Comunicare si educatie interculturala in scoala

COMUNICARE SI EDUCATIE INTERCULTURALA IN SCOALA

Originile invatarii interculturale formale in Europa sunt legate de proiectul "Democratie, drepturile omului, minoritati: aspecte educative si culturale", cand au fost lansate oficial la nivel european principiile educatiei interculturale si acestea apoi au fost extinse pan-european, de la contextul vestic, asupra imigrantilor, la cel estic, al minoritatilor nationale.

In noiembrie 2003, Conferinta europeana a ministrilor educatiei de la Atena a adoptat "Declaratia privind educatia interculturala in noul context european", care intre altele:

recunoaste importanta educatiei interculturale si a integrarii perspectivei interculturale in formarea profesorilor si in activitatile educative

sustine cooperarea europeana in acest domeniu si realizarea unor proiecte si programe europene pe aceasta tema

recomanda dezvoltarea de instrumente de asigurare a calitatii inspirate de educatia pentru cetatenie democratica, care sa ia in considerare dimensiunea interculturala

La prima vedere, termenii "societate multiculturala" si "societate interculturala" par identici dar ei nu sunt sinonimi:

societatea multiculturala este caracterizata prin coexistenta mai multor grupuri culturale, cu accentul pe pastrarea diferentelor culturale si afirmarea identitatii culturale specifice, unde nu este importanta interactiunea dintre grupuri iar adesea diferenta este vazuta negativ si devine o justificare majora pentru discriminare; minoritatile pot fi pasiv tolerate dar nu si acceptate sau valorificate

societatea interculturala implica diferite grupuri culturale care coexista in acelasi spatiu, intretinand relatii deschise de interactiune si influente reciproce, schimb si recunoastere mutuala, respectandu-se reciproc valorile si modurile de viata, prin acordarea de importanta egala pastrarii si dezvoltarii identitatii culturale specifice si comunicarii interculturale

Interculturalitatea este un proces, nu un scop in sine - in mersul de la Europa de azi, care este multiculturala, la Europa de maine, care va fi interculturala.

Educatia interculturala are intre obiective:

dobandirea de cunostinte privind cultura in general si impactul acesteia asupra comportamentelor individuale si de grup, privind propria cultura si privind alte culturi (o persoana curioasa poate fi o persoana interculturala)

dezvoltarea de deprinderi legate de viata intr-o societate multiculturala / interculturala (constientizarea propriilor determinari culturale, stereotipuri si prejudecati, identificarea acestora la ceilalti, capacitatea de a relativiza punctele de vedere, abilitati comunicationale si relationale); este de subliniat ca nu exista culturi superioare, respectiv inferioare, deoarece culturile nu se compara

formarea de atitudini cum ar fi respectul pentru diversitatea culturala, pentru identitatea culturala proprie si a celorlalti, refuzul discriminarii si intolerantei (motorul societatii fiind nu conflictul, ci diversitatea - ceea ce duce la conceptul ca daca toti ar fi la fel, ar fi plictisitor)

stimularea participarii si actiunii in sensul promovarii principiilor unei societati interculturale (este ceea ce foarte bine pot face profesorii minoritatilor nationale)

Educatia interculturala formala include initiative care sunt dezvoltate in interiorul sistemului scolar; scoala este - dupa familie - un agent principal al socializarii, prin care elevii primesc nu numai o educatie academica, ci, de asemenea, invata mult despre propriul lor cod cultural. Fara sprijinul activ al scolii, eforturile de a introduce educatia interculturala sunt menite a-si vedea rezultatele diminuate, daca nu complet esuate. In general, scoala ar trebui sa:

incerce sa creeze oportunitati egale, sociale si educative, pentru elevii din diversele grupuri culturale

sporeasca constientizarea diferentelor culturale, ca o cale de opunere discriminarii

apere si dezvolte pluralismul cultural din societate

ajute elevii sa trateze constructiv conflictele culturale, reliefand diferitele interese si cautand scopuri comune

