin aplicarea procedurilor profesionale, ar ramane necunoscute publicului.

De aceea, unul din cele mai mari „pericole” ale anchetei este ca ii poate intimida pe incepatori si, in mod sigur, ca ii provoaca in mod sigur pe jurnalistii experimentati. Si intr-un caz, si in celalalt, in cazul reusitei, gratificatiile sunt numeroase si inevitabile: performanta profesionala, recunoasterea profesionala, etc.

Analiza modului de realizare a anchetei este, mai degraba, o chestiune de metoda.

Ancheta are un rol explicativ

Spre deosebire de reportaj, care presupune, dupa cum am mai aratat, elaborarea unui text al carui scop este sa il faca pe cititor sa vada prin ochii reporterului un anumit eveniment, ancheta este demersul jurnalitic prin care jurnalistul cauta sa explice, sa lamureasca, sa analizeze un anumit eveniment. Ceea ce deosebeste in mod fundamental ancheta de alte demersuri jurnalistice este „demontarea” mecanimelor unui eveniment, ale unei situatii considerate importante de catre jurnalist si publicarea aspectelor obscure, nestiute, cu buna stiinta ascunse, ale acelui eveniment sau ale acelei situatii. Din cauza ca se bazeaza in principal pe mijloace analitice, iar presa scrisa presupune un mesaj mai elaborat decat presa audiovizuala, ancheta este un gen publicistic specific presei scrise, dar acest fapt nu inseamna ca anchetele nu sunt prezente si pe canalele radio si televiziune.

Orice text redactat pentru a fi publicat in presa raspunde la intrebarile fundamentale: cine?, ce?, cand?, cum?, de ce?. Ancheta merge putin mai departe, dand raspunsuri elaborate, argumentate acestor intrebari intr-o maniera incisiva. De exemplu, o ancheta nu spune doar cine este actorul principal al unui eveniment. Ancheta incearca sa identifice cu exactitate cine este, intr-adevar, acel personaj, incearca sa reconstituie datele situatiei pana in cel mai mic detaliu, incearca sa localizeze cat mai precis modul de desfasurare a faptelor, sa fixeze detaliile temporale, sa descrie contextul in care a avut loc evenimentul, care este logica acestuia, etc.

Ancheta are rolul de a pune in perspectiva evenimentul

Activitatea jurnalistica in esenta ei nu este spectaculoasa, din contra, este repetitiva. Ancheta aduce in viata jurnalistilor iesirea din rutina. O amenajare a unei piete, marirea unei strazi sau conflictul referitor la zgomotul dintr-un anumit cartier sunt aspecte ale unei teme mai generale, precum politica urbanistica. Ei bine, daca pentru fiecare din aceste aspecte se poate construi un text informativ de tip stire, relatare sau reportaj, pentru tema majora se poate face o ancheta care sa le unifice pe toate. Asadar, ancheta nu este doar actul de a prezenta aspecte radical opuse ale unei problematici, sau ale unui eveniment. In plus, construirea unei anchete nu presupune prezentarea in alb si negru, ci, din contra, nuantarea situatiei respective. Un bun realizator de anchete este cel care sesizeaza ca realitatea nu este niciodata extrem de pozitiva sau extrem de negativa, ci este cel care sesizeaza „nuantele de gri” si le da acestora o interpretare. Deci, ancheta nu este doar o punere in text a unor pozitii ale actorilor evenimentului complet opuse, ci este mai degraba o tentativa de a releva toate nunatele unei situatii, de a crea o perspectiva prin care evenimentul respectiv poate fi inteles.

Totusi trebuie precizat ca exista si anumite riscuri in realizarea unei anchete, iar cel mai mare dintre acestea este de a „derapa” catre abstractiuni, de a trece catre interpretari filosofice in loc de a reda realitati, de a sustine o anumita teza intelectuala sub pretextul relatarii unor evenimente. Trebuie facut astfel incat ancheta sa se „hraneasca” din fapte concrete, aducandu-le in primul rand in atentia publicului, confruntandu-le si oferind un mod de intelegere a situatiei. Marile anchete care hranesc mitologia construita in jurul acestei teme se diferentiaza de toate celelalte prin detaliile rezultate in urma abordarii evenimentului din toate unghiurile posibile. Daca am lua drept exemplu de subiect de ancheta modul de privatizare al unei intreprinderi de produs tevi, intrebarile pe care si le va pune jurnalistul nu trebuie in nici un caz sa fie generale sau filosofice, ci, punctuale, concrete, legate de cat mai multe aspecte legate de privatizarea intreprinderii.

Ancheta are un scop informativ

Ancheta este, fara nici un fel de indoiala, un gen informativ, care nu trebuie sa fie scrisa dupa regulile editorialului sau ale comentariului, desi, fara nici o indoiala ca poate fi un text care are ca punct de plecare convingerea intima a jurnalistului ca acolo, in zona in care isi propune sa cerceteze, se intampla ceva. „Fapte, nu opinii”, aceasta este deviza dupa care trebuie sa se orienteze jurnalistul atunci cand elaboreaza ancheta. Desigur, elementele de evaluare calitativa (declaratii, opinii, etc.) au un rol hotarator in elaborarea textului, dar structura textului trebuie sa se bazeze pe informatia „obiectiva”, factuala.

Tipuri de ancheta

Desi principiul fundamental al anchetei este acelasi, indiferent de forma textului (informatia greu accesibila care trebuie prezentata cat mai analitic posibil), practica jurnalistica a relevat cateva tipuri semnificative de ancheta, dupa criterii precum: actualitatea evenimentului sau a situatiei despre care jurnalistul construieste ancheta, sensibilitatea redactorului-sef, periodicitatea publicatiei in care este publicat textul, etc.. Astfel, sunt considerate ca semnificative:

a)     Ancheta de actualitate

„Ambitia” sa este limitata, in functie de presiunea evenimentului asupra publicarii. Daca trebuie sa fie extrem de repede publicata, asa cum se intampla de cele mai multe ori, ancheta de acest tip se rezuma la a aduna si a asambla declaratiile si informatiile cele mai disponibile. Cum se poate obtine o autorizatie de instalare, pentru a deschide un magazin in incinta unui stadion?, cum s-a intamplat ca magazinul a luat foc?, etc.

Ancheta de actualitate este relativ modesta in comparatie cu „surorile” ei mai elaborate (ancheta-magazin, spre exemplu), dar, cu toata modestia informatiilor pe care le aduce in mod normal, este utila, deoarece aduce in atentie anumite mecanisme de functionare, care poate atrage atentia asupra unui tip de probleme care ar putea sa apara intr-o anumita zona. Ancheta de actualitate este relativ ieftina ca efort si energie consumate din partea jurnalistului, dar nu este un gen de ancheta frecvent intalnit in paginile ziarelor.

