Actele de limbaj: viziunea lui John R. Searle

Motto:

Et moi, comme les notaires, peu de paroles, des actes!

San-Antonio

Redam, pe scurt, teoria actelor de limbaj in formularea lui Searle. Amintim ca aceasta teorie a fost dezvoltata pentru prima data de John Austin, proeminent reprezentant al Scolii de la Oxford, vestita in domeniul filosofiei analitice (de fapt, o filosofie analitica a limbajului natural - "Ordinary Language Philosophy"). Dupa Austin, "orice discurs asupra utilizarii de cuvinte este inexact si prea nesistematic"; bine pusa, problema s-ar limita la a raspunde la intrebarea "ce poate face un om cu o exprimare anume? Austin ajunge la concluzia ca "ceea ce este exprimarea intr-un caz izolat depinde de imprejurari", adaugind ca putem realiza cele mai diferite tipuri de actiuni cu ajutorul exprimarilor lingvistice (care, de aceea, se numesc "acte de vorbire"). Se intelege ca semnificatia actului de vorbire este functia sa, iar aceasta poate fi determinata, intrucit se bazeaza pe conventii lingvistice, care, raportindu-se la modalitati de actiune si nu la actiuni singulare, devin reguli generale.

John R. Searle ii vede pe interlocutori (adica pe cei angajati intr-o interactiune verbala) ca fiind un locutor (L) si un alocutor (A) si adauga: dat fiind ca L enunta o expresie P in prezenta lui A, prin enuntul literal P, L predica, efectiv si fara putinta de tagada, P in legatura cu un obiect X, daca si numai daca:

1. conditiile normale de plecare si de sosire sint satisfacute (avem aici referire clara la comunicatie)
2. enuntarea lui P apare in interiorul enuntarii unui segment de discurs echivalent, T
3. enuntarea lui T constituie (ori pretinde a constitui) indeplinirea unui act ilocutionar (dupa un anumit mod ilocutionar, care este determinat de procedeul marqueur de forta ilocutionara, continut in fraza)
4. enuntarea lui T implica o referire efectiva la X (deoarece, pentru ca L sa predice o expresie despre un obiect, trebuie sa se fi referit efectiv la acel obiect)
5. X apartine unei categorii sau unui tip, astfel incit este logic posibil ca P sa fie adevarat sau fals despre X
6. L are intentia de a ridica, prin enuntarea lui T, chestiunea adevarului sau falsitatii lui P despre X
7. L are intentia de a-i transmite lui A ideea ca enuntarea lui P ridica problema adevarului sau falsitatii lui P despre X, aducindu-l pe A la a-i recunoaste intentia (iar intentia sa este ca aceasta recunoastere sa se efectueze in virtutea cunostintei pe care o are A despre semnificatia lui P
8. regulile care-l guverneaza pe P sint astfel incit P este utilizat corect in T daca si numai daca sint satisfacute conditiile 1-7.

Intelegerea celor de mai sus ar fi mult inlesnita de parcurgerea tabelului de mai jos, in care sint analizate, dupa tipuri de reguli, diferite tipuri de acte ilocutionare. Tabelul este reprodus dupa  John R. Searle: Les actes de langage: essai de philosophie du langage. Hermann, Paris, 1972, pp.108-109 (versiunea originala: Speech Acts, Cambridge U.P., 1969).

Regulile luate in calcul sint: de continut propozitional (adica cea care pune in evidenta continutul fiecarui act ilocutionar), cea numita "preliminara" (adica cea care expliciteaza situatia de discurs si modificarea pe care o presupune actul ilocutionar respectiv), cea "de sinceritate" (care "corecteaza" ceea ce s-a putut intelege din regula preliminara), cea esentiala (care da seama de ce se intimpla efectiv prin executia actului ilocutionar).

