Comunicarea activa - elementele comunicarii - motivatia

Comunicarea activa

Obiective

Cunoasterea componentelor unei comunicari eficiente.

Definirea receptorului si insusirea calitatilor necesare unei strategii de comunicare

Constientizarea importantei culturii si experientelor de viata in elaborarea. comunicarii eficace.

Elementele comunicarii

Gary Johns, specializat in comportament organizational, preia un sondaj de la Families and Work Institute din care rezulta ca factorul principal care a influentat decizia subiectilor in a se angaja la o anumita firma a fost comunicarea deschisa. Alti factorii care au contribuit la aprecierea comunicarii au fost:

- Competitia generala

- Specializarea activitatii

- Ritmul crescut al schimbarilor organizationale.

Importanta comunicarii a fost pusa in lumina si de analiza modului in care membrii organizatiei isi petrec timpul la serviciu. "Studii amanuntite asupra muncitorilor productivi arata ca ei participa de la 16 pana la 46 de episoade de comunicare pe ora. Chiar si cifra inferioara - 16 - arata prezenta unui episod de comunicare la fiecare patru minute. Urcand pe calea ierarhica, timpul destinat comunicarii este din ce in ce mai mare. Pentru supraveghetorii directi ai posturilor de productie studiile arata ca intre 20 si 50 % din timpul de lucru este consumat de comunicarea verbala. Cand se adauga si comunicarile in scris cifrele cresc la 29, respectiv 64%.

La nivelul managerial mediu si la cel superior se constata ca intre 66 si 89% din timpul managerilor se consuma in comunicari - discutii fata in fata si la telefon. Din moment ce aceste cifre exclud alte forme de comunicare - cum ar fi citirea si scrierea scrisorilor, a notelor si a rapoartelor - este evident ca obligatia de a comunica este continutul aproape exclusiv al muncii multor posturi manageriale. De exemplu, intr-un an, presedintele de la Honda a tinut 99 de discursuri angajatilor sai pe tema necesitatii de excela in cursa pentru reducerea emanatiilor de gaze la esapament.

Informatiile nu pot fi transmise in lipsa comunicarii, iar procesul prin care se realizeaza aceasta transmisie, numit proces de comunicare, desi este esential, porneste de la o actiune simpla, elementara - vorbirea. Totusi, in ciuda usurintei de a comunica si a sanselor general umane de a putea sa transmitem semnale celor din jurul nostru, este o iluzie pe care elevii si studentii si-o cultiva atunci cand cred ca stiu subiectul la un examen sau stiu raspunsul la o intrebare, ci doar nu pot sa spuna, nu-si gasesc cuvintele. Una este sa ai, nativ, posibilitatea de a comunica, si cu totul altceva este sa poti comunica in adevar, sa ai ce comunica si sa stii sa o faci, altfel decat prin articularea unor sunete, silabe, cuvinte, propozitii sau fraze. Nu stim ceva decat in momentul in care putem exprima acel ceva. Expresia De omni re scibili et quibusdam aliis pare a explica in mod concis dilema si confuzia. Prima parte, de omni re scibili, apartine savantului italian Pico della Mirandola, care avea o incredere nemasurata in cunostintele sale, si se pare ca nu fara temei. Lui i se atribuie si cuvantul de duh stiu totul si ceva pe deasupra. Dar Voltaire, mai lucid decat el, a adaugat expresiei si cuvintele, cu valoare ironica, et quibusdam aliis - si despre multe altele, vrand sa ne spuna ca dincolo de ceea ce crede omul ca stie se afla o infinitate de cunostinte.

Un adevar, o informatie, un sentiment devin ale noastre in masura si in momentul in care le rostim sau avem capacitatea sa le numim in gand. Stramosul nostru Adam a stiut cu ce fel de animale, pesti, pasari are de-a face doar atunci cand le-a dat nume. Si pentru a le cunoaste le-a vazut trecand prin fata lui, le-a analizat si a spus ce impresie i-au facut .