Exemplu: sedinta Consiliului Municipal al PMB, votarea de urgenta a unui buget pentru victimele unei explozii care a distrus un bloc de locuinte in care locuiau cateva sute de oameni.

b)     Ancheta bazata pe colectarea faptelor diverse

Acest tip de ancheta este, de fapt, una din formele pe care le ia ancheta de actualitate, asemanandu-se foarte mult cu ancheta „politieneasca” elementul comun fiind reprezentat de reconstituirea circumstantelor evenimentului. Pentru realizarea acestui tip de ancheta, jurnalistul trebuie sa dea dovada de un adevarat simt al „contactelor”, care sa il ajute sa deschida usile surselor mai greu accesibile (expertii, specialistii), dar si de o rabdare iesita din comun pentru a colecta cele mai mici informatii. Contributia anchetatorilor in construirea acestui tip de text se refera in mare parte la la extragerea informatiilor importante, pornind de la faptele diverse, aparent nesemnificative, care s-au intamplat in derularea evenimentului cercetat. Presiunea timpului este una din constrangerile care pot sa apara in acest caz, deoarece adunarea detaliilor presupune o anume „arta” a conversatiei, care necesita mult timp pentru a fi eficienta: unii nu vor sa vorbeasca, altii vorbesc prea mult, altii au intentii manipulatoare, etc. Atunci cand ancheta trebuie facuta pentru cotidiane, ancheta este foarte riscanta, deoarece pericolul disfunctiilor de informare pot sa apara la tot pasul. In mod paradoxal, acest tip de ancheta care face „valuri” in presa pe termen scurt ridica intrebarea daca subiectul, supramediatizat, are intr-adevar relevanta dupa criteriul interesului public. Adica, daca nu cumva este vorba despre „mult zgomot pentru nimic”. De fapt, acest tip de „acoperire” jurnalistica a unui subiect nu este chiar o ancheta, desi pare o ancheta; in multe situatii, daca jurnalistul nu este experimentat, poate fi folosit de surse drept purtatori de cuvant ai unei cauze. Sub presiunea evenimentelor, lucrurile pot scapa jurnalistului de sub control, de aceea, pentru presa cotidiana nu este un gen recomandat, din cauza superficialitatii si a vulnerabilitatii informatiei.

Exemplu: scandalul politistilor care au furat benzina (a reprezentat, dupa modul in care subiectul a fost prezentat o falsa ancheta, deoarece nu au fost prezentate decat foarte putine informatii referitoare la subiect).

c)      Ancheta-magazin

Prima caracteristica aunei anchete de tip magazin este aceea de a se fi eliberat de sub presiunea actualitatii imediate (a evenimentului sau a publicarii). In cel mai rau caz, poate fi vorba despre fapte care au legatura cu evenimentul respectiv, care se intampla in actualitatea imediata si care creeaza pretextul pentru elaborarea anchetei asupra subiectului respectiv. Acest tip de demers jurnalistic nu plaseaza lectorul in contextul unui eveniment punctual, ci intr-unul mai general, in care pot fi plasate fapte similare (daca un stadion ia foc, ancheta ar trebui sa arate care este situatia in general pe stadioane, nu neaparat pe un anumit stadion). Campul clasic de investigatie descris de acest tip de ancheta este cel al sociologiei, pe care o practica si jurnalistii intr-o anumita masura. Temele cele mai frecvente in acest tip de anchete sunt cele precum: femeia de cariera, avortul in randul adolescentelor, biserica si tinerii, salariile in sistemul de invatamant, etc. Reusita anchetelor intreprinse asupra unor teme de acest tip este garantata de observatia directa, profunda. Dar titlurile generale si aparent generoase pot fi inselatoare. Ele sugereaza dosare de multe pagini si saptamani de munca. Dar nu trebuie sa fie neparat asa. Anchetele-magazin pot sa fie relativ scurte, cu accente substantiale asupra unei idei principale, considerata de jurnalist de importanta pentru actualitate. Presa-magazin este spatiul in care se regasesc aceste texte jurnalistice, care pot fi valoroase atat prin natura temei, a subiectului ales, cat si a unghiului de abordarte, dar si prin relevanta faptelor prezentate.

Exemple: deraierea unui tren, numarul emisiunilor de radio consacrate televiziunii (frecventa difuzarii, scopuri, teme, unghiuri de abordare, limitele abordarii in functie de specificul canalului, legatura dintre strategiile de televiziune si apartenenta anumitor posturi de radio la trusturi de presa, etc.). Raspunzand la aceste intrebari, situatiile posibile pot sa apara, de asemenea, pot aparea si contradictii. Articolul nu are mari sanse de a primi Premiul Pulitzer, dar este un text care poate constitui o baza de date analizata si analizabila.

d)     Ancheta de investigatie

Este tipul de ancheta foarte bine documentata, care este relativ greu de facut de catre jurnalistii mai putin experimentati. Trebuie precizata ca formula „ancheta de investigatie” este aproape un pleonasm, caci orice travaliu jurnalistic presupunand cercetare, investigare, munca de detectiv duce in mod normal la elaborarea unei anchete, din punctul de vedere al raportului fata de realitate. In prezent, in practica jurnalistica, o ancheta care face parte din aceasta categorie este asemanatoare unui text stiintific, in care faptele sunt rationalizate si interpretate in termenii impusi de logica paradigmei stiintifice, fapt care are anumite consecinte, cea mai importanta dintre acestea fiind ca sursele vor fi mult mai reticente, poate chiar ostile fata de jurnalistul implicat intr-un astfel de demers. In aceste conditii, jurnalistul are nevoie de mai mult timp pentru a colecta informatii si este obligat sa se foloseasca de metode mai putin conventionale pentru a intra in posesia informatiilor pe care le doreste. De aceea, nu oricine poate fi un jurnalist de ancheta care sa aiba succes, fiind nevoie de o serie de abilitati personale, profesionale si nu in cele din urma sociale pentru a face fata exigentelor multiple pe care le presupune demersul de tip „ancheta de investigatie”. Temele, subiectele asupra carora se poate opri jurnalistul de investigatie pot fi de orice fel, inclusiv cele care se regasesc in mod frecvent pe teritoriul presei magazin, a faptului divers sau al portretizarilor de personaj.

Exemple: situatia gimnastelor de la Deva, care sunt obligate sa dea bani antrenorilor din          castigurile personale, rezultate in urma castigarii competitiilor; coruptia in randul politistilor; profesori care iau bani la examene, etc.