Diversitatea culturala nu mai este un prejudiciu, ci o realitate care trebuie fructificata in mediul scolar. Pluralitatea culturala pune nu numai problema apararii diferentelor, ci a dialogului cultural, care recunoaste ca  fiecare trebuie sa contribuie la imbogatirea experientei umane si ca fiecare dintre ele este un efort de universalizare a unei experiente particulare. Multiculturalitatea nu este un adversarul universalismului european, ci o alta forma a lui. Ceea ce unifica multiculturalismul cu universalismul european este vointa comuna de a plasa o cultura mai presus de puterea statului sau de interesele unui grup social. Interculturalismul implica intelegerea, aprecierea si valorizarea culturii proprii la care se adauga respectul bazat pe o informare autentica si pe construirea curiozitatii fata de cultura etnica a celuilalt. Interculturalitatea este un proces ce se produce la intersectia dintre culturi, nefiind un scop in sine, dar care poate deveni o finalitate atunci cand sunt sesizate transformarile nefiresti sau comportamentele nefaste la acest nivel de intersectare a culturilor.
Rolul scolii ca agent de educatie interculturala e dublu: fata de culturile si grupurile minoritare si fata de cultura si grupul majoritar.

Rolul scolii ca mijloc de acomodare, socializare si includere a elevilor din grupurile minoritare este de neinlocuit. In acest caz, educatia interculturala trebuie sa dezvolte programe concepute sa implineasca nevoile fundamentale ale grupurilor minoritare in stabilirea si castigarea recunoasterii lor in societate. Aceste programe sunt fundamentale si deschise schimbarii, permitand elevilor sa inteleaga gradual codul cultural al curentului principal al societatii si sa dobandeasca abilitatile si instrumentele necesare dezvoltarii autonomiei personale si a propriei increderi in societate, ceea ce ar include:

cunoasterea mediului social si a relatiilor umane

intelegerea ideii specific culturale contemporane

intelegerea relatiilor economice - in special a acelora bazate pe angajare si supravietuire

cunoasterea mediului inconjurator apropiat si a asociatiilor din afara scolii care pot fi de ajutor

intelegerea sistemului politic si a modului sau de actiune

Rolul scolii fata de elevii din grupul majoritar este esential in invatarea traiului impreuna intr-un mod pozitiv, creator; este necesar a introduce elemente interculturale in programa scolara, care sa:

respinga o viziune etnocentrica a culturii sau ideii ca poate fi posibila stabilirea unei ierarhii a diferitelor culturi

considere - cu obiectivitate si respect - caracteristicile diferitelor culturi coabitand in interiorul unor domenii specifice

deschida viziunea elevilor asupra lumii - aceasta fiind importanta mai ales unde sunt minoritati

Este clar ca scoala trebuie sa-si regandeasca permanent propria pozitie. Prea des ea transmite si intareste stereotipurile negative despre alte grupuri si culturi. Este necesar sa existe comunicare constructiva in ceea ce priveste bunul mers al scolii, intre toti cei implicati in procesul educativ: profesori, elevi, parinti, autoritati locale, institutii, etc. O varietate de masuri structurale cruciale trebuie introduse daca este ca educatia interculturala sa lucreze in clasa si in jurul ei; bunavointa nu este necesara, ci e necesara actiunea.

Perspectiva interculturala se adreseaza tuturor, nu doar minoritatilor. Nu e suficienta realizarea de lectii sau activitati extrascolare care au ca obiectiv cunoasterea specificului cultural al unei comunitati - e necesara participarea, implicarea, nu doar "vizionarea", deci e necesara integrarea unei perspective interculturale in ansamblul activitatilor scolare, la diferite discipline, in activitati extrascolare, in aspectul si climatul scolii, adica deschiderea scolii fata de comunitate (intre profesori si elevi, elevi si elevi, profesori si profesori).

Este de sustinut necesitatea unei legaturi permanente a educatiei interculturale cu educatia pentru cetatenie democratica / care cuprinde si cultura civica. Daca se realizeaza activitati de educatie interculturala ce nu tin cont de aspectul de participare democratica la viata comunitatii si de nevoile reale ale diferitelor grupuri culturale, se manifesta tendinte de limitare la folclor, traditii, monumente, etc., ceea ce genereaza un impact superficial asupra elevilor (elevii sunt in egala masura interesati de prezent si de viitor, nu numai de trecut). Daca se realizeaza activitati de educatie pentru cetatenie democratica fara a se tine seama de dimensiunea interculturala, se ignora o dimensiune esentiala a realitatii sociale, ceea ce limiteaza de asemenea impactul activitatilor asupra elevilor.