Elementele care stau la baza unui proces de comunicare sunt urmatoarele:

Emitatorul

Receptorul

Mesajul

Canalele de comunicare

Codificarea

Decodificarea

Feed - back-ul

Asa cum am aratat, comunicarea cere, de fiecare data, cel putin un  emitator si un receptor, indiferent de numarul de persoane implicate in aceasta activitate. Orice model de comunicare este constituit din succesiunea simpla a urmatoarelor etape:

Emiterea - emitatorul doreste ca receptorul real sau presupusul lui receptor sa inteleaga ceva, de preferinta exact ce considera el ca trebuie transmis tocmai atunci sub forma unui mesaj oarecare. Emitatorul poate fi un individ, un grup, sau o institutie. Emitatorul este sursa mesajului, este cineva care are un anumit motiv pentru a transmite mesajul. Emitatorul este singurul in masura sa codifice mesajul ce urmeaza sa-l transmita, acesta urmand sa fie obiectul unor modificari. Din acest drept de codificare, pe care si-l asuma singur, decurge insa o serie de obligatii si riscuri, pe care, de asemenea, receptorul trebuie sa si le asume. Spunem aceasta deoarece multi emitatori considera ca treaba lor s-a terminat de indata ce au transmis mesajul, ei l-au lansat, au vorbit, au spus ce aveau de spus, iar mai departe este treaba altora ce-au inteles, iar daca n-au inteles inseamna ca acestia n-au fost capabili. Aceasta atitudine este anticomunicare si nu va contribui in nici un fel la comunicare sau la crearea unui climat de comunicare. Sa luam un exemplu. Cineva rosteste cuvintele: "Nu mai am nici un leu in buzunar" si este convins ca a spus tot ce avea de spus, apoi se mira ca persoanele din jur nu reactioneaza. Daca vorbele de mai sus sunt rostite in familie, in urma unei discutii mai lungi, atunci au sansa sa exprime ceva corect, dar daca sunt difuzate in general, ele pot sa insemne:

Nu am bani in buzunar, deci trebuie sa-mi incarc portofelul,

Chiar nu stiu ce sa ma fac, azi nu am ce manca,

Nu pot sa-ti satisfac cererea de a-ti da niste bani,

E nevoie sa renunt astazi la piata,

Am facut cheltuieli mari azi, mi-am epuizat fondurile,

Referat: Organizatia - caracteristici constructive si functionale Referat: Principiile managementului calitatii

Va trebui sa imprumut ceva bani.

Si asa mai departe. Daca nu stim cui si pentru ce ne adresam, simpla afirmatie de mai sus poate trezi grave neintelegeri, daca, de pilda, am rostit-o gandindu-ne ca mama, aflata in preajma, va interveni miraculos oferindu-ne o suma consistenta auzind ca buzunarul nostru a devenit gol.

Codificarea - mesajul este codificat de catre emitator si structurat intr-o forma logica - in cazul nostru sub forma limbajului. Este important ca acest cod sa fie cunoscut atat de emitator cat si de receptor. In caz contrar, oricat de valoros ar fi, la nivel teoretic, mesajul, fara o receptare corecta din toate punctele de vedere ( logic, practic, temporal) el devine inutil. Nu este nimeni dintre noi care sa nu fi transmis o informatie pretioasa, dar care s-a dovedit inutila din cauza ca vorbeam o limba necunoscuta interlocutorului, sau invers. De asemenea, este inutil sa avem o informatie corecta, daca ea nu a fost receptata la timp. De pilda, nu ne ajuta la nimic sa stim care sunt numele castigatoare la loto, din moment ce tragerea a avut loc, iar noi nu am cumparat nici un bilet in prealabil. La fel stau lucrurile cu un strigat, un oftat, o privire. Copilul le emite, dar daca nu sunt intelese de exact cine poate si trebuie sa intervina, valoarea mesajului devine fara substanta.

Transmiterea - cand emitatorul este satisfacut de codificarea mesajului acesta este transmis. Forma de transmitere poate fi: verbala, scrisa, grafica, vizuala, etc. Momentul efectuarii este relaxant. Am vazut fiecare dintre noi chipuri radiind de fericire fiindca acele persoane reusisera sa i-o zica, sa-i dea peste nas, sa spuna la telefon ce aveau de spus, iar apoi sa fie dezamagite deoarece efectul scontat nu fusese realizat: persoana careia i s-a spus verde in fata nu a auzit, nu a inteles, nu s-a suparat, numarul telefonului apelat a fost gresit etc, etc. Asadar treaba nu este incheiata si nu ne putem declara multumiti pana nu avem certitudinea ca mesajul a ajuns la destinatar, iar acesta l-a perceput corect. Degeaba scriem un bilet cuiva si plecam linistisi de acasa, stiind ca am spus unor prieteni sa nu ne mai caute, mai este nevoie sa si stim ca ei au primit biletul. Este incorect sa credem ca ne-am facut datoria scriind pe o sticla din bucatarie, atentie, nu atinge, contine clor, daca nu am luat si masura ca persoane care nu stiu sa citeasca sa nu aiba acces la acest recipient. In sfarsit, daca cineva lucreaza la radio si transmite o emisiune, nu poate fi linistit daca personalul specializat nu ar avea certitudinea ca emisiunea strabate eterul si semnalele respective pot fi captate de acele persoane care detin aparate cu anumite caracteristici tehnice care formeaza obiectivul nostru.