LUCRARE: Cinematograful danez LUCRARE: Lista Filmelor Romanesti din Toate Timpurile

e)     Ancheta-portret

Unii autori considera ca redactorii-sefi cu fler si inspiratie profesionala sunt cei care vegheaza pentru a nu se produce amestecul genurilor in interiorul unui material. Totusi, de multe ori, din neglijenta, amestecul dintre ancheta si reportaj este constant in textele de mare amploare. „Trecerea liniei” dintre genuri este permisa atunci cand situatiile o cer; de exemplu, atunci cand este cazul studierii unei personalitati, se poate face o ancheta-portret, care sa permita „aprofundarea” personalitatii personajului. In aceasta situatie sunt necesare: marturii ale colaboratorilor, ale prietenilor, ale adversarilor, ale concurentilor. Chiar daca, in mod formal, pare ca textul este un portret, tehnicile de colectare, de evaluare si de interpretare a informatiilor apartin genului „ancheta”.

Exemplu: Diana Mocanu, campioana olimpica a rupt relatia cu antrenoarea ei, Laura Sachelarie, aducandu-i numeroase acuzatii.

f)      Ancheta-document

In general, acest tip de ancheta se refera la investigatiile de mare amploare (care, de altfel, au intretinut si mitul), care, din pacate, au dezavantajul de a fi extrem de costisitoare (ca efort financiar si nu in cele din urma ca efort psihologic).

Exemplu: Printul Paul de Romania revendica Castelul Peles.

Ancheta informativa: se face in scopul dezvaluirii informatiilor ascunse, a informatiilor noi, pentru actualizarea unor date vechi sau completarea unor informatii lacunare.

Ancheta interpretativa: se face in scopul dezbaterii unor fapte de larg interes.

Demararea unei anchete, intre intrebare si intuitie

La „punctul zero” al oricarei anchete se afla o intrebare initiala si intuitia unui eventual raspuns la acea intrebare (intrebarea: cate meserii noi s-au nascut din 1990 incoace?; eventualul raspuns: toate acele meserii care sunt caracterizate de activitati specifice in domenii noi social-economice care s-au configurat pe piata muncii in Romania post-comunista). A nu se intelege ca raspunsul care a fost intuit trebuie sa corespunda cu raspunsul final; in lipsa datelor care sa legitimeze intrebarea initiala pe care si-a pus-o jurnalistul, jurnalistul trebuie sa aduca date care sa aduca idei si abordari noi la o chestiune in aparenta indedita. Asadar, atat pentru ancheta, cat si pentru celelalte genuri jurnalistice, trebuie scoase la iveala informatiile cu o valoare de noutate mare. Intuitia ramane „motorul” cautarilor din teren, dar raspunsul final va da personalitatea articolului care urmeaza a fi citit de catre indivizii care fac parte din publicul-tinta. Jurnalistul ar trebui sa se multumeasca cu informatiile pe care le capata la o singura intrebare, dar ar trebui sa faca asa fel incat sa epuizeze informatiile pe care le asteapta cititorii de la subiectul sau tema in discutie. Cuvantul-cheie al jurnalismului este „alegerea”. A scrie intr-un anumit fel inseamna a alege un anumit unghi de abordare; de aceea, a ancheta echivaleaza cu a alege, care determina automat selectia informatiilor dintr-un anumit camp de investigatie.

Temele pentru ancheta

Jurnalistul trebuie sa fie foarte atent la ceea ce investigheaza: este un pericol sa studieze teme cu un mare grad de generalitate, precum „femeia in lumea moderna”, „educatia copiilor astazi” sau „satutul alesilor in fata exigentelor democratiei moderne”. In general, toate subiectele care suna in acest fel pot face cu succes subiectul coloanelor enciclopediilor mondene sau ale unor dictionare de specialitate. Motivul pentru care nu pot constitui subiectul unei anchete de tip jurnalistic ar fi acela ca sunt prea vaste. Un jurnalist poate, cel mult, sa aleaga un unghi de abordare al fiecareia dintre problematici (de exemplu, „educatia copiilor de la tara”) si sa il dezvolte in cadrul unei anchete, care poate continua prin intrebarile: „Cati copii sunt prinsi in programul de educatie de tip rural?”, „Cati copii sunt prinsi in programe de educatie de tip urban?”, „Care sunt diferentele fundamentale intre educatia primita de cele doua categorii de copii?”, „Care sunt cauzele acestor diferente?”, „Care sunt tendintele demografice in urmatorii 10 ani, privind evolutia populatiei de copii?”, „Care sunt politicile educationale in urmatorii 10 ani?; etc.

Ancheta presupune o munca de echipa

Chiar daca pare un cliseu, ancheta este cu atat mai reusita cu cat contribuie mai multi la realizarea acesteia. Sedintele de redactie, indiferent de marimea, importanta sau numarul de membri ai redactiei, sunt surse inepuizabile de idei pentru realizarea unei anchete. Zvonuri, informatii din surse personale, idei de la cei care nu cunosc foarte bune subiectul pot fi tot atatea surse de inspiratie pentru jurnalist.

Gestionarea timpului

Din acest punct de vedere, o ancheta este foarte dificil de realizat, deoarece necesita foarte mult timp de pregatire si de realizare. Chiar daca acest tip de abordare este prestigioasa pentru jurnalisti si promite numeroase si importante gratificatii profesionale, o ancheta seriaosa nu poate fi realizata de azi pe maine. Este aproape imposibil ca un jurnalist sa realizeze o ancheta intr-o zi, fara ca textul sa fie incomplet. Factorul “timp” este, oricum, important in realizarea oricarui text jurnalistic, dar este cel mai important in realizarea anchetei, deoarece in acest caz riscurile derapajelor mediatice sunt cele mai mari (cel mai frecevent, exista riscul de a face conexiuni speculative, din cauza lipsei de verificare a informatiilor).

Pentru utilizarea eficienta a timpului, jurnalistul trebui sa tina cont de faptul ca nu poate discuta, nu poate evalua informatiile provenind de la trei-patru surse, numarul acestora fiind o constanta care a reiesit din parctica cotidiana. In general, jurnalistii care practica jurnalismul in provincie sunt mai avantajati decat cei care practica jurnalismul in marile orase, deoarece, in cazul primilor, sursele sunt mai usor de localizat si sunt mai usor accesibile. Totusi, in cazul jurnalistilor din provincie, unul din pericolele care pot sa apara este reprezentat de faptul ca este posibil sa nu poata sa mentina distanta fata de acele surse, iar procesul de colectare si de evaluare a informatiei sa fie afectat de natura personala, afectiva a relatiei cu sursele.