Formarea profesorilor se intinde de la cea initiala (prin cursuri de educatie interculturala) la cea continua (prin cursuri de perfectionare cu tematica interculturala). Acestor formari li se adauga proiectele neguvernamentale - care au avantajul ca pot reuni profesori minoritari si majoritari din diferite scoli ori localitati - cursurile de obicei fiind asociate cu activitati practice, ceea ce lasa posibilitatea afirmarii creativitatii si initiativei profesorilor si propun demersuri care sunt mai usor de adaptat la contextul local din fiecare comunitate.

Continutul formarii profesorilor minoritatilor nationale se focalizeaza pe principii si obiective ale educatiei interculturale, demersuri metodologice concrete si mai putin pe aspecte ca elemente de continut (cum ar fi etnografia, istoria, literatura, etc.), aici intrand si simularile, jocurile de rol, atelierele, etc.

Metodele de formare sunt interactive si participative, favorizeaza legatura cu realitatea scolii si a comunitatii si pun accentul pe aspecte practice si pe modalitatile de implementare ale perspectivei interculturale.

Analiza: Stadiul actual privind implementarea unui sistem de management al calitatii conform cu standardele iso 9001:2008 Referat: Procedura de depunere a ofertei de proiect

Intre principiile metodologice, pentru a se asigura eficienta, este necesara abordarea scolii in totalitate, in lucrul cu echipe de profesori (si nu cu profesori izolati), pentru realizarea unor planuri coerente la nivel de scoala. Avand in vedere complexitatea educatiei interculturale si necesitatea echilibrului intre cunostinte, deprinderi si atitudini, invatarea nu poate fi facuta prin metode clasice de predare (cum ar fi transmiterea de informatii de la profesor la elev sau prin utilizarea exclusiva a manualelor), ci trebuie bazata pe invatarea prin experienta si pe metodologia de tip constructivist (in care parerea elevilor conteaza la fel de mult ca si cea a profesorului). Pedagogia constructivista este o abordare pedagogica ce promoveaza ideea ca invatarea nu are loc doar confruntand elevii cu punctul de vedere al profesorului sau al manualului, ci - mai bine - confruntand diferite puncte de vedere si experiente diverse; constructivismul este bazat pe interactiune si ii face pe elevi sa-si construiasca propriul punct de vedere in calitate de subiecti activi in procesul de invatare. Alaturi de profesori si texte din manuale, invatarea are ca surse importante interactiunile dintre elevi si adulti din cadrul comunitatii, sursele de informatii complementare si realitatea socio-culturala a comunitatii locale.

Cat timp nu se va cauta o pedagogie care sa respecte atat identitatea, cat si nevoile minoritatilor, esecul scolar va ramane in zestrea tuturor. Intr-un mediu intercultural, elevul trebuie sa descopere in acelasi timp alteritatea si asemanarea iar scoala are de jucat un rol important. Deoarece simpla transmitere a unor cunostinte nu poate fi de ajuns, pentru elevi sunt imperios necesare experimentarile asemanarilor si diferentelor prin intermediul raporturilor cu ceilalti. Descoperirea diversitatii inseamna descoperirea unui raport si nicidecum a unei bariere. La randul sau, descoperirea acestui raport poate sa scoata in evidenta atat diferentele, cat si asemanarile (si unele si altele urmand a fi considerate secundare fata de elementul esential care este raportul insusi). Iata de ce pegadogia interculturala pune in centrul metodelor sale sistemul relational dintre elevi.

Rolul profesorilor minoritatilor nationale devine primordial in a face ca relatiile concrete dintre diversele culturi vehiculate in clasa de catre elevi sa fie in mai mica masura orientate dinainte. In momentul in care elevii ar fi gata sa-si schimbe modul de a reflecta asupra conceptiei lor despre identitate - proprie si a celorlalti - se confrunta imediat cu definitii preconcepute, induse (cel mai adesea) de discursurile parentale si de reprezentarile pe care si le fac profesorii despre acestea; faptul de a-i incorseta pe elevi in tiparul unei identitati definite din exterior (identitate de ordin national, etnic sau religios), prestabilite inca din momentul in care intra in scoala, conditioneaza perceptiile celorlalti si nu ajuta deloc la intelegerea situatiei reale a elevilor. Educatia interculturala dezvolta o pedagogie a relatiei interumane. Ea urmareste sa-l ajute pe elev sa se defineasca pe el insusi, in orice moment, in raport cu ceilalti. Ea incearca sa-i ofere mijloacele prin care acesta sa-si poata diversifica referintele si sa traiasca diferitele modalitati culturale din mediul sau de viata. Educatia interculturala il formeaza pe elev pentru a comunica, pana si in cazul situatiilor conflictuale, cand relatiile nu sunt dintre cele mai comode.