Receptarea - mesajul trece prin punctul de transfer, de la emitator  la receptor. De obicei aceasta se realizeaza prin intermediul canalelor de comunicare. Nici un emitator nu poate sa se scuze ca nu a fost luat in seama aruncand vina doar pe canalul de transmitere. Din aceasta cauza, pentru eficienta, dar si pentru stabilirea unui climat psihologic adecvat, emitatorul trebuie sa se intrebe incontinuu daca ii este preluat mesajul si sa nu comunice mai inainte de a avea certitudinea functionarii canalelor de transmisie. Institutiile specializate stiu bine acest lucru, motiv pentru care ori de cate ori trimitem un e-mail la o adresa gresita ni se comunica eroarea, nu suntem lasati sa traim cu iluzia ca am comunicat, cand in realitate destinatarul pe care il credeam la post nu exista sau i-am dat un nume gresit. Chiar si in activitatea cotidiana cea mai banala este nevoie sa ne asiguram daca am transmis bine mesajul sau daca l-am receptionat corect, fiindca suntem aproape concomitent si emitator si receptor. Si pentru ca cei mai multi dintre noi vorbim mai usor decat ascultam, apostolul Iacov ne indeamna sa fim grabnici la ascultare si inceti la vorba: Sa stiti, preaiubitii mei frati: orice om sa fie grabnic la ascultare, incet la vorbire, incet la manie".

Decodificarea - receptorul decodifica mesajul primit prin folosirea unui cod pentru transformarea mesajului. De regula, codul este acelasi pe care l-a folosit si emitatorul. Receptorul este decodificatorul mesajului, cel care transforma mesajul in idei, ganduri, in urma procesului de decodificare. Este necesar ca si decodificatorul sa verifice daca el este destinatarul, daca a receptionat corect si daca a inteles intocmai ce a dorit expeditorul. Cele mai complexe sensuri le au verbele auxiliare: a fi, a avea, dar si altele sunt adevarate capcane. A duce, de pilda, are nevoie de decodificare in multe situatii, caci una este sa spun despre mama ca s-a dus, intr-un context cunoscut de ascultator si sa insemne s-a dus la piata, si cu totul alta sa adaug cuvintele s-a dus dupa ce tocmai povesteam unei cunostinte ca mama a fost grav bolnava in iarna care s-a dus .

Intelegerea - Pentru o corecta comunicare este nevoie ca receptorul sa inteleaga ideea transmisa de catre emitator. Altfel anuntul unui sofer care spune ce statie urmeaza, al crainicei din statia de cale ferata, al insotitoarei de la bordul avionului, al vedetei de televiziune etc. devine simpla miscare a buzelor sau ceva sonor care gadila sau deranjeaza urechea. "Transferul informational devine comunicare atunci cand informatia din mesaj este inteleasa si se intreprinde o actiune corespunzatoare. Cercetatorii sunt de parere ca transferul informational este o conditie necesara dar nu suficienta, lui trebuind sa i se alature intelegerea. Dupa Maria Cornelia Barliba semnaleaza "o amplificare a comunicarii atat sub aspectul mijloacelor (introducerea calculatorului) cat si sub cel al formelor mediate de acesta. Rezultatul transpare la nivelul continutului care se modifica in natura sa." In acest caz, materialul comunicativ suporta urmatoarele metamorfoze :

a)      transmisie prin canalele tehnice;

b)      produs al bancilor de date;

c)      combinatie intre mesaj natural si artificial;

d)      volum urias; confruntare cu o serie de bariere comunicationale specifice erei informatizate.

Actiunea - receptorul intra in actiune ca urmare a mesajului. Robert Escarpit este de parere ca procesul comunicarii nu inseamna numai a emite si a primi, ci inseamna a participa, la toate nivelurile, la o infinitate de schimburi felurite care se incruciseaza unele cu altele." In momentul in care comunicarea este conceputa ca avand si componenta intelegerii, aceasta din urma devine "un mijloc pentru o atitudine activa, practica a subiectului, pentru formularea unor scopuri ale actiunii umane." Intrarea receptorului in actiune nu trebuie insa confundata cu fapta concreta. Este neproductiv si in afara esentei actului comunicarii sa te intrebi cu emfaza si la ce ti-a folosit ca ai auzit, aflat, vazut .