Intra in ecuatie: enuntul P, despre un termen referential R (care trimite la obiect) si forta ilocutionara F. Procedeele de forta ilocutionara determina modul in care P este predicat despre R. Exista ceva ce caracterizeaza relatia dintre F si P si care nu exista in relatia dintre F si R. Important de retinut, conform teoriei actelor de limbaj, este faptul ca, in orice act discursiv se disting trei acte de limbaj, care se realizeaza simultan: un act locutionar (de rostire a unei secvente lingvistice), un act ilocutionar (de realizare a unei intentii de comunicare prin chiar rostirea acelei secvente lingvistice) si un act perlocutionar (de provocare a unei reactii la auditoriul secventei lingvistice respective). Regasim aici functionarea limbajului in comunicare, dupa "tiparele" tripartitiei semiotice: sintaxa va norma constructia secventei lingvistice, semantica va da seama de adecvarea alegerii acelei secvente pentru exprimarea intentiei de comunicare, iar pragmatica va da posibilitatea anticiparii reactiei auditoriului la rostirea secventei in cauza.

Grupurile, de asemenea, invata mai repede decat individul, de vreme ce sunt mai putine sanse sa fie intrerupta invatarea. Perceptia personala a experientelor si a punctelor de vedere a celorlalti poate produce un punct de vedere individualizat. O alta diferenta interesanta intre gandirea si comunicarea de grup si cea individuala este aceea ca oamenii sunt mai doritori sa accepte o decizie mai riscanta luata in grup decat ar face-o singuri. Teoriile care explica acest fenomen sunt:

fiecare dintre noi prefera sa imparta responsabilitatea deciziilor si cu altii din grup decat sa o poarte singur povara;

grupurile investesc un risc cu o anumita valoare. Acesta poate fi privit ca un act curajos si, in plus, nimeni nu prea doreste sa fie considerat conservator si refractar la noutati.

Oamenii agreaza grupurile din varii motive, dar oricare ar fi acestea, lucrand alaturi de altii,  se stimuleaza cresterea productivitatii. Membrii grupului lucreaza adesea pentru a castiga aprobarea sociala.

In ceea ce ne priveste, consideram ca dezvoltarea muncii in grup ar prebui sa fie una din principalele proritati ale educatiei in scoli si facultati. Si nu numai. La locul de munca, fie acesta  o mica societate comerciala cu raspundere limitata, fie o puternica si mare companie transnationala, important este sa ne integram si sa stim a munci cu ceilalti, dupa vorba veche romaneasca cot la cot. Oricat s-a incercat candva sa se demonstreze ca avem vechime in domeniul colectivitatii, cu trimiteri spre munca in devalmasie, realitatea arata ca romanul a obtinut performante muncind de unul singur, dar realitatea ultimei sute de ani impune cooperarea. Cooperare in familie, in bloc, in institutii, in cadrul proiectelor de orice gen, o diviziune a responsabilitatilor si constientizarea faptului ca nu trebuie, fiindca nu este posibil, sa fii bun la toate, ci specializat atat de bine intr-un domeniu incat sa fii indinspensabil.

Redactarea in grup

Dupa ce am participat la definirea subiectului si i-am stabilit aria de interes, se pune problema finalizarii muncii. De obicei, orice activitate de acest gen ar trebui sa se termine cu un material, un document, altfel a fost o simpla discutie, ca si cand ne-am intalnit ca sa avem de unde pleca! Etapele finalizarii, care dovedeste utilitatea grupului, sunt urmatoarele:

1. Etapa preredactarii in grup: organizarea

2. Planificarea activitatii grupului

3. Redactarea intr-un grup

4. Clarificarea sarcinilor si limitelor

5. Post-redactarea intr-un grup

6. Alegerea unei  metode de redactare

7. Catalog pentru redactarea in grup

8. Sumarul 

S-a observat ca multi absolventi de colegiu sau de facultatea au surpriza de a constata ca, odata intrati intr-un serviciu, fie ceva legat de afaceri, fie de industrie, trebuie sa coopereze la scrierea unor documente. Adesea un comitet sau o echipa ce realizeaza un proiect - cu trei sau mai multi oameni - trebuie sa realizeze un raport final al activitatilor desfasurate. Fara ca membrii echipei sa-si coordoneze activitatile, procedeul do ut des (ada si ia) al revizuirii grupului poate cauza simtaminte neplacute, frustrari si, in final, un raport inferior. Cea mai buna cale de a redacta un document eficient este sa urmezi un proces clar de scriere. Pentru fiecare dintre etapele de scriere, nu trebuie doar sa planifici redactarea documentului, ci, de asemenea, sa facilitezi activitatile grupului.

