Introducere in Teoria comunicarii

Introducere in Teoria comunicarii

Putini autori au reusit sa construiasca un discurs profund si coerent in domeniul comunicarii in contextul de confuzie generala de dupa anul 1990. Comunicarea, inteleasa ca experiment de limbaj si ca proba existentiala, ar solicita o vocatie enciclopedica din partea aceluia care ii abordeaza problematica, dar, de peste doua decenii, cititorii romani preiau, de multe ori fara discernamant o bibliografie preponderent americana care simplifica exagerat lucrurile. De asemenea, tot ce se publica repeta, oarecum inevitabil si tabu, modele ce au facut cariera in edituri si colectii de profil. Discursurile coagulate sunt inevitabil aceleasi si, in opinia noastra, inca nu s-a inregistrat acea deplasare necesara a interesului spre epica imaginii modelului in defavoarea scurtei "istorii" a minesisului empirismului american. O concentrare a interesului spre registrul expresiv, o punere in discutie nu a zgomotului din acceptiunea Shannon-Weaver, ci a "zgomotului" semantic care conturba comunicarea, ar fi binevenita si ar corespunde aspiratiilor spirituale pe care le incorporeaza.

Chiar termenul "comunicare" este divers definit ori prezentat - se oscileaza intre prezentarea acesteia ca "eveniment interpersonal" / "matrice sociala ingloband toate procesele prin care oamenii se influenteaza unii pe altii" (Gregory Bateson[1]) si viziunea holista a lui Umberto Eco - "totalitate a fenomenelor culturale", ultima evidentiind si preferinta pentru abordarea semiotica ("Cultura ar trebui studiata ca un fenomen de comunicare bazat pe sisteme de semnificare"). Dar, in pimul rand, nu poate fi ignorat rolul "comunicarii" ca functie a limbajului, pornind de la problema relatiei limbii cu gandirea si a raportului dintre semnul lingvistic saussurian si realitatea pe care acesta o desemneaza. Comunicarea, privita global, nu a tinut niciodata cont de limite, fiind, prin excelenta, un domeniu al interdisciplinaritatii.

Cand vorbim despre comunicare, se observa un fenomen interesant: termenul "comunicare" se prezinta sub forma unei aglomerari conceptuale cu multiple ramificatii, fiind vazut drept parte integranta si, in acelasi timp, implicand un numar mare de stiinte. Asadar, cercetatorul se afla in fata unui camp extrem de generos de posibilitati, dar, in aceeasi masura, dificil de surprins printr-o abordare globala. Comunicarea dobandeste in acest mod accentele unei definitii lingvistice, psihologice, psihosociale, filosofice, matematice, pedagogice etc. Iata ca, asa cum observa Jean-Lohisse, "fiecare domeniu al cunoasterii are definitiile lui care accentueaza, dupa caz, schimbul, contactul, transferul, transportul, energia, informatia . ".[3] Comunicarea a captat pana si interesul lui Platon care a gasit similitudini intre antica retorica, arta a convingerii si a vorbirii elocvente, si stiinta comunicarii. El a fost primul care a delimitat cinci etape in procesul comunicarii umane: conceptualizarea (consacrata studiului cunoasterii), simbolizarea (studiul sensului cuvintelor), clasificarea (studiul comportamnetului uman si a modurilor de viata), organizarea (aplicarea in practica a elementelor mentionate anterior) si realizarea (studiul tehnicilor si instrumentelor de influentare a oamenilor). Ceilalti retori consacrati (Quintilian, Cicero, Aristotel, Isocrate, Theodectes, Cornelius Celsius, Theodor din Gadara etc.) pun accent pe arta convingerii, argumentarea fiind un mijloc sau o arta prin care se obtine adeziunea auditoriului.

O opinie diferita se cuvine semnalata deopotriva. Aceasta face referire la Teoria comunicarii ca o disciplina independenta, specifica modernitatii, si care a simtit nevoia doar de a-si gasi un sprijin, un mod de legitimare in alte discipline: "teoria comunicarii a simtit nevoia sa isi legitimeze pretentiile stiintifice prin invocarea unei ascendente ilustre, din care nu lipsesc nume rasunatoare ale retoricii, filosofiei, teologiei, lingvisticii sau esteticii. Nu ramane insa mai putin adevarat ca instrumentele si conceptele cu care opereaza ea in mod curent apartin, aproape in exclusivitate, modernitatii, iar modelele sale se inspira cu precadere din domenii rareori anterioare veacului care i-a dat nastere."[5]

Avand in vedere o asemenea varietate, care ar putea fi obiectul unei investigatii teoretice de substanta, se contureaza doua cai posibile: strangerea intr-un material exhaustiv a acestor multiple nuantari in ideea dezvoltarii unor metodologii de granita necesare educatorului modern; ori necesitatea gasirii elementelor comune tuturor acestor dezvoltari terminologice, in incercarea de a construi o definitie pe principii instrumentale.

De asemenea, comunicarea trebuie privita prin prisma faptului ca poseda un trecut, un prezent si un viitor, fiind intr-o dinamica din ce in ce mai accentuata odata cu trecerea timpului. Ne putem raporta, spre exemplificare, la felul in care chiar concepte fundamentale, precum cel de spatiu si timp, sunt percepute altfel, fenomen anticipat surprinzator de Paul Valéry: "Nici materia, nici spatiul, nici timpul nu mai sunt, in ultimii douazeci de ani ceea ce fusesera dintotdeauna. Trebuie sa ne asteptam ca noutatile acestea, atat de considerabile, sa transforme intreaga tehnica a artelor, sa actioneze astfel chiar asupra inventivitatii, sa mearga pana acolo incat sa modifice in chip minunat insasi notiunea de arta."[6] O asemenea previziune surprinde esenta actualelor ale vietii si societatii moderne: industriile culturale, industriile creative, inovatia si "distrugerea creativa". Ultima este privita nu doar ca o caracteristica necesara, ci ca o trasatura normala a economiei moderne. Legat de aceleasi aspecte, se intalneste cuvantul nonsens prin care se incearca descrierea bulversarilor antropologice din ultimele decenii, bulversari determinate de aparitia societatii "in retea". Omul se confrunta cu o noua plasticitate a spatiului si a timpului ce a fost diagnosticata inca de la aparitia cinematografului si, apoi, in Manifestul futurist al lui Marinetti: "Timpul si spatiul au disparut deja. Noi traim in absolut de vreme ce am creat viteza eterna si omniprezenta."

O trecere in revista puncteaza datele esentiale ale Erei Gutenberg si post-Gutenberg: 1445 - prima carte tiparita; 1631 - primul saptamanal francez; 1702 - primul cotidian la Londra; 1827 - prima fotografie moderna (Niépce); comunicare la distanta prin semnale electrice (telegraf - Samuel Morse) - 1837; 1876 - telefon (Graham Bell); 1896 - radioul (Marconi, pe baza cercetarilor lui Hertz pe care le finalizeaza); 1895 - cinematograf (fratii Lumiére); 1926 - televiziune; video, multimedia, internet etc.