Scoala trebuie sa se defineasca drept un loc de schimburi intre egali, care sa permita, sa faciliteze si sa incurajeze cuvantul; acceptand sa fie un loc nu numai al invatarii, ci si al schimburilor - un spatiu de viata - favorizand integrarea legilor de grup care umanizeaza, scoala poate sa dedramatizeze anumite conflicte intime, care sunt la originea urii si suferintei. Oricare ar fi nivelul de invatamant, nimic nu se va realiza in lipsa unei conditii prealabile esentiale: aceasta educatie trebuie sa se faca intr-un climat propice, in care respectul, participarea, justitia, libertatea de expresie individuala si colectiva sunt pe deplin respectate. Discursul inconstient al scolii (etica, organizare politica si disciplinara, relatii din sanul institutiei, etc.) influenteaza profund atitudinea elevilor in privinta drepturilor lor. Spiritul scolii se transmite prin calitatea relatiilor interpersonale, prin transmiterea implicita sau explicita de atitudini si de valori.

In formarea corpului profesoral, educatia interculturala este principiul care ordoneaza intreaga activitate a scolii si a comunitatii educative. Obiectivul urmarit este acela de a acoperi reteaua educativa in totalitatea sa: formarea cadrelor didactice, incepand cu nivelul prescolar si pana la universitate, trecand prin formarea profesionala si educatia adultilor. Trebuie avuti in vedere si ceilalti actori din domeniul educatiei: administratori si personal de serviciu, psihologi scolari, muncitori sociali, personal din sanatate, etc. In optica educatiei interculturale, formarea - prin caracteristicile sale (in special suplete si adaptabilitate, organizare pe sectiuni scurte, module diversificate, etc.) - este deosebit de potrivita pentru a indeplini functia care i se cere. Daca scoala nu-si insuseste cat mai repede aceste mijloace eficiente, unii elevi se vor gasi in continuare in situatia de a fi incadrati intr-un univers institutional prevazut pentru altii (inadaptati, marginali, delicventi, s.a.). Formarea interculturala poate imprima o orientare noua la nivelul pedagogiilor dar ea nu inlocuieste nicidecum competenta tehnica sau didactica, bazandu-se pe reflectia pedagogica in ansamblul sau. Formarea interculturala nu este complementara, ci este o abordare care ii priveste pe toti - elevi si cadre didactice, indiferent de disciplinele scolare si tipurile de invatamant.

Profesorilor trebuie sa li se transmita competente interculturale, sa li se dea mijloacele de a-si dezvolta si actualiza cunostintele, tinand cont de bogatia diverselor culturi, de interactiunile si de evolutia lor. Un bagaj fix de deprinderi nu este suficient, ci trebuie luat in considerare publicul vizat, durata si natura formarii (informarea, sensibilizarea, aprofundarea, confruntarea cu realitatea schimbatoare si dificila); pot fi imbinate mai multe modalitati: cursuri si seminarii in institutele de formare, studii sau stagii, grupe de lucru, observarea unor clase si analiza necesitatilor, elaborarea colectiva de programe, module de formare, documente pedagogice, calatorii, schimburi, etc. Integrarea unei pedagogii interculturale necesita din partea profesorilor cunoasteri culturale pluraliste si totodata experiente de viata si de colaborare, trebuind sa li se dea timpul necesar pentru asimilarea elementelor de baza.

Mijloacele furnizate profesorilor minoritatilor nationale sunt:

conceptuale - capabile sa asigure o abordare adecvata a situatiei pluriculturale si sa furnizeze grile de interpretare adecvate diversitatii acesteia

metodologice - care sa ofere profesorilor minoritatilor nationale posibilitatea de a transfera abordarile in practica educativa

pedagogice - ca de pilda materialele didactice prezente sub forma de fise, tabele, panouri, culegeri de texte, documente autentice la care elevii au acces direct sau resurse ca biblioteci, centre de documentare, muzee, expozitii, manifestari culturale, corespondenta scolara, etc.