Etapa preredactarii in grup: organizarea

In faza de preredactare, pe langa planificarea subiectului, trebuie sa organizezi grupul intr-o unitate cu un lider si un plan.

Alege un lider care nu trebuie sa fie neaparat cel mai bun redactor sau persoana cea mai informata in legatura cu subiectul. Probabil cel mai bun lider este cel mai buna om - sef, acela care poate netezi usor orice ciocnire inevitabila de personalitate, sau cel mai bun manager, acela care poate sa conceptualizeze cel mai bine etapele proiectului.

Planificarea activitatii grupului

Trebuie, de asemenea, sa gandesti prin prisma activitatilor grupului si sa dezvolti un plan cuprinzator care sa rezolve diferentele si sa administreze activitatile. Rezolvarea diferentelor este o parte inevitabila a activitatii de grup. Grupul tau trebuie sa abordeze o metoda rezonabila de rezolvare a diferentelor care apar si sa le clarifice. Metodele uzuale sunt votarea, ajungerea la un consens sau acceptarea opiniei specialistului. Votarea este un procedeu rapid, dar potential divergenta. Oamenii care pierd votul, adesea pierd si interesul pentru proiect. Ajungerea la un consens este o operatiune inceata dar afirmativa. Daca puteti lamuri diferentele fara a va instraina unul de altul, va veti mentine interesul si energia pentru realizarea proiectului. Acceptarea opiniei specialistului este, de obicei, dar nu intotdeauna, o cale usoara de a rezolva diferentele. Daca un membru, care a studiat indeaproape metode de citare, spune ca grupul trebuie sa foloseasca un anumit format, acea decizie este usor de acceptat. Din nefericire, un alt membru al grupului nu va fi de acord. In acest caz, grupul vostru va fi nevoit sa foloseasca una din celelalte metode, pentru a stabili armonia.

Pentru a-si administra activitatile, grupul trebuie sa-si faca un plan de lucru. Trebuie sa clarifice sarcinile si limitele fiecarei persoane in cadrul planului. Membrii sa foloseasca un calendar pentru a determina data ultima fixata si sa discute cadrele de timp rezonabile pentru fiecare etapa a procesului. La intalniri membrii vor lua decizii - ca de exemplu, stilul de scriere pentru capitole si formatul pentru citate. Noteaza aceste hotarari si distribuie-le tuturor membrilor. Realizeaza - si insista asupra - rapoartelor de progres. Ajutati-va unul pe celalalt in diferite probleme. Spune celorlalti membri ai grupului cum si cand te pot gasi.

Atentie la formarea grupului, tratarea activitatilor lui ca la un program care, in definitiv, va spori sansele de a termina cu succes un proiect - in timp ce va veti strange tot mai mult unul in compania celuilalt.

Redactarea intr-un grup

Inainte de a incepe elaborarea unui proiect, grupul trebuie sa aiba o intalnire de "pre-redactare". Cu aceasta ocazie grupul are doua sarcini cheie: sa clarifice atributiile si limitele si sa aleaga o metoda de elaborare.

Clarificarea sarcinilor si limitelor.

Pentru a clarifica atributiunile si limitele, raspunde la urmatoarele intrebari:

- Care este succesiunea sectiunilor?

- Trebuie cumva ca unele sectiuni sa fie completate inainte ca altele sa poata fi incepute?

- Care este sarcina de scriere a fiecarei persoane?

- Care este limita pentru fiecare sectiune?