Este greu de imaginat un proces comunicational fara a face apel la aspectele care il determina, la cauzele acestuia plasate in trecutul mai indepartat sau mai apropiat. In acelasi timp, comunicarea este un proces irepetabil si ireversibil; fiecare experienta de comunicare este unica, iar doua experiente comunicationale nu sunt la fel. Comunicarea atrage modificari in persoanele implicate, iar acestea vor conditiona tocmai dezideratul enuntat. Karl Popper a sintetizat ideal ipostaza umana: "Omul este inainte de toate limbaj."[8] Comentand treptele de evolutie parcurse de om, Karl Popper adauga si o functie argumentativa, persuasiva si manipulatoare la cele pe care le-a formulat Bühler.

Previzibil, la inceput, preocuparile de a defini comunicarea si functiile acesteia au aparut in contextul retoricii, fiind datorate lui Aristotel, si implicand mai multe functii ce deriva din caracterul public al comunicarii (functie politica sau deliberativa, functie judiciara, functie epideictica sau demonstrativa). Dar, pentru prima data, domeniul comunicarii devine unul vedeta in secolul al XIX-lea in care s-au confruntat si cele doua tipuri de modele semnificative pentru evolutia acesteia: modelul linear (de influenta behaviorista si derivat din schema clasica) si cel circular prin care se accentueaza interesul pentru toate tipurile de comunicare (verbala, nonverbala, paraverbala).

Perspectiva moderna, eliberata de intelegerea in cheie strict persuasiva a discursului, identifica functiile actului de comunicare oarecum autarhic si autoreferential. Astfel, in cunoscutul volum Teorie a limbii, din 1934, Karl Bühler vorbeste despre un "model organic, instrumental, al limbajului" si defineste actul comunicarii lingvistice prin analogie cu transmisia radiofonica, atunci foarte la moda, ceea ce il determina sa adopte, pentru prima oara, termenii de emitator, mesaj si receptor. Desi se refera la acelasi lucru, par mai moderni decat aceia pe care i-a utilizat Sextil Puscariu, care, in primul volum al monumentalei sale sinteze consacrate limbii romane, preciza ca "vorbirea se poate asemana cu radio-dimensiunea Ea are un post de emisiune - vorbitorul, unul de receptie - ascultatorul si un program - obiectul vorbirii" si isi intitula sectiunile capitolului Cugetarea lingvistica, Receptia, Lungimea de unda si Emisiunea. Bühler constata ca vorbirea poate fi conceputa ca expresie in raport cu emitatorul, ca reprezentare in raport cu mesajul si ca apel in raport cu destinatarul. Karl Bühler distinge trei etape de evolutie a limbajului carora le corespund functii: functia de a exprima o stare interioara; functia comunicativa si de declansare a limbajului; functia descriptiva ori reprezentativa. In consecinta, el distinge functiile lingvistice expresiva, reprezentativa si apelativa. In mod justificat, modelul lui Karl Bühler a fost supus unei analize critice pe care o sintetizeaza Eugenio Coseriu: "Karl Bühler cu aceasta teorie a semnului sau cu acest model pe care il da despre semn - cu semnul la mijloc si cu cele trei relatii, cu vorbitorul, cu destinatarul si cu lucrul - vrea sa reprezinte o definitie a lui Platon, continuta in Cratylos, asupra cuvantului, unde se spune ca anume cuvantul este un semn pentru ca cineva sa spuna altcuiva despre lucruri. De aceea, Karl Bühler numeste aceasta schema Organon Models des Zeichens, adica modelul de organon, modelul instrumental al semnului, in sensul lui Platon, pentru ca Platon intrebuinta acest cuvant organon cu sensul de instrument pentru om. Se poate vedea imediat ca, in schema si in desfasurarea acestei scheme, la Karl Bühler, daca comparam aceasta schema cu definitia lui Platon, lipseste ceva, tocmai ceva, fiindca era vorba de a spune nu lucruri , ci a spune ceva despre lucruri. Si atunci putem spune ca acest ceva trebuie pus intre semnul material si lucruri, ceea ce, de altfel, s-a spus de mult, deja din filosofia scolastica medievala; s-a afirmat ca verba significant res mediantibus conceptibus, adica cuvintele inseamna lucrurile, insa prin, cu ajutorul, notiunilor, adica al continuturilor mintale. Aceasta este prima modificare a schemei care este necesara. O a doua este modificarea propusa de psihologul vienez Friedrich Kainz, care a observat, pe buna dreptate, ca aceasta functiune de Darstellung adica de reprezentare, nu este coordonabila[9] cu functiunile de manifestare si apel, de Auslösung, fiindca functiunea de reprezentare o are semnul si ca semn virtual in limba, pe cand functiunile de manifestare si apel sunt functiuni ale semnului intrebuintat intr-un act lingvistic concret, deci, in realitate, sunt functiuni ale actului si nu ale semnului de limba."

Profitand si de achizitiile conceptuale ale teoriei informatiei, un alt lingvist, savantul de origine rusa, Roman Jakobson, completeaza, in 1963,[11] tabloul functiilor comunicarii, propunand o clasificare mai nuantata, ce are in vedere si alte elemente ale procesului, cum ar fi codul (repertoriu de semne sau elemente mutual impartasite in baza structurii conform careia este organizata limba) si canalul tehnic de transmisie. Totodata, autorul opereaza distinctia dintre forma si continutul mesajului, atasand functii distincte acestor doua componente. Se ajunge astfel la o clasificare ce cuprinde urmatoarele sase functii distincte:

Functia emotiva a comunicarii consta in evidentierea starilor interne

ale emitatorului si a mijloacelor stilistice prin care exprimam reactiile noastre sufletesti la contactul cu o realitate oarecare.

Functia conativa (etimologic, provine din verbul latin conor, conari, conatus sum = a se sforta) numita persuasiva sau retorica, se indreapta, dupa cum arata ultimele doua denumiri, catre destinatarul comunicarii de la care se intentioneaza sa se obtina un anumit tip de raspuns. Modul imperativ exemplifica prin excelenta forma verbala conativa. Pornind de la distinctia lui Ferdinand de Saussure, langue - parole, imperativul, ca si prezumtivul, vocativul ori interjectia nu se regasesc in structura langue, ci sunt alocutive[12], se actualizeaza doar in parole, constituind o maniera de adresare unei persoane. Intodeauna au un element corelativ si anume factorul supra-segmental, intonatia. In calitatea sa de arta a construirii discursurilor persuasive, retorica avea in vedere tocmai valorificarea potentelor conative ale comunicarii interumane.