Aceasta gandire este rodul unei necunoasteri a procesului de formare si educare. Omul nu este o fiinta care sa reactioneze imediat la stimuli precum catelul rusului Pavlov. Omul isi ia ragazul, dupa ce a auzit, vazut sau mirosit, sa gandeasca, sa opteze. El primeste informatia si ia atitudine, reactionand. A refuza sa actioneze nu este totdeauna un semn ca nu a primit mesajul. L-a primit si refuza sa faca jocul. In acest caz, cei care intreaba la ce este bun radioul, la ce este buna cartea, la ce este buna muzica trebuie sa se intreba, mai degraba, pentru ce traiesc ei, ce fac ei cu propria lor viata.

***** Alcatuiti planul unei comunicari importante pe care o aveti de facut in viitorul apropiat. Specificati ce doriti sa realizati, cum intentionati sa abordati procesul, ce puteti face pentru a asigura desfasurarea cu succes a procesului de comunicare si cum urmeaza sa monitorizati eficacitatea procesului.

- Am identificat receptorul (receptorii) din cadrul acestui proces de comunicare? Da       Nu

- Stiu care sunt necesitatile lor specifice in ceea ce priveste comunicarea? Da       Nu

- Utilizez un limbaj adecvat? Da       Nu

- Codific corect mesajul? Da       Nu

- Verific daca mesajul este clar? Da       Nu

- Solicit un feed - back de la receptori? Da       Nu

- Am ales momentul potrivit pentru respectiva comunicare? Da       Nu

- Ce altceva as mai putea face?

***** Descrieti elementele principalului schimb de informatii efectuat intre dv. si superiorul ierarhic. Repetati exercitiul definind elementele comunicarii cu subordonatii.

2. Caracteristicile emitatorului

Motivatia

Pentru a transmite un mesaj este nevoie de un motiv. Avem, de asemenea, un scop. Si o facem dintr-o anume cauza. Copilul, de pilda,  plange fiindca ii este foame sau are dureri pe care nu poate sa le comunice inca prin viu grai. Cand are cativa anisori isi trage bunicuta de fusta pentru a-i arata un catel care traverseaza ulita. Acum stie vorbi, dar a descoperit ca exista si un limbaj al trupului: smucirea mainii insotitorului. Un tanar scrie unei fete o poezie fiindca s-a indragostit, altfel n-ar face risipa de hartie si nici nu ar sti ca e urmasul lui Dante Aligheri in ale scrisului sau al lui Romeo Montaque in ale simtirii. Exemplele pot continua la nesfarsit, dar nu ar demonstra decat unul si acelasi lucru: omul normal nu vorbeste ca sa se afle in treaba, ci doar daca are un motiv. Si daca asa stau lucrurile cu limbajul verbal, putem sa extindem afirmatia si asupra altor forme de comunicare. De pilda, nimeni nu se apuca sa scrie pe peretii locuintei sale Vindem peste, daca nu ar si face acest lucru. Iar daca are chef de glume si nu are nici un motiv sa si realizeze ce a promis prin cuvinte, s-ar putea ca urciorul sa nu mearga de multe ori la apa, iar cineva chiar sa se supere rau ca nu i se ofera ceea ce i se promite.

Cand transmitem un mesaj, este nevoie, de asemenea, sa stim daca o facem pentru a ne semnala prezenta, pentru a castiga simpatii, pentru a ne arata disponibilitatea, pentru a oferi un ajutor, pentru a castiga ceva sau pentru a prelua si transmite mai departe informatia primita. Toate aceste componente sunt onorabile, trebuie insa sa castigam increderea si sa motivam si pe altii in a primi mesajul. Caci este bine sa nu uitam nici o clipa ca increderea se castiga greu, dar se pierde extrem de usor, iar odata pierduta recastigarea ei cere eforturi uriase, iar capitalul obtinut atat de greu ramane in continuare fragil, supus suspiciunii tocmai datorita experientei anterioare.