Sa pornim de la ideea ca nu se poate discuta cu mai mult de patru surse intr-o zi, si sa luam in calcul faptul ca, pentru o ancheta elaborata (care necesita discutii cu mai mult de opt surse, fara a pune la socoteala discutiile telefonice cu persoanele care furnizeaza informatii de context sau de background). Daca ar fi sa facem un calcul simplu si am adauga la cele doua zile necesare colectarii informatiile de la cele opt surse, inca o jumatate de zi pentru a pune cap la cap documentarea si o alta jumatate de zi pentru a redacta textul, am ajunge la concluzia ca realizarea unei anchete serioase necesita un minimum de trei zile. Luna de documentare la care viseaza toti jurnalistii este un mit.

Asadar, in elaborarea unui plan de lucru, mai ales in ceea ce priveste gestiunea timpului, trebuie tinut cont de subiect (este unul mai simplu, sau este unul mai complicat?), de accesul la surse (sunt diponibile, sunt greu accesibile, sunt autoritati), etc.), de domeniul de activitate in care se situeza subiectul si de gradul in care acest domeniu este cunoscut de catre journalist (daca este o ancheta economica si jurnalistul este mai degraba un bun cunoscator al socialului, atunci va fi nevoie si de un timp de “acomodare” cu problematica domeniului in care se face ancheta).

Sursele necunoscute sunt cele care pot furniza surprize in ceea ce priveste relevanta imformatiei pe care o ofera, dar sunt si tipul de surse care “inghit” jurnalistului mult timp, deoarece sunt mai greu de localizat.

Documentarea este o etapa esentiala

Asadar, dupa colectarea informatiilor din surse diferite, se face “asamblarea” acestora, ceea ce presupune trecerea in revista a tuturor datelor disponibile, mai ales a celor de baza, etapa care depinde in mare masura de modul de a gandi al investigatorului. De exemplu, anchetatorii cu fler stiu ca un raspuns la o intrebare aparent banala este o baza pentru alte raspunsuri.

Problematica de fond a anchetei

Prespune ca jurnalistul are toate datele elementare care sa permita intelegerea problemei. Daca subiectul este, sa zicem, legat de fenomenul drogurilor, ar trebui ca informatiile de fond sa fie urmatoarele: cati toxicomani exista in momentul redactarii textului si care a fost evolutia numarului de toxicomani intr-o anumita perioada (de exemplu, intre1990-2004); cati consumatori de heroina, cati consumatori de cocaina si cati consumatori de droguri usoare exista; care este repartitia drogurilor in anumite spatii (unitatea de referinta poate fi un oras sau poate fi spatiul geografic al unei tari). De asemenea, din problematica de fond a fenomenului drogurilor fac parte si urmatoarele aspecte: relatia care se stabileste intre consumul de roguri si delincventa (de exemplu, cati toxicomani sunt si infranctori); relatia care se stabileste intre consumatorii de droguri si sanatatea fizica (de exemplu, estimarile oficiale pot arata ca un sfert din toxicomani sunt infectati cu HIV); cum percepe societatea fenomenul drogurilor; cum se manifesta acest fenomen la nivel mondial si care este gradul in care autoritatile reactioneaza pentru a contracara efectele (se stie ca cifra de afaceri mondiala vehiculata prin traficul de droguri este de trei ori mai mare decat bugetul Frantei).

Asadar, acest tip de date trebuie sa situeze fenomenul investigat intr-o anumita perspectva, pentru a I se deduce amploarea. Pentru cunoscatori, prezentarea datelor de fond certifica relevanta unui anumit fenomen in societate, in timp ce pentru lectorii neavizati reprezinta o introducere sistematica in campul respectiv.

Acest tip de date pot fi accesibile si in urma parcurgerii dosarelor furnizate de agentiile de presa in special, dar este recomandat, in spiritul exercitiului investigativ, ca jurnalistul sa faca de asemenea eforturi pentru a ajunge sa isi interiorzeze acele date, sa le asimileze, sa creada in realitatea pe care o sugereaza. In cazul in care jurnalistul se multumeste sa construiasca o problematica de fond in baza datelor furnizate de serviciile de arhiva si de documentare ale agentiilor de presa, exista riscul ca textul pe care il va publica sa contina o serie de judecati de valoare comune, de clisee, apartinand altora si fiind transmise ca atare sub semnatura proprie, chiar sub “acoperirea” avantajoasa a mentionarii surselor si “ambalarea” informatiilor cu fotografii colorate si spectaculoase.

Jargonul de baza trebuie inteles si “tradus”

Orice jurnalist care redacteaza o ancheta este supus riscului de a folosi anumite clisee si concepte care apartin “universului” de interes al surselor anchetate. De exmplu, daca un specialist in transporturi, descriind o situatie a infrastructurii de transport feroviar foloseste expresii tehnice specifice meseriei sale (“kilometru-calatori”, etc.), jurnalistul este obligat sa identifice cuvintele-cheie ale acestui tip de limbaj specific si sa incerce sa le inteleaga, in scopul reducerii distantei psihologice dintre journalist si sursa specializata, dar si in scopul intelegerii mai bune a informatiilor pentru o “traducere” corecta a datelor catre cititori.

Sursele scrise

Jurnalistul este prins la mijloc: intre dorinta de a raspunde la o intrebare de interes general (care nu poate fi niciodata foarte punctuala, deoarece publicul este eterogen, iar membrii sai au nivele de intelegere, precum si asteptari diferite) si intre o cunoastere “specializata”, codata, a unui subiect, din partea surselor specializate. De aceea, in incercarea ambitioasa de a aduce in atentia publicului date originale, cu relevanta si cu un mare grad de informativitate, jurnalistul trebuie sa faca eforturi serioase pentru adaptarea probelor, a elementelor care alcatuiesc “coloana vertebrala” a materialului. Talentul de investigator al jurnalistului consta, in acest punct al discutiei, in selectarea declaratiilor cu adevarat importante, care sa sustina materialul de fond. In general, serviciile de documentare specializate colaboreaza cu surse extrem de bine informate. De aceea, de multe ori, reprezentantii acestopr servicii il orienteza pe jurnalist catre expertii cei mai calificati asupra unei probleme. In cazul unei documentari generale, sunt recomandate, ca ghid al surselor de informare urmatoarele tipuri de surse: a) serviciile si centrele de documentare deschise publicului (de exemplu, Centrul de Informare si de Documentare pentru Relatii cu Cetatenii pentru Primaria Municipiului Bucuresti, Centrul de Documentare al Comisiei Europene la Bucuresti, pentru subiecte dedicate Uniunii Europene, etc.), b) institutii care detin o competenta in domeniul respectiv (ministere, sindicate, muzee, asociatii, fundatii, etc.); c) lucrari scrise (opere de referinta), d) librarii specializate, e) banci de date prin Internet, etc.