Functia poetica este centrata pe mesaj. Trebuie insa observat ca aceasta are in vedere si referinta, adica situatia sau fenomenul real pe care le vizeaza comunicarea. Asa se si explica alegerea de catre Jakobson a denumirii acestei functii. Se stie ca, spre deosebire de limbajul stiintific, pentru care este important despre ce se vorbeste, limbajul poetic pune accentul pe cum se spune. Cel dintai privilegiaza semnificatul, cel de-al doilea, semnificantul. Indaratul cuvintelor dintr-un text stiintific se vad sensurile pe care acestea le dezvaluie, in vreme ce cuvintele unui poem sunt opace, retinand atentia cititorului asupra aspectului lor concret, ceea ce determina ca orice tentativa de inlocuire cu sinonime sa anihileze poeticitatea textului. O alta parere, exprimata critic, este formulata de acelasi E. Coseriu: "Si cu privire la asa-zisa functiune poetica am observat ca nu exista o functiune poetica, fiindca concentrarea in structura mesajului se poate prezenta in poezie, insa nu este ceea ce face ca poezia sa fie poezie; stim de la Aristotel deja, ca, de exemplu, versul nu face poezia, ca putem foarte bine compune in versuri - si asa zice si Aristotel - un tratat de filozofie, si ca, deci, aceasta concentrare in mesaj, in tot felul de mesaje, ca, de exemplu, in aceasta formula, care nu devine poetica prin faptul ca e atat de construita, I like Ike, formula, care-si are, fara indoiala, efectele ei ca formula de propaganda, deci ca formula in domeniul pragmatic, dar nu in domeniul poetic."[13]

Functia referentiala acopera cealalta latura a reprezentarii in sensul conferit de Bühler, dar pe langa referinta mesajului avizeaza, in conceptia lui Jakobson, si cadrul situational in care are loc transmiterea acestuia. Ideea de a trata impreuna aceste doua aspecte aflate intr-adevar intr-o relatie de interdependenta in situatiile de comunicare in care referentul este efectiv prezent in proximitatea senzoriala a emitatorului pare sa fi aparut din dorinta de a desparti printr-o cezura aspectele ce tin de sintaxa mesajului si tot ceea ce priveste relatia acestuia cu realitatile exterioare, adica de componentele semantica si pragmatica. Desi logica, abordarea a fost perceputa de alti cercetatori ca insuficient de pertinenta, motiv pentru care Dell Hymes a propus scindarea functiei lui Jakobson in altele doua: una propriu-zis referentiala, axata pe subiectul comunicarii, si alta contextuala sau situationala, orientata catre cadrul in care se desfasoara procesul de comunicare.

Functia metalingvistica se manifesta ori de cate ori in cadrul comunicarii apare necesitatea de a atrage atentia asupra codului utilizat. Parafrazele explicative, care precizeaza acceptiunea in care trebuie inteles un termen, gesturile sau tonul, ce indica receptorului cheia in care trebuie decodificat mesajul, apartin sferei metalingvisticului. Un alt punct de vedere impartaseste E. Coseriu: "Tot asa, am aratat ca nu exista o functiune metaligvistica separabila de functiunea de reprezentare, fiindca, daca functiunea de reprezentare este de reprezentare a lucrurilor , atunci intre lucrurile pe care limbajul le poate reprezenta gasim si limbajul; dat fiindca limbajul e si o parte a realitatii, atunci el poate fi denumit prin limbaj. Faptul ca se refera la limbaj nu justifica existenta unei alte functiuni."[14] Coseriu ramane fidel modelului lui Bühler: "ramanem cu schema lui Karl Bühler, asa cum a fost modificata prin raportul cu filosofia scolastica si prin ceea ce spune Kainz. Din ceea ce spune Jakobson rezista numai un fapt, adica ce inseamna o concentrare in mesaj, functiune pe care el, dupa parerea mea, nu a vazut-o bine sau, in realitate, nu a vazut-o deloc, a avut numai intuitia acestei functiuni; ramane aceasta idee a izolarii mesajului, a faptului ca mesajul se refera la sine insusi. Ne intrebam ce inseamna acest lucru si daca acest lucru are ceva de-a face cu poezia. Am putea spune ca, daca interpretam aceasta intuitie, putem ajunge la faptul ca limbajul poetic este absolut, in sensul ca el nu vorbeste despre a sau despre b, despre o realitate data ca atare, ci creeaza o realitate sau, sa spunem asa, cu o formula aplicata la opera literara: Iliada nu vorbeste despre o realitate, ci este o realitate, construieste o realitate. Ramane totusi si ideea relationala, adica faptul ca semnul sau mesajul functioneaza in raport, in relatie cu vorbitorul, cu ascultatorul, cu lucrul."

Functia fatica are in vedere caracteristicile canalului de comunicare si controlul bunei functionari a acestuia. "Alo"-ul cu care incepem o convorbire telefonica nu exprima nimic privitor la noi, la interlocutorul nostru, la mesajul pe care dorim sa il transmitem si nici macar la cod, caci, dat fiind caracterul international al acestui cuvant, cel care il receptioneaza nu se poate baza pe acesta pentru a deduce in ce limba dorim sa-i vorbim. In schimb, el ne ajuta sa stabilim contactul, marcand deschiderea canalului. O functie asemanatoare o au gesturile sau formulele de salut. nenumarate semnale fatice insotesc comunicarea interpersonala: confirmari verbale sau prin miscari ale capului ("da"-urile din timpul unei conversatii nu semnifica acordul receptorului cu emitatorul, ci numai faptul ca primul este atent la spusele celui din urma), dar mai ales jocul privirilor prin care se reconfirma mereu pastrarea contactului.

Potrivit conceptiei lui Jakobson cele sase functii, pe care el le-a definit, coexista, practic, in orice comunicare. Diferita de la caz la caz este numai ierarhia lor de importanta, ceea ce permite distingerea unui criteriu prin care putem clasifica evenimentele verbale. Din acest punct de vedere, el evidentiaza faptul urmator: "Desi distingem sase aspecte fundamentale ale limbii, am putea totusi cu greu sa gasim mesaje verbale care sa indeplineasca numai o functie. Diversitatea consta nu in monopolul uneia dintre aceste cateva functii, ci in ordinea ierarhica diferita a functiilor. Structura verbala a unui mesaj depinde, in primul rand, de functia predominanta."[16]

Unul din meritele clasificari propuse de Jakobson este ca a fost elaborata pentru a explica fapte de limba, dar se dovedeste utila in toate modalitatile de comunicare. Exemplele anterioare de factura non-verbala sunt o dovada suplimentara pentru generalitatea accentuata a conceptiilor si functiilor jakobsoniene. Aspectele care au fost ignorate de Bühler, precum "(controlul canalului) recurgerea la meta-limbaj", au fost puse in valoare de Jakobson si au devenit treptat tot mai importante pe masura ce studiile consacrate non-verbalitatii erau mai numeroase in agenda cercetatorilor, in special a acelora de la Institute of Mental Research, care a fost creat in 1959 de catre celebrii Paul Watzlawick si Don D. Jackson in numai putin cunoscuta localitate Palo Alto. Despre miscarea de la Palo Alto si despre Colegiul Invizibil se pot face precizari suplimentare. Incepand cu anii 1950, mai multi oameni de stiinta, care lucrau in Statele Unite, in diferite centre universitare, s-au consacrat studiilor referitoare la fenomenele comunicarii interpersonale, de grup, la aspectele privitoare la rituri ori simboluri.[17] Avand formatii diferite si nefiind incadrati intr-o structura institutionala, dar avand ca numitor comun sfera de preocupari, acesti cercetatori au constituit o retea intelectuala, care este cunoscuta, in literatura de specialitate, sub denumirea de Colegiul Invizibil. Compatibilitatea acestora deriva si din preferinta comuna pentru demersuri sistemice. Jean Baptiste Fages precizeaza ca "acest colegiu nu a fost o scoala in sensul riguros, european, al termenului, cu fondatori si discipoli. N-a fost nici un simplu club de afinitati. A fost, intre 1950 si 1980, un mediu fecund de schimbari, de confruntari, de filiatii si retroactiuni", asadar, genul de miscare care poate fi comparata, de pilda, cu miscarea enciclopedistilor francezi din secolul al XVIII-lea.