calitatea emitatorului depinde de pregatirea sociala, educatie si cultura

Este greu sa convingem pe cineva ca nu are nimic de spus, este poate cel mai greu lucru de pe lume. Omul are o suferinta, a trecut prin multe, s-a gandit la multe, a vazut si a auzit o multime de experiente. El a fost martor la o infinitate de imprejurari in care oameni ca el, fie tineri, fie batrani, bogati sau saraci, au fost ascultati cu atentie, privirile ascultatorilor au ramas inmarmurite atintite asupra vorbitorului, iar acesta nu spune ceva de pe lumea cealalta, vorbea tot omeneste si parca tot despre lucruri pe care ar fi putut sa le spuna si el. Acum el de ce nu este ascultat. In cele mai multe dintre cazuri nu suntem ascultati fiindca, in adevar nu stim sa comunicam. Nu stim nici prin ce se comunica. Nu tinem seama ca este nevoie ca inainte de a comunica sa gandim. Nu mult, putin, dar eficient. Trebuie sa ne fie limpede, de pilda, unde si cui vrem sa comunicam. In raport de aceasta ne imbracam, ne barbierim sau nu, ne alegem haine scumpe, cele mai bune pe care le avem, sau hainele de lucru. Ne vom lua palaria de pe cap ori nu, iar daca o luam o vom tine in mana, o vom mototoli ori o vom da gazdei care ne-a primit in usa si nu se vrea data la o parte.

Si n-am deschis inca gura. Iar persoana la care am mers si de care avem nevoie asteapta. Dar nu asteapta pana la asfintitul soarelui, e gata-gata sa ne inchida usa in nas. Avem cel mult un minut-doua la dispozitie. De educatia pe care am primit-o, de felul in care ne-am format, de observatiile pe care le-am facut privind in jur depinde enorm calitatea comunicarii noastre. Nu ne este de nici un folos sa tragem concluzia ca altii reusesc pentru ca au noroc, acest fapt nu este adevarat: oamenii reusesc pentru ca s-au pregatit pentru reusita. Imboldul a putut sa vina de la parinti, de la profesori, dar ei si-au insusit sfaturile, au optat si au ajuns acolo unde si-au propus.

Un scriitor, un inventator, un sportiv de performanta, un chirurg celebru nu sunt ceea ce sunt fiindca au avut o sansa, ci fiindca s-au educat si au fost educati intr-un spirit anume. Au comunicat cu seriozitate altora intentia lor de a deveni ceva, au fost tratasi ca atare, iar ei nu au dezamagit. Iar inainte de orice si-au spus lor, in cadrul vorbirii intrapersonale, de care am amintit in alt capitol, ca au un obiectiv inainte si toate eforturile lor sunt indreptate spre acest tel. Asa cum se stie, datorita schimbarilor socio-economice din societatea contemporana, schimbari desfasurate mult mai alert decat in timpurile si societatile precedente, "au aparut structuri sociale foarte diferentiate." Persoanele din aceste societati alcatuiesc categorii sociale nu doar numeroase, ci si foarte diferite. In locul diferentierilor clasice - barbat femeie, bogat sarac, tanar batran, acum intervin criterii de diferentiere de care este stringenta nevoie a se tine seama: etnia, majoritar sau minoritar, orientarea politica, a cata generatie urbanizata, apartenenta religioasa, ocupatia, nivelul de educatie.

Se uita destul de usor ca individul este, in buna parte, creatia mediului cultural. In dorinta noastra de a fi originali sau de a ne dovedi personalitatea, nu tinem seama ca suntem produsul, sau creatia, daca ne-a deranjat primul nume predicativ, mediului, timpului, vointei noastre, dar si al spatiului cultural din care provenim sau in care am acceptat sa convietuim.

Suntem motivati de cadrul cultural in primul rand prin limba. Daca acceptam acest adevar, celelalte componente ale culturii vin de la sine. Limba materna influenteaza gandirea, vocea este prima poarta prin care putem stabili o legatura. Mediului cultural ii datoram imbracamintea. La fel stau lucrurile cu gesturile. Mancam asa cum am invatat, radem zgomotos sau ne exprimam bucuria discret, in concordanta cu educatia si cultura grupului. Cultura nu este apanajul oamenilor dedicati scolii sau bibliotecilor. Ea este, dupa S. Mehedinti, suma tuturor creatiilor sufletesti (intelectuale, etice, estetice) care inlesnesc individului adaptarea la mediul social. Dupa cum frunza are doua fete: una stralucita, spre soare, alta mai intunecata, intoarsa spre pamant (dar foarte insemnata, fiindca prin aceasta planta respira si se hraneste zilnic), tot asa viata omenirii are doua aspecte: unul teluric - civilizatia, adica tehnica materiala; altul ceresc - cultura, sau suma tuturor produselor sufletesti, prin care omul cauta sa intre in echilibru cat mai deplin cu restul creatiunii si, in general, cu universul moral care il cuprinde." Fiind cultura adevarata punte intre terestru si celest, intre om si Dumnezeu, nu ne este greu sa deducem rolul pe care ea al are in comunicarea pe orizontala, de la om la om, daca poate contribui atat de mult la comunicarea pe verticala, intre om si Marele Spirit.