Sursele de tipul expertilor

Munca de documentare initiala (din dosare, din alte surse scrise) are si un alt scop decat acela al colectarii informatiilor si anume acela de a identifica informatorii potentiali. „Cine este cel mai calificat pentru a raspunde la intrebarea?”, ei bine, din documentele scrise poate sa reiasa care este cea mai calificata persoana pentru a da informatiile din zona de interes a jurnalistului. Totusi, chiar este un punct de plecare pentru a merge pe „cai batatorite” si de altii cu succes, jurnalistul trebuie sa aiba o rezerva foarte mare in ceea ce priveste relevanta sursei in relatie cu subiectul, ceea ce inseamna ca, daca sursa respectiva a fost frecvent citata si de altii, nu inseamna neaparat ca este unica sursa din lume care poate sa ofere date referitoare la o anumita problema, poate ca doar are un bun serviciu de PR, poate ca are o carisma deosebita, poate ca este pur si simplu o persoana extrem de doritoare de publicitate.

Consultarea unor publicatii de tipul „Who is Who”, a buletinelor biografice emise de agentiile de presa, a agendelor politice, a enciclopediilor financiare, etc. poate aduce lamuririle necesare asupra surselor pe care jurnalistul intentionaeza sa le abordeze. Anuarele, dosarele de personalitate, biografiile oficiale, serviciile specializate de documentare, etc. reprezinta tot atatea variante de a deduce daca expertul respectiv are intr-adevar valoarea pe care jurnalistul i-o acorda in demersul sau.

Trebuie, totusi, semnalat un risc care poate sa apara din cauza cresterii exponentiale aproape a accesului la informatiei ca urmare a progresului tehnologic. Informatia stiintifica, tehnica, economica, financiara, etc. pe care o pot obtine jurnalistii este mult mai disponibila in ultimii ani datorita bancilor de date virtuale, de aceea poate interveni o supra-informare in privinta anumitor personaje care se afla in prim-planul vietii politice, sociale, economice, etc., care poate da nastere unor reprezentari-cliseu asupra acestora; in paralel, se poate produce o sub-informare sau o para-informare referitor la surse la fel de autorizate, dar care nu sunt in atentia publica (de exemplu, adjunctul unui ministru foarte important, al Internelor, care este mult mai avizat asupra detaliilor tehnice ale unei operatiuni, dar care este „umbrit” de seful sau si nu poate avea acces la presa, decat in cazul in care ministrul refuza sa dea informatii intr-o anumita problema si este de acord ca adjunctul sau sa stea de vorba cu jurnalistii).

Mentinerea in actualitate: doua avantaje

Cunoasterea actualitatii unui domeniu sau sector de investigatie este o obligatie profesionala a jurnalistului, chiar daca nu face obiectul strict al activitatii acestuia, deoarece capata astfel un background solid asupra domeniului de interes si reduce timpul de documentare, fiind avizat asupra evenimentelor de actualitate in aria de interes respectiva. Un alt avantaj al mentinerii in actualitatea domeniului ar fi acela al citarii surselor care relateaza evenimentul respectiv.

Categorii de surse

Orice jurnalist experimentat stie ca persoanele care sunt foarte dispuse sa dea informatii au tot interesul sa o faca. Avand in vedere acest aspect, jurnalistul poate face doua lucuri referitor la modul de abordare al acestui tip de surse: a) trebuie sa manifeste anumite indoieli legate de intentia de a face publice anumite informatii nefiind chiar atat de naiv incat sa creada ca sursa ii da informatii doar pentru ca ii plac ochii sai („oare de de x vrea sa povesteasca care au fost conditiile in care s-a facut privatizarea transporturilor?”); b) trebuie sa verifice informatiile, punand accent pe clarificarea contextului in care s-au produs declaratiile respective.

In general, putini oameni sunt cei care actioneaza impotriva interesului propriu; cazul cel mai intalnit in practica jurnalistica este cel al conferintelor de presa, care, privite din unghiul interesului celor care le initiaza, reprezinta un mijloc elegant si acceptat de manipulare a informatiilor in favoarea „actorilor” conferintelor respective. In consecinta, in aceste situatii, jurnalistul trebui sa fie foarte atent la selectia informatiei.

Totusi, jurnalistul poate recurge la acest tip de surse, care pot fi considerate de incredere, stiind din start ca au anumite obiective prin publicarea datelor pe care accepta sa le dea jurnalistilor. Din aceasta categorie fac parte: martorii (care relateaza evenimentele la care au participat sau la care au asistat), expertii (care aduc opinii despre faptele care sunt de interes), serviciile specializate (de exemplu, agentiile de presa, care pot furniza dosare de presa contra cost).

Dupa colectarea datelor de la aceste surse este necesara o „pre-ancheta”, care sa certifice anumite intuitii ale jurnalistului, inainte de a pleca in teren. In aceasta etapa a anchetei, cele mai indicate surse sunt cunoscutii (prietenii, colegii, parintii, rudele, etc.), adica toti cei care pot furniza directii in demararea ancheteio propriu-zise, chiar daca nu se exprima intotdeauna in termenii unui limbaj specializat. Astfel, ei sunt in masura sa atraga atentia jurnalistului asupra a ceea ce este important de urmarit (de exemplu, o documentare din surse oficiale nu va arata niciodata ca X a primit postul de director al intreprinderii din cauza carcaterului sau slab si a lipsei de personalitate, care l-au avantajat pe Z, actionarul principal, in luarea anumitor decizii manageriale; in schimb, un prieten care lucreaza in respectiva organizatie poate aduce aceasta clarificare, ce il poate directiona altfel pe jurnalist).

Apelarea informatorilor din „cercul cunoscutilor” (care constituie si primul nivel de informatori) il ajuta pe jurnalist sa castige timp (de exemplu, sfatul unui prieten poate fi util chiar daca suna foarte banal: „Nu vorbi cu X! Este director de doar 3 luni in intreprindere si, oricum, e nou venit in productia de cauciuc”).

Contactele cu sursele din primul nivel il determina pe jurnalist sa revizuiasca de multe ori informatiile initiale si sa-si contureze mai clar ce are de facut.