Analiza: Stadiul actual privind implementarea unui sistem de management al calitatii conform cu standardele iso 9001:2008 Referat: Procedura de depunere a ofertei de proiect

Membrii cercului de la Palo Alto si-au structurat cercetarea conform principiilor trasate de Gregory Bateson[18] si au pornit de la ideea ca, pentru a aprofunda procesele de comunicare, trebuie mai intai analizate situatiile care suporta dereglari, bruiaje, blocaje. Aceasta premisa a fost una corecta si cercetarile lor originale, intreprinse in domeniul schizofreniei, le-au ingaduit sa formuleze in premiera principii fundamentale ale comunicarii interumane. Literatura de specialitate pastreaza sintagma utilizata de catre autori, anume aceea de "axiome ale comunicarii". In afara acestei contributii, Bateson are meritul de a fi constatat corect ca trebuie sa isi reconsidere cercetarile, deoarece fenomenul de feedback fusese neglijat. Energia de raspuns este oferita de receptor si nu de impactul declansator, incat adera la principiile demersului sistemic, luand drept cadru metodologic inter-relatiile din interiorul unei retele in care actioneaza mecanisme circulare de reglare. Se pune, astfel, punct preocuparilor concentrate perspectivei lineare, oarecum deterministe, a succesiunii actiunilor si reactiunilor intre obiecte izolate. Comunicarea a fost abordata deductiv si inductiv. Prezentam in continuare axiomele comunicarii.

Axioma 1. "Comunicarea este inevitabila (sau imposibila)". Axioma se aplica in cazurile in care avem in vedere si o transmitere fara intentie a unei informatii, de obicei cu ajutorul indiciilor. Daca acceptam ideea ca orice comportament are valoare comunicativa, ca nu doar mimica, gesturile, ci si absenta lor sunt elocvente, intelegem si agream prima axioma. Tipica este situatia de non-comunicare in care un om tace. Postura, culoarea obrajilor, expresia ochilor, a gurii si alte indicii greu de sesizat, dar subliminal percepute, ne pun la dispozitie elementele meta-comunicationale ce permit intelegerea semnificatiei reale a tacerii. E greu sa se confunde o tacere plictisita cu una exaltata, una meditativa cu alta plina de furie, una timida cu alta sfidatoare s.a.m.d. De altfel, Sigmund Freud a confirmat avant la lettre ca "cel care isi tine buzele lipite vorbeste si cu varful degetelor" confirma, intr-un anume fel, o concluzie paloaltista.[19]

Axioma 2. "Comunicarea se desfasoara la doua niveluri: informational si relational, cel de-al doilea oferind indicatii de interpretare a continutului celui dintai." Aceeasi informatie se comunica amabil sau rastit, insa nu se pot intrevedea interactiuni identice dintre emitator si receptor in ambele cazuri. Planul relational este, de obicei, decisiv si daca neintelegerile informationale pot fi stinse cu ajutorul diverselor surse (dictionare, tratate, lexicoane, persoane cu expertiza), cele care afecteaza relatia dintre participantii la actul comunicarii pot cauza conflicte ireconciliabile. Cercetatorii de la Palo Alto au specificat ca tocmai atentia prea mare acordata comunicarii o poate distruge. Indiciul evident al unei relatii ce se degradeaza treptat este chiar atentia pe care participantii o acorda simptomelor relatiei; oamenii se pandesc reciproc urmarind in afara indiciilor non-verbale care ar putea sa demonstreze ca unul sau celalalt este de vina (lipsa de rabdare, lipsa de chef, ironie, plictiseala sau batjocura in priviri ori in gesturi). Concluzia ar putea fi una paradoxala si anume ca intelegerea reciproca functioneaza bine exact in momentele in care noi nu o percepem.

Axioma3. "Comunicarea este un proces continuu, ce nu poate fi tratat in termeni de cauza - efect sau stimul - raspuns". Watzlawick explica sensul acesteia. Un patron isi supravegheaza excesiv salariatii crezand ca altfel ar comite greseli, in timp ce ei se plang ca erorile apar tocmai din cauza insistentei cu care sunt supravegheati. La fel, unul dintre soti se interiorizeaza in cazul in care celalalt il urmareste permanent, desi sustine ca o face tocmai cu scopul de a-l scoate din starea de pasivitate. Un alt exemplu aproape similar: un cuplu invitat la o petrecere se comporta in felul urmator - intreaga noapte el se retrage intr-un colt si bea, in vreme ce sotia converseaza si flirteaza cu alti barbati. Acasa, fiecare reproseaza celuilalt comportamentul, fiind convins ca vina nu ii apartine, dar conduita fiecaruia nu este decat un raspuns la purtarea partenerului. Pretutindeni se constata tendinta de a percepe lantul comunicarii ca fiind alcatuit din acte bine delimitate, interpretate arbitrar drept cauze sau efecte, iar conflictele survin din cauza ca unii considera cauza ceea ce pentru altii este un efect. In realitate, se urmeaza principiul spiralei, comunicarea e continua, mesajele se interconditioneaza complex, caci, daca Bergson afirma "gandim numai cu mica parte din trecutul nostru, dar cu intregul nostru trecut, inclusiv cu zestrea sufleteasca originara, dorim si actionam"[20], lucrul este perfect valabil si in ceea ce priveste actele comunicative. Comunicam cu tot trecutul nostru si in zadar cautam o cauza unica pentru fiecare replica. Exista o intertextualitate a comunicarii.

Aceasta axioma este uneori prezentata, spre a fi mai convingatoare sau mai clara, impreuna cu unele analogii. Autorul Mihai Dinu, de exemplu, gaseste argumentul persuasiv in paradoxul aritmetic al lui Bolzano.

Axioma 4. "Comunicarea imbraca fie o forma digitala, fie una analogica".