Profesorii minoritatilor nationale ar trebui incurajati de-a lungul formarii sa:

joace un rol activ in cadrul propriei scoli si in cadrul proceselor democratice

se tina la curent cu problemele nationale si mondiale

se familiarizeze cu metodele active de predare, ancheta, discutie, cat si cu modul de utilizare al mass-mediei

traiasca sau sa lucreze intr-un mediu diferit de cel care le este familiar

experimenteze si sa elaboreze propriile lor materiale si metode de lucru

depisteze formele de intoleranta si discriminare din societate, sa recunoasca si sa combata prejudecatile

Demersul intercultural in domeniul formarii profesorilor minoritatilor nationale ar trebui deci sa se traduca, in plan:

didactic - printr-un demers stiintific care presupune abordarea tuturor cunostintelor din puncte de vedere diferite, scotandu-se in evidenta relativitatea

pedagogic - prin dobandirea de capacitati si aptitudini care sa permita fiecaruia sa se situeze in raport cu celalalt, sa-si diversifice referintele, sa accepte diversele modalitati culturale din mediul sau de viata

social - printr-o educatie care sa tinda catre o integrare optima intr-o societate democratica si catre o integrare umana in randurile comunitatii

In dorinta infrangerii autosuficientei culturale si invalidarii stereotipurilor si prejudecatilor, ar trebui reconstituit parcursul fiecarei discipline scolare (acest demers ar introduce schimbari profunde in modul de programare al unitatilor didactice). Educatia in sine are de jucat un rol autonom; alternativa clasica 'atata timp cat nu se schimba totul, nu se schimba nimic' este falsa. In actiunea intreprinsa pentru recunoasterea celuilalt, important nu este stabilirea sub ce unghi trebuie abordata problema, ci ceea ce trebuie retinut este existenta unei autonomii relative a fiecarei dimensiuni care sa poata fi exploatata temeinic, cat si cea a unui caracter indisociabil al ansamblului, ce trebuie tratat in mod global. Abordarea interculturala nu determina atribuirea de resurse financiare speciale, ea nu constituie o disciplina distincta in programa si nu implica modificarea acesteia; independent de nivelul resurselor, ea face parte din munca scolara si trebuie luata in considerare in cadrul disciplinelor si al programelor existente.

Problemele asumarii dimensiunii pluriculturale in cadrul unei clase sunt adesea mai bine rezolvate la nivelul practicilor pedagogice decat al formularilor teoretice. Se vor putea realiza progrese calitative importante mai ales prin introducerea unor moduri de actiune caracteristice proiectelor pedagogice comune, continuate, evaluate si imbogatite prin aportul mai multor persoane-resursa. Pentru a trece la actiune in acest domeniu, nu trebuie sa se astepte ca teoria sa fie perfect pusa la punct si nici ca miscarea de opinie in favoarea interculturalismului sa se bucure de toate garantiile necesare. In spatiul educativ si cultural, in confruntarea cu caracterul pluricultural al corpului social, nu exista de fapt alternativa. Trebuie mers inainte chiar fara busola sau harta, pentru ca situatia o cere iar cunostintele teoretice aflate la indemana deja sunt suficiente.

Blocajele in domeniul scolar se datoreaza unei lipse de comunicare; discutiile privitoare la pedagogie sau la educatia interculturala apar adesea ca probleme de familie si sunt rezervate unor cercuri restranse de initiati sau anumitor militanti. Cauzele sunt cunoscute: incapacitatea sesizarii aparitiei unor realitati sociale noi, un grad prea inalt de specializare a cunostintelor in cadrul dezbaterilor asupra interculturalului, incapacitatea politicului de a stapani evolutia, dezinteres sau insuficienta asumare a problemelor de catre sistemul de invatamant, profunda lipsa de coordonare la nivelul instantelor educative (manifestata in modul de administrare si de orientare), etc.

In ceea ce priveste perspectiva interculturala in formarea profesorilor minoritatilor nationale, este indispensabil ca persoane competente, formate in domeniu, cu imputernicire oficiala, sa aiba posibilitatea de a ajuta, de a informa si de a coordona anumite actiuni. Este cu atat mai important ca instante de la diverse nivele (local, regional, national, comunitar) sa-si asume rolurile indispensabile de concentrare si de coordonare dar si pe acelea de mediere, de consultare, de sprijin tehnic, de incitare si de decizie (in anumite cazuri). Nu este vorba despre crearea sau multiplicarea anumitor structuri, ci despre planificarea in cadrul unui sistem, care sa asigure participarea tuturor celor implicati, cuprinzand coordonarea si continuitatea actiunilor.