Realitatea este, in adevar mai complexa decat dorinta unora de a o introduce in scheme simplificate, iar cand este vorba de cultura este nevoie si de nuantare si de ascultarea mai multor opinii. Constantin Radulescu-Motru, de pilda, este de parere ca nu toate populatiunile sunt capabile de cultura nationala, de unde rezulta si mai pregnant ca nici toti indivizii nu ar fi chemati sa contribuie la insusirea si dezvoltarea ei. "Sunt, scrie el in 1937, populatii care traiesc mii de ani fara in sufletul lor sa prinda radacini caracterele institutionale. Ele traiesc intr-o vesnica copilarie, avand sufletul cand de influenta ereditatii biologice, cand de influenta mediului geografic. Populatiile care se ridica la o cultura nationala au in ele particularitatea de a-si cristaliza experienta istorica in institutii de natura spirituala, institutii carte, odata inradacinate, preiau conducerea vietii lor sufletesti. Populatiile acestea reusesc sa dirijeze, dupa normele dictate de vointa lor, atat manifestarile care stau sub influenta factorului ereditar, cat si manifestarile de sub influenta factorului geografi." Indivizii pot si ei, destul de bine, sa fie caracterizati in acelasi fel.

Chiar si aici este nevoie de talent

Fie ca este reporter la un ziar, fie ca este romancier, dar, mai ales, fiind simplu muritor (fara pretentia de a lasa urme sub soare, cum este cazul celor numiti mai inainte si care doresc sa devina nemuritori prin faptele vietii lor), individul doreste sa comunice o experienta anterioara. Ce a vazut, auzit, simtit sau gandit mai inainte. Constient sau nu, el o face cu sentimentul ca modul in care a perceput acea experienta este unic, iar interlocutorul trebuie sa impartaseasca acea experienta originala, caci altfel . Altfel, chiar ne miram cum poate trai cineva fara sa ne asculte, cum de nu pricepe dintr-o data ca avem de spus ceva nemaiauzit. Este interesant faptul ca daca am avea rabdare si am sti sa ascultam, daca ne-ar pasa de semenii nostri si am avea capacitatea de a simti ca ei si pentru ei, pretentiile de mai inainte nu ni s-ar parea absurde. Este drept, ca sa nu parem mai altruisti decat suntem, ca si semenii nostri au partea lor de vina: nu au invatat sa comunice! Nu au abilitatea de a incepe exact de unde trebuie relatarea, nu pot sintetiza experienta, nu reusesc sa transmita esenta mesajului. Atunci cand aceasta abilitate in transmiterea mesajului, a experientei anterioare exista, ascultatorii nu lipsesc, dimpotriva, nu se mai satura ascultand sau citind. Este situatia din O mie si una de nopti. Se poate scapa de la moarte daca stii povesti.

Cei mai abili in a transmite experienta anterioara sunt scriitorii si nu ar fi rau daca am invata de la ei cum sa vorbim despre noi si despre trecutul nostru, daca am sti cum sa gradam autenticul in combinatia sa cu imaginarul, daca am face deosebirea intre adevarat si verosimil, intre a fost si era sa fie, sau nu a fost sa fie, cum ar fi zis Constantin Noica. Iar din toate genurile de literatura, romanul este cel mai elevat in a vorbi despre experienta anterioara a personajului. Sau a autorului. Sau a celor doi, daca va fi fiind vreo deosebire esentiala intre autor si personaj. Fiindca daca-i dam crezare lui Flaubert, si suntem tentati sa-i dam, cand marturiseste ca el este Madame Bovary, atunci nici nu ne mai intereseaza cine este autorul si cine eroul lui. Si poate nu vom fi surprinsi sa aflam ca scriitorul nu face altceva decat sa povesteasca experienta lui anterioara de copil. "Daca nu accepta sa dea inapoi spre prima copilarie istorisindu-si basme incredibile chiar pentru el, nu poate totusi  fi atat de absorbit de visuri incat sa nu evoce pana si in vis progresele observatiei sale; si oricat de mult ar vrea sa se izoleze de lumea care-l deceptioneaza, el nu se poate impiedica in acelasi timp sa incerce s-o cunoasca si s-o stapaneasca cu atat mai mult cu cat aceasta e singura lui speranta de a castiga asupra lucrurilor concrete macar o parte din puterea de care se crede frustrat. Caci, aici, realitatea are doua fete, una care raneste si trebuie anulata; alta care ii promite putere si care il intereseaza in cel mai inalt grad, de aceea copilului nu-i reuseste mica opera de educatie sentimentala si sociala daca tine cont de aceasta duplicitate, facand un compromis ingenios intre tendintele antagoniste care-i domina gandirea." Pentru noi, atunci cand comunicam este de cea mai mare importanta sa facem deosebire intre real si imaginar.