S-au preluat termenii din cibernetica, stiinta in care un sistem este considerat digital atunci cand opereaza cu o logica binara, de tipul "totul sau nimic", respectiv este apreciat ca analogic in cazul logicii cu o infinitate continua de valori. Exemplul cel mai simplu pentru a transpune practic aceasta situatie este acela al dificultatii intampinate cand, desi suntem invitati sa raspundem prin da sau nu, realizam ca trebuie sa refuzam o infinitate de posibilitati ce depaseste chiar si capacitatea noastra semantica de acoperire. Cuvintele sunt intodeauna imposibil de numarat, intonatia fiind aceea care variaza continuu si inmulteste posibilitatile de exprimare. Din acest motiv, modalitatea de comunicare lingvistica este una digitala, in vreme ce comunicarea paralingvistica are un caracter analogic. Gesturile sunt, de asemenea, analogice, chiar daca unele transmit o informatie digitala (miscarile capului prin care confirmam sau negam ar putea fi privite ca informatii digitale). Totusi, avem numeroase tipuri de nu-uri: vehement, nervos, categoric, timid, ezitant, etc., iar interlocutorul interpreteaza nuantele intelesurilor gestuale.

Se spune ca exista o legatura intre axiomele doi si patru, deoarece componenta informationala a comunicarii se transmite preponderent digital, iar cea relationala, analogic.

Axioma 5. "Comunicarea este ireversibila". Asertiunea este in legatura cu proprietatea comunicarii de a produce, odata ce a fost receptata, un efect anume asupra celui care a primit-o. Efectul poate fi prompt, tardiv, slab sau accentuat, efemer sau rezistent in timp; el exista, insa, intodeauna. Noi insine reprezentam rezultatul insumarii in timp a acestor efecte pe care le-am receptionat in intreaga noastra viata. Personalitatea fiecaruia dintre noi este determinata de comunicare directa cu semeni de ai nostri. Fiecare relatie interpersonala a contat intr-un anume fel, incat recunoscand comunicarii capacitatea de a ne influenta, admit ca fiecare act de comunicare ne schimba si orice mesaj gaseste un alt receptor in noi, oarecum diferit de cel anterior. Axioma 5 releva ireversibilitatea tocmai subliniind mecanismul comunicarii ce nu mai poate fi dat inapoi, odata ce a fost declansat. Trebuie sa renuntam la iluzia ca am putea reveni asupra mesajelor transmise, ca le putem anula efectele, singura salvare fiind in controlul mai accentuat asupra modalitatii noastre de a comunica.

Axioma 6. "Comunicarea presupune raporturi de forta si ea implica tranzactii simetrice sau complementare." Asadar participantii la interactiune sunt egali in cadrul unei comunicari eficiente. Manifestarea atitudinii superioare, a uneia snoabe, eventualul refuz al dreptului la replica nu reprezinta comunicari reale, conform principiilor, si diminueaza valoarea sociala a comunicarii. In acelasi timp, trebuie admis cu realism ca o egalitate veritabila ramane doar un deziderat. Exista doua tipuri de interactiuni: tranzactionale si personale. In primele rolurile participantilor raman aceleasi pe parcursul comunicarii, in vreme ce in cea de a doua rolurile sunt fluidizate.

Exista unele acte de comunicare cere sunt considerate simetrice, desi simetria nu poate fi apreciata ca buna sau rea in sine, valoarea acesteia fiind direct influentata de parametrii psihologici. La fel, complementaritatea are un caracter relativ.

Axioma 7. "Comunicarea presupune procese de ajustare si acomodare." Intelesul cuvantului exista in mintea vorbitorului, iar semnificantul sonor poate evoca semnificatul numai acelui receptor care il poseda deja. Fiecare persoana are o experienta de viata unica si sensurile nu pot coincide pentru aceleasi cuvinte in cazul unor locutori diferiti. Intelegerea dintre oameni prin comunicare inseamna, de fapt, un fel de negociere a sensurilor, aspect surprins mai bine de disciplina numita proxemica[21] si care a fost initiata de Edward Hall. Termenul este utilizat in studiul Proxemics - The Study of Man's Spatial Relations and Bounderies.

Ajustarea, la care se refera axioma, are in vedere exact acest aspect fara de care nu exista comunicarea adevarata. Logic, orice negociere este cu atat mai dificila cu cat interlocutorul este mai putin cunoscut sau intre campurile de experienta ale celor doi protagonisti ai actului de comunicare se constata diferente importante. Cel mai evident exemplu poate fi gasit in ceea ce s-a numit constant "conflict intre generatii". Orice comunicare poate fi ameliorata prin cunoasterea diferentei existente in ceilalti oameni, prin obisnuirea cu deprinderile lor lingvistice variate si printr-un efort sustinut de adaptare cu un anume cod de exprimare a celuilalt.

Avand ca punct de origine si de influenta tot miscarea de la Palo Alto, unii autori au patruns pe teritorii de investigare noi. Astfel, Eric Berne, medic psihiatru, initiaza teoria tranzactionala, care este, in primul rand, o filosofie si un punct de vedere asupra oamenilor. In al doilea rand, este o teorie a personalitatii si a comportamentului interpersonal, asadar o teorie a comunicarii. In al treilea rand, este un instrument accentuat creativ, facilitand modificarile in plan personal si profesional si avand aplicatii in patru domenii fundamentale: consiliere, educatie, organizational si clinic. Lui Berne i s-au alaturat Claude Steiner, Robert si Mary Goulding, Taibi Kahler, Stephen Karpman, fiecare dezvoltand cate un concept original. Tot Colegiul Invizibil se afla la baza demersurilor intreprinse, in 1976, de matematicianul Richard Bandler si lingvistul John Grinder pentru a crea Programarea neuro-lingvistica (NLP); iata semnificatia termenilor ce compun abrevierea - Programare = aptitudinea unei persoane de a produce si de a transpune in practica o variata si complexa gama de programe comportamentale; Neuro = functionarea corpului si psihicului uman se bazeaza pe functionarea sistemului nervos; Lingvistica = mijlloacele de comunicare releva comportamentul nostru verbal si nonverbal. Promotorii si-au propus sa descopere natura structura excelentei umane si au preluat concepte aparute anterior in cibernetica si in teoria sistemelor. La inceputul anilor 1980, NLP era considerat un progres important in psihoterapie si consiliere, atragandu-i pe numerosi cercetatori. In esenta sa, NLP desemneaza o atitudine de curiozitate, pasiune si dedicare in studiul comportamentului uman si al modalitatilor de imbunatatire a lui.