O formare nu poate sa reuseasca decat printr-o munca in echipa, in cadrul careia mai multi profesori, de diverse specializari, actioneaza impreuna si se imbogatesc reciproc, descoperind existenta unor moduri diferite de a fi si de a trai. Se mai adauga colaborarea constructiva a tuturor celor interesati, in special a familiilor si a organizatiilor neguvernamentale, plus existenta unor locuri si momente rezervate activitatilor, cat si a sti ce se face in alta parte (multe sisteme educative se ignora reciproc dar cunoasterea pluralitatilor si a strategiilor poate favoriza o mai buna adaptare de la un context la altul).

In diseminarea experientelor si cultivarea interesului este nevoie de o mai buna intelegere a modului in care actiunile pot sprijini formarea profesorilor minoritatilor nationale in perspectiva interculturala. In asamblarea activitatilor este nevoie de stimulare si de folosirea invatarii prin experienta, atat in cadrul sistemului educational formal, cat si neformal. O astfel de abordare poate fi mai putin familiara in cadrele si in institutiile educationale in care metodele de predare sunt bazate mai mult pe cunostinte, decat pe experiente si capacitati; implicarea si participarea activa sunt factori esentiali.

Maniera de abordare depinde de sectorul in care activitatea se desfasoara, de conditiile economice si sociale, de varsta, de interese, precum si de motivatiile de a invata; de asemenea, o alta categorie de factori care influenteaza maniera de predare este reprezentata de experienta profesorului, atitudinea fata de grupul vizat, relatia lui cu acesta si "stilul" avut. Abilitatile si valorile care tin de comunicare, gandirea critica, capacitatea de argumentare a unui punct de vedere, toleranta si respectul nu pot fi predate; ele se invata prin experienta.

Promovarea cooperarii, participarii si invatarii prin experienta, in scopul de a incuraja elevii sa gandeasca, sa simta si sa actioneze - cu alte cuvinte, sa se implice cu mintea, inima si forta lor - completeaza cunostintele, care sunt importante dar nu suficiente. Metodologia de invatare prin experienta se bazeaza pe un ciclu de invatare cu cinci faze:

experimentarea (activitatea)

raportarea (impartasirea reactiilor si a observatiilor despre ceea ce s-a intamplat)

reflectia (discutarea modelelor si a dinamicilor in scopul obtinerii de clarificari legate de experienta)

generalizarea (discutarea modelelor si a modului in care ceea ce s-a invatat se refera la "lumea reala")

aplicarea (utilizarea a ceea ce a fost invatat, pentru schimbarea vechilor comportamente)

Nu este suficienta doar desfasurarea unei "activitati" (prima faza a ciclului de invatare). Este esentiala continuarea cu sintetizarea si evaluarea, pentru a oferi participantilor posibilitatea de a reflecta asupra a ceea ce s-a intamplat (faza a doua), de a-si evalua experienta (fazele trei si patru) si de a decide ceea ce vor face ulterior (faza a cincea). In acest mod, ei se implica in prima faza a unui nou ciclu din procesul de invatare.

In cadrul scolii, activitatile pot ajuta la inlaturarea barierelor artificiale dintre discipline si pot oferi moduri de extindere a legaturilor dintre disciplina de studiu si ariile de interes, promovand astfel o abordare globala a unei probleme. Intr-un cadru educational neformal, extrascolar, activitatile pot stimula interesul pentru anumite probleme si - deoarece promoveaza invatarea intr-un mod nedidactic - pot fi mai usor acceptate de catre elevi.

Activitatile sprijina elevii sa:

fie motivati sa invete - deoarece ele sunt atractive

isi dezvolte cunostintele, atitudinile si valorile - sunt un cadru propice pentru a permite elevilor sa experimenteze un nou comportament, eventual sa faca erori, fara a suporta consecintele unor greseli similare ca in viata reala

schimbe - activitatile sunt o modalitate de a promova mesajul ca fiecare poate alege sa se schimbe pe sine sau relatia sa cu ceilalti

se implice - activitatile incurajeaza implicarea chiar si a celor mai putin expresivi si dominatori membri ai clasei

isi asume responsabilitatea - deoarece elevii contribuie cu propriile experiente si competente, fiecare foloseste activitatea la un nivel si un mod propriu

stimuleze increderea in sine - activitatile ofera o structura care poate fi folosita pentru a reduce dependenta de persoanele "atotstiutoare"; elevii sunt fortati sa-si asume unele responsabilitati prin implicarea in activitate

se solidarizeze cu ceilalti - activitatile incurajeaza coeziunea clasei si sentimentul identitatii si solidaritatii de grup