Primul nivel de informatori

Contacte de importanta medie

« Personaje centrale »

Un alt avantaj al utilizarii apropiatilor ca surse este accesibilitatea acestora: toti pot fi contactati prin telefon, deci, intr-un timp relativ scurt, jurnalistul poate acoperi un „camp” important de informatii. Metoda colectarii prin telefon a informatiilor nu este recomandata surselor mai putin familiare jurnalistului, din numeroase motive, dintre care cel mai important ar fi acela ca sursele ar putea sa nu recunoasca faptul ca discutia a avut loc.

In plus, acest tip de surse nu costa bani si sunt foarte credibile pentru jurnalist (este motivul pentru care, dintre jurnalistii debutanti in investigatiile de amploare sunt preferati de catre superiorii lor aceia care au o retea semnificativa de informatori din categoria „surse familiare”).

Reteaua de informatori

Jurnalistul-anchetator este obligat de circumstantele specifice in care isi desfasoara activitatea sa isi dezvolte o adevarata strategie in construirea unei retele eficiente de surse specifice, care, fara eforturi sustinute, nu se „naste” spontan. Este cunoscut faptul ca jurnalistii care se bucura de succes in practicarea acestui gen, au o retea de surse foarte bine pusa la punct. Sursele de incredere il informeaza pe jurnalist daca se pregatesc evenimente importante, in comparatie cu sursele clasice (de tipul anuarelor, al registrelor comerciale, al statisticilor, etc.), dar sunt mai greu de fabricat si, mai ales, de mentinut. Cum pot fi identificate sursele bune, de incredere? Greu de spus, caci nu exista o reteta de cultivare si de convingere a surselor, depinzand doar de abilitatea jurnalistului si de trecutul sau profesional si personal in a si le crea si mentine.

Totusi, se poate tine cont de anumite precizari:

a)     informatorul eficient nu trebuie sa fie, niciodata, un ofiter de presa sau un specialist in comunicare, deoarece are un rol de promovare, de protejare a intereselor institutiei, iar incalcarea acestei reguli profesionale ar insemna distrugerea reputatiei profesionale. Este greu de crezut ca un specialist in comunicare va juca un rol dublu si va actiona impotriva intereselor institutiei care il plateste;

b)     de asemenea, trebuie evitati de catre jurnalisti, inaltii functionari, directorii si, in general, persoanele cu pozitii de maxima responsabilitate in interiorul unei organizatii, deoarece, prin prisma statutului social si financiar deosebit, ei au interesul de a se vorbi despre ei, in scopuri publicitare;

Pentru jurnalisti, sunt de preferat sursele cu atributii „intermediare”, administrative (care lucreaza concret cu datele concrete ale problemei) in defavoarea celor care detin pozitii cu responsabilitati majore. Acesti informatori interediari se regasesc in orice tip de organizatie, indiferent de natura acesteia (locala /nationala, comerciala, academica, sindicala, etc.). De asemenea, pot fi surse bune pentru jurnalisti, toate persoanele care au atributii tehnice (lucreaza in departamentele, serviciile tehnice), care pot furniza detalii tehnice legate de o anumita problematica.

In orice caz, atat sursele „administrative”, cat si sursele „tehnice”au o mai mare libertate a cuvantului decat cei care joaca un rol principal in viata organizatiei respective. Asadar, sunt de preferat: administratorii, subprefectii, contabilii, trezorierii, adjunctii, secretarii, sefii de servicii, etc..

De asemenea, persoanele disponibilizate dintr-o organizatie, precum si cei care s-au concediat recent dintr-o intreprindere pot fi excelente surse pentru jurnalisti, beneficiind de o totala libertate de exprimare.

In ceea ce priveste sursele care se opun unui proiect („opozantii”, „cea de-a doua parte” implicata intr-un conflict), jurnalistul trebui sa manifeste prudenta, caci este posibil ca acestea sa emita judecati de valoare mult prea radicale asupra starilor de fapt, fiind mult prea subiectivi in evaluarile lor, deci aducand informatii mult prea subiective.

Notitele

In jurnalismul de ancheta, detaliile conteaza enorm. De aceea, este nevoie de proceduri de lucru cat mai clare, cat mai sistematice. Una din metodele prin care se poate manifesta atentia fata de detalii este modul de luare a notitelor in agenda.

Iata cateva reguli care trebuie urmate in aceasta faza a anchetei:

a)     jurnalistul trebuie sa isi noteze cat de mult posibil in agenda;

b)     agenda trebuie sa fie tot timpul la indemana;

c)      printre informatiile notate cat mai sistematic trebuie sa se regaseasca si intrebari, sugestii, directionari ale cursului anchetei, notate de jurnalist pe parcursul investigatiei (de exemplu, „este necesara o a doua intalnire de clarificare cu y”);

d)     nu conteaza, asa cum ne-am obisnuit, titulatura exacta si adresa detaliata a unei surse secundare, caci, daca nu va fi folosita, nu mai are nici o importanta;

Agenda nu are doar un rol utilitar (planificarea intalnirilor si notarea coordonatelor surselor), ci si unul functional (dupa un interval de timp, agenda poate deveni instrumentul de baza al unei investigatii ulterioare sau un indicator serios pentru o pista noua de cercetat). Din aceste motive, utilizarea corecta a agendei de catre un jurnalist ar putea intari ideea conform careia un bun anchetator este ca vinul: pe masura ce imbatraneste, devine din ce in ce mai valoros.

Intretinerea retelei

In practica, nu este un lucru foarte complicat sa construiesti o retea de informatori buni dupa cativa ani de exercitiu profesional. Adevarata dificultate intervine atunci cand reteaua respectiva trebuie mentinuta in „stare de functionare” pe termen lung. In general, pentru a obtine acest lucru, jurnalistii folosesc informatia drept marfa intr-un joc foarte complex al comertului cu idei.

Iata cateva recomandari pentru mentinerea relatiilor cu sursele „bune”:

a)     mentinerea „fizica” a legaturilor (contacte directe, prin telefon sau fata in fata);

b)     practicand o buna politica a „ascultarii active”;

c)      valorizand sursele intr-un fel sau altul (mici atentii, telefoane de ziua de nastere, etc.);

Dezavantajele eforturilor de mentinere a legaturilor ar fi cele legate de risipa de timp si risipa de energie dedicata acestora. Dar, oricum, evenimentele in care jurnalistii au prilejul sa interactioneze cu sursele (receptii, ceremonii, consursuri, etc.) sunt puternic recomandate.