Intodeauna, omenirea a facut demersuri taxonomice, desi este constienta ca acestea sunt efemere. Nu putem preciza niciodata numarul total al stiintelor, al disciplinelor, al domeniilor de activitate, dar omul nu dezarmeaza si incearca sa instaureze o ordine in universul sau gnoseologic. In ultima instanta, o posibila interpretare a acestor axiome s-ar regasi in necesitatea de a ordona si de a sistematiza. Teoria comunicarii ofera, probabil, cea mai convingatoare dovada a multitudinii de ambiguitati si conotatii ce se ascund sub aceasta denumire clara. Disciplina, care nu mai poate fi considerata chiar una noua, inregistreaza in continuare o crestere de popularitate surprinzatoare si care s-ar putea explica gratie asocierilor facute prin conceptul de informatie atat de la moda si atat de solicitat in lumea contemporana. Unii autori au incercat sa creioneze o istorie a comunicarii, altii au adunat definitiile acesteia si, pentru ca sunt atat de numeroase, Frank Dance si Carl E. Larson insumeaza doar 126 de formulari. Exista suplimentar nenumarate volume care prezinta comunicarea prin prisma altor stiinte (biologie, informatica, sociologie, cibernetica, etc.), dar exista si mai multe carti care infatiseaza diacronic modelele actului de comunicare, iar de la acestea nu se poate astepta ceva efectiv original, ci numai o argumentare pro sau contra fata de unele dintre modelele reprezentate.

Noi nu manifestam un interes particular fata de comunicarea dintre organisme sau celule anorganice si ne aliniem sociologilor care apreciaza ca exista comunicare acolo unde exista un subiect dotat cu o constiinta. Din aceasta perspectiva poate fi inteleasa aprecierea subiectiva a unor autori vizavi de definitia: "Comunicarea este un proces prin care un individ (comunicatorul) transmite stilul (de obicei, verbal) cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi (auditoriul)".[22]

Postularea preponderentei comunicarii verbale contrazice ceea ce se stie demult si anume ca doar 7% reprezinta comunicare verbala, restul fiind alocat comunicarii paraverbale si non-verbale. Procentele variaza in functie de autor. De pilda, Ray Birdwhistell estimeaza limbajul gestual la aproximativ 65%, in vreme ce Albert Mehrabian ajunge la 93% pentru ca include parametrii vocali de tipul: intonatie, ritm, inaltime, volum sonor etc. In unele situatii precum mutism, surditate, aloglotie comunicarea este predominat non-verbala. Exista si contexte particulare: distante foarte mari, zgomot de fond puternic, interdictii cu un caracter magic sau religios, un anume cod artistic sau ludic, fara a introduce in aceasta discutie muzica sau artele plastice. In general, majoritatea autorilor incearca sa largeasca cadrul definitiei sau manifesta subiectivitate impunand o definitie din perspectiva disciplinei de care el este interesat. Pentru situatia unui cadru prea larg oferit definitiei, trebuie citat Charles Morris: "Comunicarea este punerea in comun, impartasirea, transmiterea unor proprietati unui numar de lucruri" - aceasta definitie nu mai are aproape nimic in comun cu un concept esential comunicarii, anume acela de informatie.[23]

In general, imaginea pe care ne-o formam asupra realitatii depinde de limba pe care o vorbim. Acesta este o idee indusa de o anume grila de receptare si de o anumita perspectiva asupra limbajului, desemnata in literatura de specialitate prin sintagma "ipoteza Sapir-Whorf". Fiecare limba poseda sau nu cuvinte capabile sa marcheze distinctii suplimentare ori termeni desemnati pentru a reda concepte reprezentative pentru mentalitatea fiecarui popor. In cazul limbii romane, este stiut ca, inca de la inceputul secolului XX, psihologii, sociologii, filosofii romani[24] au incercat sa inventarieze "calapoadele de gand pe care s-au croit cuvintele romanesti". Avem in vedere aici ereditatea spirituala a poporului. Azi, Europa are de raspuns la doua provocari: globalism vs. localism. Acestea sunt aparent divergente. In fapt, natiunile europene aspira la pastrarea propriei culturi, chiar si acolo unde se afla in minoritate, alaturi de imperativul evitarii coliziunii dintre culturi. In prezent, coexistenta, dialogul dintre culturile europene sunt posibile doar in conditiile respectului reciproc al valorilor autonomiei si alteritatii, in contrast cu perioada anterioara sfarsitului celui de al doilea Razboi Mondial, cand curentele ideologice exclusiviste exilau din memoria colectiva fundamentele comune, construindu-si sistemele publice pe religia unicitatii. Despre necesitatea sincronizarii cu Europa au scris numeroase personalitati, iar acelasi Mircea Vulcanescu a creat si o sintagma - "sentimentul kairotic"- prin care face referire la acest sentiment ce tulbura periodic neamul romanesc si determina ispita modernizarii, a sincronizarii occidentalizate, o tendinta ce s-a manifestat prima data plenar in perioada pasoptista.

Este destul de frecventa greseala de a discuta despre comunicare utilizand metafora transportului in virtutea influentei accentuate exercitate de limba engleza. Se spune ca un cuvant poarta intelesuri, un cuvant rostit este un semnal, ceea ce se poate intelege prin termenii existenti in limba engleza, dar mai putin in alte limbi. Daca se incerca o definitie strict din perspectiva lingvistica a unui popor, acesta este inevitabil restrictiva si are putine sanse de a evita ironiile. De asemenea, nu se justifica incercarea restrictiva de a defini prin prisma domeniului de cercetare strict circumscris unui specialist oarecare, fara a lasa sansa caracterului general, viabil in efortul de a defini. La fel de inutile, chiar pleonastice sau tautologice, sunt definitiile din dictionarele explicative; DEX-ul cuprinde urmatoarea definitie: "Comunicarea este actiunea de a comunica si rezultatul ei". Un alt aspect care traseaza un semn de intrebare este acela legat de problema intentionalitatii: putem face referire la o comunicare reala atunci cand avem de-a face numai cu o scurgere de informatie involuntare? unii au incercat sa rezolve aceasta ultima problema cu ajutorul distinctiei dintre semn si indiciu, in care primul termen doar presupune existenta intentionalitatii. Tentativele de acest tip ii au autori pe semioticieni si stabilesc diferente de genul: paloarea fetei este un indiciu al profunditatii sentimentelor, in vreme ce o chemare in ajutor reprezinta un semnal explicit, un act deliberat. Nici acest efort nu este suficient pentru ca exista situatii in care delimitarea nu este usoara; strigatul emis de o persoana ingrozita poate fi interpretat si ca o reactie spontana, si ca un apel in vederea interventiei cuiva, fiind asadar o comunicare intentionata. In semiotica se apreciaza ca domeniul semnalelor trebuie alocat comunicarii, iar studiul indicilor revine semiologiei semnificarii.[26] De cu totul alta parere este scoala de la Palo Alto in cadrul careia au fost elaborate, de fapt, aceste axiome ale comunicarii. Prima axioma, datorata lui Paul Watzlawick, Janet Beavin si Don Jackson, postuleaza ca non-comunicarea este imposibila atata timp cat infatisarea, mimica, privirea, vestimentatia, mersul, gesturile, tacerile dezvaluie celorlalti foarte multe informatii despre noi: temperament, dispozitie, obiceiuri, conditie sociala, atitudine, emotii, etc. Asadar, la baza oricarui comportament sta o valoare comunicativa, si, prin urmare, distinctia semnal-indiciu este nerelevanta, complicand si mai mult discutiile. Practic, toate gesturile furnizeaza informatii utile si este mai putin important in ce masura a existat intentia de a oferi. Un actor ofera indicii intentionat, deoarece isi premediteaza jocul de scena. Oamenii obisnuiti se demasca frecvent, involuntar. Sociologia moderna, de altfel, accentueaza conceptele de rol, actor, context spatial, context temporal , incat raporturile dintre spontaneitate si premeditare trebuie sa fie revizuite, iar distinctia semnale-indici este de multe ori imposibila.