Multi oameni se mira de ce nu sunt ascultati atunci cand isi povestesc diverse intamplari din viata. Raspunsul este mai mult decat simplu: nu stiu sa povesteasca. Scriitorul Marin Preda a fost, probabil, unul din scriitorii romani ce-i mai cautati de confrati. El nu era un bun vorbitor si nici un interlocutor placut, dar, cu toate acestea, cand povestea o intamplare forma pe care o dadea acelei povestiri era memorabila, cum, la fel de memorabile erau si replicile lui sau observatiile legate de comportamentul anumitor artisti pe care ii cunostea.

a)      relatia personala

Socrate ne-a indemnat, cu milenii in urma, sa ne cunoastem pe noi insine. Din pacate, desi am luat cunostinta de sfatul lui, nu-l punem in aplicare: suntem interesati de noi, suntem egoisti, egocentristi si hipersensibili, dar nu ne cunoastem cu adevarat. Se pare ca exista ceva si mai rau decat aceasta: nu vrem sa recunoastem ca nu ne cunoastem. Iar daca lucrurile stau astfel, si se pare ca asa stau, cu atat mai putin ii cunoastem pe altii. Din aceasta cauza nu vom reusi niciodata sa comunicam adecvat daca nu vom sti care este relatia dintre noi ca emitatori si ceilalti, in calitatea lor de receptori. A sti in ce relatie se afla cu receptorul este una din cele dintre primele obligatii ale emitatorului de mesaj. Ignorarea acestei datorii duce nu doar la perturbarea mesajului, ci chiar la anularea lui. Sa ne inchipuim ce s-ar intampla daca un crainic de la un post de radio, intr-o emisiune interactiva, nu ar tine seama de, sa zicem, varsta interlocutorului, de caracteristicile determinate de sex, stare sociala, nevoi. Individul a sunat sa se planga de stare economica a pensionarilor, iar realizatorul de emisiuni vrand sa arate ca este tanar ti jovial, stie sa-si traiasca viata si poate sa recomande si altora propriu-i stil de existenta, ar spune:" e sambata dupa amiaza, ganditi-va ce veti face deseara, lasati grijile vietii deoparte, telefonati unei prietene si puneti de-o discoteca. Nimic nu este mai frumos decat sa strangi la piept prietena abia cunoscuta, sa-i aprinzi tigara si dupa ce beti impreuna cate o suta de coniac, sa dansati. Lasati-va purtati de aburul alcoolului, curand veti gasi si un taxi, nu va faceti griji unde va va duce, nu uitati sa dati adresa corecta de la apartamentul unuia dintre voi . "

Dar poate socotiti ca nefiind reporteri nu aveti nevoie sa va pozitionasi fata de altii, va descurcasi la fata locului. Este si aceasta o greseala, fiindca nestiind cu cine vorbiti aveti toate sansele sa gafati. Este mult mai bine sa va pregatisi intrarea in scena printr-o documentare adecvata. Incercati sa deduceti cine este destinatarul mesajului din studiul imbracamintei, din felul in care persoana careia va adresati s-a tuns si s-a pieptanat, dupa machiaj, dupa parfumul folosit, dupa cum zambeste, dupa cat de insistent priveste oameni necunoscuti, daca este sau nu interesata de ceea ce vorbiti.

Este, de asemenea, necesar sa verificam daca relatia stabilita candva cu o persoana inseamna si pentru ea ceea ce credem noi ca a insemnat, este nevoie sa verificam daca amintirile pe care le pastram in memorie se suprapun peste amintirile receptorului. Un prim element de care trebuie tinut seama, cand nu am intalnit de mult acea persoana, este ritmul de evolutie sociala. Daca, de pilda, cunostinta de acum cinci sau zece ani a urcat pe scara sociala si a devenit demnitar, nu este cazul sa-i amintim ca ne-am tutuit candva sau am calatorit impreuna cu o nefericita de masina hodorogita. Nici alte amanunte nu se recomanda : banii insuficienti pentru plata unui dejun, hainele sifonate in timpul unei calatorii cu trenul la ultima clasa, ploaia torentiala care ne-a surprins fara umbrela, soferul de taxi care ne-a reprosat ca nu I-am dat bacsis. Scuza pe care ne-am gasi-o, cand am observa ca fostului amic nu-i plac amintirile, de genul a uitat ca eu l-am scos din incurcatura nu este de natura sa repare gafa.