Ancheta propriu-zisa

In general, se presupune faptul ca jurnalistul stie ceea ce investigheaza, adica cunoaste limitele campului de informatii in care se poate misca. Se mai presupune, de asemenea, ca, in acesta etapa a investigatiei, jurnalistul este pregatit din toate punctele de vedere: cu agenda si pixul, cu mijloace de comunicare, cu mijloace de inregistrare (reportofon), isi reprezinta corect timpul pe care il are la dispozitie, stie exact care este punctul de plecare al anchetei si traseul aproximativ pe care ar trebui sa il faca, cunoaste sursele si calitatile pe care acestea ar trebui sa le aiba in raport cu problematica cercetata.

Daca toate aceste conditii sunt indeplinite in acest punct al investigatiei, jurnalistul trebuie sa se intrebe daca oamenii vor vorbi, daca vor da un minimum de informatie si mai ales ce va face daca oamenii nu mai sunt dispusi sa vorbeasca, etc. In primele doua situatii, discutia dintre jurnalist si sursa este inevitabila. In desfasurarea acesteia, toate elementele conteaza: privirea, postura corporala, gestica, mimica, etc., care reprezinta tot atatia indicatori ai credibilitatii (vezi text Tutorat 3-Interviul). Detaliile de acest tip nu pot fi observate prin telefon, de aceea, intrevederea este atat de importanta, reducand posibilitatea dezinformarii, a minciunii din partea sursei. Bineinteles ca fiecare ancheta are propriul ei scenariu, dar ar fi indicat ca jurnalistii sa nu isi colecteze informatiile prin telefon decat in cazul surselor din primul nivel („cercul apropiatilor”). In toate celelalte cazuri, sursele trebuie evaluate dupa interviul fata in fata.

Intervievarea surselor dupa principiul „melcului”

In ce ordine trebuie sa aiba loc interviurile? La aceasta intrebare, nu se pot da retete, dar se pot fixa anumite reguli generale:

a)     cea mai neinspirata alegere pe care poate sa o faca un jurnalist este sa stea de vorba cu sursele „in linie dreapta” (de la cel mai informat la cel mai putin informat sau invers). In prima varianta, jurnalistul poate fi coplesit de o avalansa de informatii, iar in cea de-a doua varianta, informatiile vor fi atat de putine, incat nu il vor putea directiona pe jurnalist pe un „fir” al anchetei;

b)     o intrebare punctuala antreneaza un raspuns punctual, asa cum o intrebare „mustind” de sensuri antreneaza un raspuns dens;

c)      interviurile trebui sa se finalizeze cu raspunsuri detaliate, abundente de informatii semnificative;

d)     pentru a obtine la un moment dat explicatii subtile, opinii originale asupra evenimentelor, jurnalistul trebui sa adune informatii de fond de la surse mai putin implicate in problema;

e)     indiferent de tipul de ancheta, este nevoie, inaintea etapei de intervievare, de o munca de documentare serioasa si de contacte cu sursele de pe primul nivel;

f)      abordarea dupa metafora „melcului” este cea mai utilizata in investigatiile de tip ancheta jurnalistica, presupunand faptul ca persoanele care se gasesc in centrul subiectului sunt cele care vor vorbi cel mai putin, din motive diverse, de la inabilitatea anchetatorului de a le convinge sa isi exprime punctul de vedere pana la rezerva de a da declaratii, stiind ca altii au vorbit despre ele, dar nestiind ce contin acele declaratii;

g)     jurnalistul nu trebuie sa isi dezvaluie sursele importante, deoarece ar pune in pericol atat existenta retelei proprii, cat si intimitatea acestor surse.

Intervievarea „in zig-zag” a surselor

In anumite cazuri, informatorul principal poate fi incantat sa participe la demararea unei anchete supra unui subiect care il intereseaza personal, devenind, din aceasta cauza, foarte deschis in furnizarea informatiilor. La primul contact cu acest tip de sursa, jurnalistul poate afla o serie de informatii importante, dar nu este exclusa posibilitatea unui al doilea interviu sau a unui al treilea, daca apar alte intrebari pe masura ce ancheta se deruleaza. Intalnirile pot fi solicitate de surse, pot avea loc mai multe intalniri cu aceeasi sursa, etc.

Intrevederea, discutia cu sursa

In primul rand, trebuie explicat sursei care este tema cercetata, trebuie precizat ca informatiile vor fi utilizate in elaborarea anchetei. Apoi, se realizeaza intervievarea (vezi text Tutorat 3-Interviul).

Telefonul in colectarea informatiilor

Este mijlocul cel mai eficient pentru a contacta un interlocutor, dar anumite precautii trebuie luate in privinta a doua categorii de surse: timizii si suspiciosii. Din prima categorie fac parte persoanele modeste, impresionabile, fricoase; din a doua categorie, fac parte indivizii care ii suspecteaza pe jurnalisti ca ii implica intr-un scandal de amploare. Si intr-un caz, si in celalalt, jurnalistul trebui sa faca uz de toate abilitatile sale profesionale, psihologice, etc. pentru a provoca intalnirea, deoarece practica a demonstrat ca, daca sursa este pusa fata in fata cu jurnalistul, poate sa isi invinga angoasele.

Locul intalnirii

In investigatiile dificile, prelungite, anumiti oameni nu vor sa stea de vorba cu jurnalistii. In aceasta situatie, daca este obligatoriu ca jurnalistul sa contacteze acea sursa, el va profita de orice circumstanta publica (manifestare, receptie, etc.) pentru a provoca intalnirea. Uneori, fortata de imprejurari si de prezenta martorilor, sursa poate accepta o discutie pe care a refuzat-o prin mijloace institutionale (secretare, etc.). In orice caz, mesajul pe care trebuie sa il transmita jurnalistul unei asmenea surse este ca este mai avantajos pentru sursa daca accepta intalnirea si nu o refuza.

Uneori, jurnalistul poate accepta ca intalnirea sa aiba loc intr-un context favorabil sursei (birou), daca acest fapt ajuta la derularea anchetei (sursa poate cere oricand personalului de suport date tehnice, situatii concrete, liste, etc.).

Raporturi clare intre jurnalist si sursa

Majoritatea interviurilor se desfasoara avand la baza contactele directe cu secretare, ofiteri de presa, etc. In general, este recomandata evitarea „interfetei” asigurata de comunicatori, ceea ce subliniaza inca o data valoarea retelei de surse directe.