Activitatile ofera un cadru si o structura pentru experientele de grup care permit lucrul in limitele proprii si in functie de experientele si competentele elevilor. Cand sunt atent facilitate, activitatile reprezinta o metoda eficienta de invatare in contextul orientarii pe sarcina. Profesorul pregateste, prezinta si coordoneaza activitatile. El ii ajuta pe elevi sa descopere cat de multe cunostinte detin deja, ii incurajeaza sa invete mai mult si ii sprijina in constientizarea propriului potential. (A facilita inseamna a crea un mediu in care elevii invata, experimenteaza, exploreaza si se dezvolta; facilitarea este un proces de impartasire, daruire si primire, in care nu exista o persoana considerata "expert" care sa adreseze intrebari, sa transmita cunostinte si capacitati altora, ci toti trebuie sa se dezvolte prin impartasirea de experiente, deopotriva elevii si profesorul).

Oportunitatea de a fi facilitator pentru elevi si de a lucra intr-o atmosfera de egalitate si reciprocitate este diferita in Europa, deopotriva in cadrul aceleiasi tari si intre tari, respectiv culturi. In sectorul educatiei formale sunt diferente in scopurile si filosofia educatiei, tehnicile de management ale clasei si curriculum. Elevii nu sunt obisnuiti sa decida ceea ce doresc sa invete in cadrul unui curriculum extins si nici profesorii nu exerseaza rolul de facilitator dar exista si exceptii. In sectorul neformal, exista o larga varietate nu doar intre scopurile si filosofiile diferitelor organizatii dar si intre activitatile si oportunitatile pe care le ofera. Aceste diferente se manifesta inter si intra tara.

Profesorii activeaza in cadrul normelor sociale si educationale ale propriilor societati. Este simplu de omis sau de uitat realitatea propriului etnocentrism si - ca un rezultat - considerarea modului de interactiune cu elevii ca fiind bun si normal; pornind de la aceasta constatare, s-ar putea descoperi ca este utila reflectia asupra stilului si a practicilor, in scopul dezvoltarii competentele de facilitator.

Pentru a stimula talentele si interesele elevilor, se poate utiliza o varietate de metodologii, tinand cont de modalitatea preferata de reprezentare mentala (stil de gandire) si stilul de invatare preferat. Fiecare persoana gandeste si invata in mod diferit - aplicand de fapt o mixtura - dar intre seturile de stiluri preferate si dominante se disting:

conform stilurilor de gandire

Persoanele cu stil vizual tind sa-si reprezinte mental lumea in imagini; acestea pot utiliza fraze de tipul: "vad ceea ce vrei sa spui".

Persoanele cu stil auditiv tind sa-si aminteasca mai mult din ceea ce aud si pot utiliza fraze de genul: "suna a fi o idee interesanta".

Persoanele cu stil kinestezic tind sa-si aminteasca prin intermediul simturilor, deopotriva fizice si emotionale; acestea pot utiliza exprimari precum: "imi place ideea, hai sa o urmam".

conform stilurilor de invatare

Persoanele centrate pe actiune invata cel mai bine din activitati in care exista noi experiente, probleme si oportunitati de invatare. Ele se implica puternic in activitati, sarcini de lucru in echipa, exercitii de joc de rol. Acestea apreciaza provocarea la miscare. Persoanele active se opun invatarii pasive, activitatii solitare, precum si citirii, scrierii, gandirii pe cont propriu si cerintelor de atentie la detalii.

Persoanele centrate pe reflectie invata cel mai bine atunci cand sunt lasate sa gandeasca asupra unei activitati. Ele manifesta interes pentru realizarea cercetarii detaliate, analizand ceea ce s-a intamplat si ceea ce au invatat. Nu le place sa fie in luminile rampei, sa li se ofere date insuficiente pentru a trage o concluzie, sa fie luate din scurt ori sa aiba o indatorire superficiala.

Persoanele centrate pe teorie invata cel mai bine atunci cand ceea ce invata este prezentat ca parte a unui sistem, model, concept sau teorie. Le place sa se afle in situatii structurate, care au un scop clar si care conduc la idei si concepte interesante. Nu este necesar intotdeauna sa participe in situatii care pun accent pe emotii si sentimente.