Daca vrem sa ne grozavim ca noi stim bine cine a fost dumnealui candva si-i atragem atentia ca am intalnit-o mai zilele trecute pe fosta lui sotie avem toate sansele ca altadata sa nu ne recunoasca, in adevar, nici pentru cateva clipe.

Sa nu ne inselam: oameni evita sa ne vorbeasca sau se fac ca nu ne aud nu fiindca sunt ingrati, ci fiindca noi nu stim sa-i abordam. Si nu stim sa-i abordam pentru ca nu ne pozitionam corect relatia cu receptorul. Cel mai vizibila este lipsa capacitatii de comunicare in familie, intre parinti si copii: fiecare generatie este convinsa ca nu este inteleasa si ca ruptura este atat de mare incat nici nu ar fi posibila o cale de comunicare, drept care, cu o usurinta adesea iresponsabila, se taie puntile. Nimic mai gresit si mai grav. Se poate comunica simplu: sa pleci de la premisa ca tu nu intelegi, ci nu ca tu nu esti inteles. Imi amintesc ca am apelat candva la fiul meu cel mare sa vorbeasca el cu fratele lui mai mic, intrucat pe mine nu mai ma asculta. Am fost surprins sa-i aud replica: nici nu pot vorbi cu el, tinerii de-acum nu stiu sa asculte . Iar intre ei era doar o diferenta de cinci ani! Am inteles, cu vremea, ca nu diferenta de varsta face comunicarea imposibila, ci atitudinea, incapacitatea de a invata sa vorbim pentru altii ti de a asculta pentru altii, nu doar pentru a ne convinge ca altii nu au dreptate.

b)      atribute psiho-fizice

Ia te uita cine vorbeste!, este o uimire care ne caracterizeaza reactiile ori de cate ori nu vrem sa tinem seama de continutul mesajului. Cu alte cuvinte, in loc sa fim atenti la ce ni se spune, luam in calcul doar receptorul. Dupa o asemenea exclamatie, este limpede ca vrem sa spunem ca nu avem nevoie de un asemenea emitator. Emitatorul joaca, fie ca ne convine fie ca nu, un rol primordial in comunicare. Nu ne este indiferenta prezentatoarea de la stirile de televiziune, chiar daca ne iluzionam ca noi am deschis canalul pentru a afla ce s-a mai intamplat sub soare. e adevarat, pentru aceasta ne-am asezat in fotoliu, dar daca prezentatoarea este urata sau antipatica, daca prezentatorul este fomfanit, daca sunetul este dereglat, daca lumina cade peste gatul redactorului nu pe fata lui, daca hainele sunt cu doua numere mai mari sau culoarea lor contrasteaza cu decorul, daca, daca . atunci vom cauta un alt canal, oricat de dornici am fi noi de actualitatile politice.

In acelasi timp, nici obiectia de mai sus, legata de cine vorbeste nu este lipsita de sens: persoanele care emit opinii in numele unor institutii, organizatii sau reprezinta opinia publica trebuie sa fie in afara oricaror suspiciuni ca n-ar fi potrivite sa se exprime in subiectul in cauza. Daca nu este respectata aceasta cerinta, receptorul in loc sa vada sau sa auda ce dorim va fi cu gandul la defectele emitatorului.

Nu mica trebuie sa fie nici grija aratata calitatilor fiziologice: n-o sa accepte nimeni ca despre alimentatia rationala sa vorbeasca o grasana si nici sa faca reclama apei minerale un individ cu nasul rosu pe a carui fata se citeste fara ochelarii biletul de trimitere la dezalcoolizare abia semnat de medic . Tot la fel, nu este recomandabil sa vorbeasca despre saracie, cumpatare sau nevoile curente carora nu mai putem sa le facem fata oameni cu meserii cunoscute ca fiind, de obicei, bine remunerate, intr-un fel sau altul: medici chirurgi, avocati, functionari publici care lucreaza in legatura directa cu indivizi care au nevoie de aprobari.