Cateva sfaturi privind stabilirea unor raporturi corecte cu sursa pot fi utile:

a)     respectarea adevarului, in orice circumstante (asupra identitatii jurnalistului, asupra ziarului la care lucreaza jurnalistul, asupra temei pe care o cerceteaza, etc.);

b)     evitarea cuvantului „ancheta”, care poate speria pe oricine si inlocuirea acestuia cu sinonime ca: „interviu”, „intrevedere”, „discutie”, etc.;

c)      „seducerea” intermediarilor, chiar daca, de multe ori, jurnalistii adevarati au un oarecare dispret fata de munca acestora; atitudinea fata de comunicatori trebuie sa se situeze dincolo de extremele numite „umilinta” si „aroganta”;

d)     fixarea cu aproximatie a duratei intalnirii, deoarece timpul inseamna bani pentru ambele parti, dar, mai ales, pentru sursa;

e)     evitarea pe cat posibil a surselor care cer bani in schimbul informatiilor (chiar daca publicul nu va cunoaste acest aspect, este important pentru jurnbalist deoarece astfel de surse creeaza impresia de fals si lipsa de credibilitate a informatiilor).

In teren

Jurnalistul trebuie sa faca dovada ca stapaneste arta de a asculta.

De primele minute ale intrevederii depinde desfasurarea discutiei si curgerea fluxului informatiilor.

Jurnalistul trebuie sa controleze discutiile in totalitate.

Jurnalistul trebuie sa fie un bun psiholog.

Jurnalistul trebui sa stie sa depaseasca momentele dificile (de blocaj) ale interviului.

Jurnalistul trebuie sa ia notite si sa intregistreze dicutiile.

Ulterior, jurnalistul trebuie sa verifice informatiile furnizate de catre sursa.

Scriitura

Scriitura nu este doar o chestiune de stil, este mai ales talentul de a da coerenta informatiilor adunate si de a trage concluziile. Una din responsabilitatile majore ale jurnalistului este aceea de a selecta informatiile, detaliindu-le doar pe acelea care au o valoare mare de credibilitate. Oricum, jurnalistul trebuie sa manifeste prudenta in evaluarea informatiilor, trebuie sa accentueze punctele in dezbatere, trebuie sa remarce si sa evidentieze contradictiile, trebuie sa accentueze indoielile.

Totusi, scopul principal al anchetei este acela de a transmite un mesaj, in jurul caruia trebuie sa se organizeze elementele textului. Sarcina jurnalistului este de a identifica mesajul, de a-l sublinia si de a-si exprima o convingere in legatura cu ael mesaj. Textul devine ancheta in momentul in care mesajul respectiv este demonstrat si argumentat.

Una din erorile pe care le poate face un jurnalist incepator poate fi aceea de a explica circumstantele in care s-a produs ancheta, fapt care poate fi considerat neinspirat, deoarece nu este perceput de catre cititor ca un mod de a valoriza textul, ci de a ingreuna parcurgerea acestuia.

In concluzie, textul final este rezultatul selectiilor succesive operate de catre jurnalist, pentru atingerea urmatoarelor obiective:

a)     relatarea faptelor sigure, in baza surselor, a declaratiilor;

b)     ierarhizarea datelor in ordinea importantei lor, jurnalistul avand in minte penttru atingerea acestui obiectiv 2 axe: 1. raspunsul la intrebarea „ce crede jurnalistul despre?”, 2. raspunsul la intrebarea „care sunt elementele informative pe care se sprijina jurnalistul in sustinerea opiniei sale?”; respectarea celor 2 axe permite organizarea expunerii.

c)      demonstrarea ideii principale („x este vinovat”), prin canalizarea informatiei; argumentele trebuie sa vina in ordinea descrescatoare a informatiei.

d)     probarea mesajului principal;

e)     concluzia.

Stilul scriiturii

Desi ancheta este un gen extrem de serios, stilul trebui sa fie digerabil. Calitatile stilului redactional utilizat in ancheta: a) rigoarea (informatiile trebuie sa contribuie la intelegerea de catre cititor a mecanismelor din interiorul unui fenomen); b) citarea foarte clara a surselor (acuratetea numelor proprii si a indicatorilor pentru sursele scrise); c) rezumarea declaratiilor foarte lungi; d) „segmentarea” informatiei in „blocuri” de text; e) utilizarea anecditelor semnificative, care usureaza intelegerea textelor; f) accentuarea detaliilor de culoare, daca acestea exista (ticuri, gesturi, ton, etc.); g) utilizarea cifrelor in sisteme de comparatie; h) utilizarea crearii de „imagini” ajuta la intelegerea ideilor; utilizarea metodelor didactice in articularea informatiilor care compun o ancheta; i) respectarea legilor si a deontolgiei profesionale.

Exercitii

1.     Identificati asemanarile si deosebirile dintre doua demersuri jurnalistice semnificative: reportajul si ancheta.

2.     Care sunt elementele comune si care sunt elementele diferite in modul de a redacta o ancheta in compratie cu modul de redactare al unui reportaj de amploare.

3.     Comentati modalitatile de realizare a interviului ca gen publicistic de sine statator prin comparatie cu modalitatile de realizare a interviului ca tehnica de colectare de informatie utilizata in elaborarea anchetei.

4.     Lecturati ziarele cotidiane si identificati textele de tip ancheta. Comentati modul de realizare.

5.     Analizati un text de tip ancheta din punctul de vedere al utilizarii surselor.

6.     Identificati 5 subiecte pentru o ancheta, realizabila in maximum o saptamana si publicabila intr-un cotidian central, generalist.

7.     Realizati o ancheta pornind de la unul din aceste subiecte.

8.     Este ancheta un gen publicstic de actualitate in presa romana? Comentati, ilustrati si argumentati-va parerea.

9.     Identificati o publicatie din presa romana contemporana specializata in realizarea de anchete si prezentati elementele specifice ale ”retetei” respectivei publicatii.

Bibliografie

o      Benjaminson, Peter, Anderson, David, 1990, Investigative Reporting, Ames, Iowa State University Press, editia a doua.

o      Coman, Mihai, coord., 2000, Manual de Jurnalism, vol. 1, 2, Iasi, Polirom, (editia a doua).

o      De Broucker, José, 1995, Pratiques de l’information et d’écritures journalistiques, Paris, CFPJ.

o      MacDougal, Curtis, 1982, Interpretative Reporting, New York-Londra, Mac Millan Publishing Company.

o      Martin-Lagardette, Jean-Luc, 2000, Le guide de l’écriture journalistique, Paris, La Découverte & Syros, (editia a patra).

o      Metzler, Ken, 1986, Newsgathering, New York, Prentice Hall Inc., (editia a doua)

o      Mouriquand, Jacques, 1997, L’ écriture journalistique, Paris, PUF.

o      Mouriquand, Jacques, L’enquête, Paris Presse et Formation-Editions du Centre de formation et de perfectionnement des journalists.

o      Serbanescu, Andra, Cum se scrie un text, 2001, Iasi, Editura Polirom.