Persoanele centrate pe practica (pragmatice) invata cel mai bine din activitatile in care exista o legatura evidenta intre subiectul de discutie si problema reala si care le ofera posibilitatea de a implementa ceea ce au invatat. Se opun invatarii care pare a fi departe de realitate, invatarii care este "pura teorie si principii generale" si considera ca oamenii se invart doar, fara sa ajunga nicaieri destul de repede.

Exista stiluri si abordari diferite de predare si formare. Abordarea la care recurge profesorul depinde de valorile, credintele, supozitiile, personalitatea si experienta sa anterioara de formator si format, de cat de sigur pe el insusi se simte atunci cand lucreaza cu elevii si cand trateaza problemele legate de invatarea interculturala, "miscandu-se" intre doua teorii:

Teoria X - profesori care considera ca elevii sunt lenesi si nu vor sa invete, sunt iresponsabili, trebuie sa fie constransi, au nevoie de disciplina, au nevoie sa fie condusi si atunci profesorul are responsabilitatea de a planifica riguros, a vorbi elevilor, a impune disciplina / structura, considerand ca elevii sunt instruiti de catre un expert iar profesorul este cel care ofera raspunsuri la probleme iar punctele de vedere sau solutiile celorlalti sunt ori corecte ori gresite

Teoria Y - profesori care considera ca elevii doresc sa invete si se vor autodirija, sunt creativi, vor sa fie consultati, isi asuma responsabilitatea propriei invatari si atunci profesorul solicita participarea lor, planifica in maniera flexibila, conduce in consens cu ei, negociaza disciplina / structura, considerand ca elevii sunt responsabili pentru propria lor invatare, incurajandu-i sa-si sustina propriile puncte de vedere si sa caute solutii personale la probleme

Evident, acestea sunt doua extreme ale stilului de formare la capetele unui continuum. Trebuie notat faptul ca supozitiile teoriei Y sunt corespunzatoare educatiei in perspectiva interculturala. Scopul ei este cultivarea unor valori precum respectul, egalitatea, cooperarea si democratia iar aceste valori nu pot fi promovate decat prin intermediul unui proces care la randul sau se bazeaza pe astfel de valori.

In formarea profesorilor minoritatilor nationale, modalitatile de integrare ale perspectivei interculturale sunt de mai multe feluri, prin:

planul de actiune la nivel de scoala (riguros intocmit, cu indicatori de urmat, etc.)

activitatile didactice la clasa (fara a fi necesara modificarea curriculumului), cum ar fi accentul pe reflectarea minoritatilor la disciplinele cu continut cultural - ca literatura, istorie, etc. - si introducerea de elemente referitoare la minoritati si diversitatea culturala la disciplinele de genul limbi straine, informatica, desen, geografie, matematica, stiinte sociale, etc.

activitatile extrascolare articulate cu activitatile didactice la clasa - si care presupun implicarea comunitatii - cu atentie pentru reflectarea diversitatii culturale a comunitatii si a populatiei scolare (pana la nivelul decorarii scolii, managementul sau, structurile consiliilor de parinti, elevilor, etc.)

parteneriatele scolare - de la invatarea "despre" la invatarea "impreuna cu" - ca instrumente importante pentru educatia interculturala (daca sunt corect planificate si gestionate, mai ales parteneriatele dintre scoli cu elevi majoritari si minoritari); astfel de parteneriate pot fi in cadrul aceleiasi comunitati, intre diferite regiuni, transfrontaliere sau europene

noile tehnologii ale informatiei si comunicarii - intre care internetul - pot reprezenta instrumente importante pentru educatia interculturala)

Comunicarea este o forma de comportament interuman care izvoreste din nevoia de a ne relationa si a interactiona cu ceilalti. Prin comunicare reusim sa ne intelegem mai mult sau mai putin eficient cu semenii. Comunicarea poate duce la relatii de armonie, colaborare sau in mod contrar, la dispute sau conflicte atunci cand actul comunicarii este denaturat.

BIBLIOGRAFIE

_{1.Cozma Teodor, Sechedin Elena, Concepte de imprumut in educatia interculturala
2.Cucos Constantin, Educatia. Dimensiuni culturale si interculturale, Editura Polirom, Iasi, 2000, p.240
3.Toffler Alvin, Al treilea val, Editura Politica, Bucuresti, 1983, p.38}