Probabil ca o serie de dificultati in definire este cauzata de vechimea termenului, ceea ce a permis cumularea multor conotatii in timp. Este greu de restituit semnificatia initiala, dar se poate apela la etimologia cuvantului. Verbul latin comunico,-are are sensul de "a-si face datoria", "a fi indatoritor", dand nastere unei familii lexicale bogate. De retinut cuvantul communis, care insemna a imparti sarcini cu altcineva. Mai tarziu, in epoca clasica, insemna "ceva ce apartine mai multora sau tuturor". Astfel, se poate intelege mai usor de ce acceptam ca termenul communicare desemneaza "punerea in comun a unor lucruri indiferent de natura acestora". Este adevarat ca, ulterior, odata cu raspandirea crestinismului, a fost subliniat sensul sacramental ce desemneaza impartasirea credinciosilor si a fost inclus in serviciul liturgic de mai tarziu. Este de retinut, de asemenea, ca romanii au fost mai mult atrasi de intelesul cultural, ecleziastic al cuvantului latin communicare, pastrat sub forma cuminecare. Intr-un sens foarte general, comunicarea se afla la baza comunicarii sociale, controland relatiile dintre oameni si garantand aspiratiile acestora catre planurile superioare ale realitatii. Nu poate trece neobservata paralela pe care o mentioneaza multi, anume intre comunicare si Logos sau verb divin.

Putini cunosc astazi aceste sensuri mai vechi, iar situatia comunicarii ca proces este asemanatoare. Aceasta pare o tema vasta, complexa, la care nu s-au oferit raspunsuri complete si convingatoare. In multe volume, se eludeaza aceasta problema delicata, preferandu-se referirile la relatiile interpersonale, la reteaua de legaturi in care este utilizat cuvantul.

Chiar sintagma "teorie a comunicarii" nu este unanim recunoscuta, unii preferand aceeasi sintagma pusa la plural - "teoriile comunicarii". Ambele denumiri sunt legitime, deoarece desemneaza realitati diferite. O prima distinctie majora este aceea dintre sursa si transmitator. Sursa produce mesajul, dar, in general, nu are la dispozitie un mijloc prin care sa faciliteze ajungerea la destinatie. Ne aflam, practic, in fata unui paradox al comunicarii, proces a carui ratiune este de a vehicula intelesuri, insa, in fapt, nu le poate vehicula. Chiar termenul mesaj acopera o varietate de realitati desemnate prin cuvinte ca: ganduri , sentimente, trairi, idei, fantezii, emotii, virtuti, defecte etc., multe dintre acestea fiind inefabile sau inaccesibile simturilor noastre. De aceea, emitatorul este obligat sa procedeze uneori prin substitutie - incredinteaza unor semnale materiale, perceptibile senzorial, misiunea de a reprezenta indirect aspecte impalpabile ale constiintei si ale afectivitatii. Daca mesajul nu este preluat de acest semnal, el nu are sansa de a fi accesibil interlocutorului, pentru ca ultimul nu poate sesiza o prezenta care nu ii impresioneaza simturile. In aceeasi situatie se afla si creierul care nu este apt sa opereze cu mesaje si asteapta, de asemenea, semnale, engrame conforme unui cuvant scris sau unui transfer energetic. Este depasita parerea ca intelesurile cuvintelor s-ar afla in creierul vorbitorului ori s-ar putea explica printr-o confuzie naiva dintre activitatea cortexului si constiinta[28]. Un alt aspect dificil al comunicarii consta in contradictia dintre nevoia interlocutorului de a-si transmite mesajele si imposibilitatea practica in care se afla, deoarece nu poate emite si receptiona altceva decat semnale. De aici deriva rolul extrem de important al codarii, respectiv decodarii.

Numeroase studii se concentreaza asupra definitiilor actuale, asupra diferitelor modele de comunicare, in vreme ce altele incearca sa largeasca perspectiva teoretica. Unii autori au introdus paradigme cognitive cu scopul de a ilustra modificarea campului de interes al omului modern, respectiv post-modern (e.g. paradigma materiei, paradigma energiei, paradigma informatiei, paradigma semnului)[29]. Solomon Marcus precizeaza: "Este clar ca ipoteza relativismului lingvistic se inscrie si ea in acest curent puternic al atenuarii distinctiei subiect-obiect, al circularitatii ca paradigma dominanta a vremii noastre. Comunicarea umana si evolutia intelegerii proceselor metaforice conduc la idei similare."

Aproape canonic, orice volum consacrat teoriei comunicarii trebuie sa mentioneze cele mai importante definitii si sa reproduca grafic modelele in cauza. Orice pretentie de originalitate nu isi afla locul intr-un asemenea context descriptiv si, in masura posibilitatilor, cronologic. Aproape in unanimitate se evidentiaza critic ca modelul lui Jakobson este prea schematic, iar interpretarea structuralista, prea ambigua.

In majoritatea cazurilor se intalnesc definitii directe, unele concentrate asupra unui anume aspect, de pilda: "comunicarea este un proces in care oamenii isi impartasesc informatii, idei si sentimente"[31]; "comunicarea este procesul prin care o parte (numita emitator) transmite informatii (un mesaj) unei alte parti (numita receptor)" ; "comunicarea se refera la actiunea, cu una sau mai multe persoane de trimitere si receptare a unor mesaje care pot fi deformate de zgomote are loc intr-un context, presupune anumite efecte si furnizeaza oportunitati de feedback." Paradigma definitiilor este insa mult mai ampla:

"Comunicarea reprezinta interactiunea sociala prin sistemul de simboluri si mesaje" (George Gerbner);

"Comunicarea isi focalizeaza interesul central pe acele situatii comportamentale in care o sursa transmite un mesaj unui receptor, cu intentia manifesta de a-i influenta comportamentele ulterioare" (Gerard R. Miller);

"Comunicarea este realizarea sociala in comportamentul simbolic" (A. Craig Baird, Franklin H. Knower);

"Comunicarea este procesul transmiterii structurii intre componentele unui sistem care poate fi identificat in timp si spatiu (Klaus Krippendorf)";

"Comunicarea este o functie sociala, o distributie a elementelor comportamentului sau un mod de viata alaturi de existenta unui set de reguli . comunicarea nu este raspunsul insusi, dar este, intr-un mod esential, un set de relationari bazate pe transmiterea unor stimuli (semne) si evocarea raspunsurilor" (Colin Cherry);

"Comunicarea se petrece in clipa in care persoanele atribuie semnificatii mesajelor referitoare la comportament" (C. David Mortensen);

"Comunicarea reprezinta un proces de viata esential, prin care animalele si oamenii genereaza sisteme, obtin, transforma si folosesc informatia pentru s-si duce la bun sfarsit activitatile sau viata" (Brent D. Ruben);

R. Ross incearca sa ofere o definitie proprie comunicarii oprindu-se asupra unui aspect pe care il apreciaza ca important "comunicarea este, intr-adevar, un proces, dar nu numai atat - comunicarea este un proces mutual, in fiecare moment o parte influentand-o pe cealalta." Autorul adauga ca procesul comunicarii este "intotdeuna schimbator, dinamic si reciproc."[34] De aceeasi parere sunt si autorii T. K. si M. Gamble , care definesc comunicarea printr-un transfer deliberat sau accidental al intelesului.

Alte definitii se deosebesc datorita diversitatii unghiurilor de vedere. J. Gordon precizeaza ca "perceptia, atribuirea, motivatia, precum si personalitatea si dezvoltarea fiecaruia dintre comunicatori influenteaza modul in care o persoana recepteaza informatia transmisa de catre alta."[36] Astfel, se propune un alt tip de definire a comunicarii prin variabilele prin care acesta le implica, perspectiva utila daca se intentioneaza o analiza comprehensiva a fenomenului. Roberts si Hunt se opresc asupra altui aspect intelegand prin comunicare "dobandirea, transmiterea si atasarea unui inteles informatiei" . Chiar daca autorii citati se concentreaza asupra valorii comunicationale a emitatorului, trebuie retinut ca, explicit sau implicit, este avut in vedere si un element pre-comunicational, respectiv obtinerea, cautarea si posesia informatiei. Din aceasta perspectiva, modul cum este obtinuta o anume informatie, cum se plaseaza intr-o relatie cu un referent pentru un receptor ori pentru un emitator, ce o transforma apoi in mesaj, reprezinta un factor comunicational important si se indeparteaza de viziunile simpliste asupra procesului; comunicarea nu incepe in momentul in care o persoana transmite o informatie. Aproape aceleasi observatii se aplica la polul receptorului, intrucat acesta trece dincolo de simplul feedback spre activitati ulterioare la care emitatorul nu mai este prezent fizic si informatia este utilizata practic.

Unii autori isi concentreaza atentia, pe buna dreptate, asupra polului receptorului, intrucat si acesta prezinta o diversitate a unghiurilor de vedere. De obicei, se sustinea ca ceea ce influenteaza comunicarea se regaseste in emitator, in personalitatea, atitudinea, sentimentele, perceptia, motivatia acestuia. In alte definitii, se precizeaza ca, prin comunicare, se inteleg deopotriva opiniile, predictiile, sugestiile, ideile - acest tip de definitie pune accent pe mesaj, lasand in umbra emitatorul si receptorul, desi, implicit, se face apel si la acestia.[38] Exista si autori care inventariaza toate aspectele comunicarii (comunicare verticala, orizontala, laterala; orala, scrisa, ascultare, citire, metode, medii, moduri, canale, retele, fluxuri informationale; interpersonala, intrapersonala, interorganizationala, intraorganiza-tionala) atunci cand incearca sa se apropie de o modalitate adecvata de a defini comunicarea.

Deoarece fiecare comunicare, de orice fel ar fi, se desfasoara intr-un anume context, care influenteaza efectul si sensul mesajului, trebuie sa se faca distinctie intre un context lingvistic si unul situational, mai intai. Notiunea de "context", din cauza unui caracter prea general, impune clasificari multiple: context circumstantial (are in vedere pozitia interlocutorilor, identitatea, locul, timpul in care se produce comunicarea), context situational (urmareste compatibilitatea sociala, culturala si lingvistica dintre locutori), context interactional (cuprinde inlantuirea actelor de limbaj in secvente succesive), context presupozitional (include asteptari, intentii, credinte, proiecte ale participantilor la actul de comunicare). Daca se are in vedere macrocontextul in care se incadreaza contextul, atunci pot fi enumerate: context cotextual (asigura coerenta, coeziunea si functionalitatea textului), context existential (raporteaza lumea reala la alternativa uneia posibile), context situational (se preocupa de factorii de natura sociala care afecteaza modelarea mesajelor - ierarhie sociala, autoritate, varsta, sex etc.), context actional (vizeaza gradul de intentionalitate al actului de vorbire, interactiunea, cooperarea, opozitia participantilor la comunicare), contextul psihologic (starile mentale si emotionale care au consecinte asupra actiunii lingvistice). Nu ne propunem sa trecem in revista toate variantele taxonomice, dar dorim sa subliniem faptul ca adecvarea ori nonadecvarea la context constituie o caracteristica de baza a comunicarii.

O definitie insotita de o schema concentrata asupra mesajului si nu numai este oferita, in 1980, de autoarea Catherine Kerbrat-Orecchioni.[40] Ambele elemente create de autoare evidentiaza pregnant diferentele dintre emitator si receptor si, ceea ce este si mai important, disting intre procesul producerii mesajului si acela al interpretarii mesajului. Limba nu mai este privita ca o entitate autonoma, stabila si unica, cum se intampla, de pilda, in modelul creionat de Jakobson. Modelul autoarei este mai coerent si flexibil, inlocuind opozitia de tip saussurian langue vs. parole cu cea preluata din gramatica generativ-transformationala a lui Noam Chomsky, competenta vs. performanta. Modelul autoarei se apropie de domeniul analizei conversatiei, mai exact de analiza interactiunilor verbale ce are la baza functionarea diverselor forme de schimb comunicational din societate. Analiza conversatiei a aparut in Statele Unite la inceputul anilor 1970, fiind prelauta de Franta si dezvoltandu-se disciplina ce s-a numit pragmatica. Modelul are, asadar, in vedere practici comunicationale diferite, nu urmareste descrierea unor unor fraze abstracte, ci studierea unor discursuri reale, ceea ce apartine pragmaticii, dar tine si de "analiza discursului".

Intrucat marile esecuri ale comunicarii sunt cauzate de diferenta accentuata dintre competenta emitatorului si cea a receptorului, acest model ofera o solutie, intrucat elimina componenta cantitativa, nu mai pune accentul pe transmiterea lineara, si aduce in centrul atentiei calitatea mesajului, faptul ca, de multe ori, functiile nu colaboreaza intre ele, ci se saboteaza. Oricine trebuie sa fie constient ca atat la polul emitatorului, cat si la cel al receptorului exista competente lingvistice si paralingvistice diferite, competente ideologice si culturale individuale, determinari psihice diferite de la o persoana la alta, iar universul discursului actioneaza constrangator asupra procesului de codificare, respectiv, decodificare a mesajului. Asadar, exista un mod de producere a mesajului si un altul de interpretare, ceea ce asigura o intelegere nuantata, progresiva a informatiei cu privire la referent si nu se mai poate vorbi despre o transmitere mecanica de informatii.