Da o atentie deosebita limitelor. Lucreaza inapoi de la limita finala. Daca este fixat vreun raport pe 1 mai, si tu ai nevoie de o saptamana pentru tiparire, apoi de doua pentru revedere si revizuire, atunci limita pentru elaborare este 9 aprilie, trei saptamani inainte de 1 mai !

Selecteaza o metoda de elaborare   Grupurile pot elabora un document in doua cai: fiecare persoana scrie o sectiune sau o singura persoana scrie intreaga elaborare.

In general, fiecare persoana scrie o sectiune daca documentul este lung sau daca sectiunile sunt prea specializate. La un proiect de oferta, de exemplu, o singura persoana poate realiza descrierea tehnica in timp ce altcineva doar va plasa bugetul. Daca fiecare persoana scrie o sectiune, munca este distribuita in mod egal. Oricum, aceasta metoda nu poate fi destul de eficienta din cauza posibilelor conflicte de stil, format sau ton.

Pentru a realiza un document consistent, adesea trebuie sa scrie o singura persoana, in special daca proiectul este scurt. O problema care apare la aceasta metoda este acea ca autorul isi poate lasa amprenta eului, simtindu-se usor "sifonat" in special daca un membru al grupului sugereaza revizuiri majore. Grupul trebuie sa decida ce metoda sa foloseasca, luand in considerare punctele tari si cele slabe ale membrilor grupului.

Post-redactarea intr-un grup

Terminarea unui document implica doua activitati: redactarea si producerea formei finale a documentului.

Alegerea unei metode de redactare  

Grupurile pot redacta in multe feluri. Pot redacta in grup sau pot desemna un redactor. Daca ei redacteaza in grup, pot trece sectiunile de la unul la altul pentru a fi comentate, sau se pot intani pentru a discuta impreuna sectiunile. Pe scurt, aceasta metoda este stanjenitoare. Adesea grupurile vor "despica firul in patru", mergand pana la cele mai amanuntite aspecte ale materialului (cum ar fi daca sa folosesti majusculele pentru toate literele din titlu, dupa model occidental, asezarea in pagina, etc) si vor scapa din vedere aspectele mai importante. Daca grupul desemneza un redactor, acea persoana poate, de regula, produce un document consistent. Redactorul trebuie sa aduca documentul redactat inapoi la grup pentru revizuire. Intrebarile de baza, in dreptul carora grupul trebuie sa decida referitor la redactare, includ :

- Cine va sugera schimbarile in elaaborare? O persoana? Un redactor? Grupul?

- Membrii se vor intalni ca grup pentru a redacta?

- Cine va decide daca se vor accepta sau nu schimbarile?

In aceasta faza mecanismul conflict-rezolvare este critic. Acceptand schimbarile sugerate, de pilda, este dificil pentru unii oameni, mai ales daca sunt nesiguri in legatura cu scrierea lor.

- Selecteaza o metoda finala de productie, grupul trebuie sa desemneze un membru pentru a supraveghea elaborarea finala. Cineva trebuie sa colecteze elaborarile, sa angajeze un dactilograf si sa citeasca pentru a depista erorile. Apoi, cineva trebuie sa scrie introducerea si sa se ingrijeasca de unele probleme cum ar fi pregatirea tabl

Actele ilocutionare - de tipul F(R,P) - la care se refera Searle sint de toate felurile: fie ca se aserteaza ceva, pur si simplu, fie ca se formuleaza o cerere de intrare in actiune (F stabileste ca obiectul la care se refera R trebuie sa P), ca se pune o intrebare (unde termenul F are caracter interogativ), ori ca se da o sugestie de actiune (sfat) etc. In tabel nu apar explicit toate verbele care folosesc la acelasi gen de act ilocutionar. Alaturi de "a cere", de exemplu, ar mai trebui considerate si "a comanda", si "a ordona", cu specificarea ca acestea mai asculta de o regula preliminara: L trebuie sa fie in pozitia de a-si exersa autoritatea asupra lui A. In plus, aceste doua verbe nu contin conditia pragmatica de incertitudine in privinta realizarii lui C de catre A, iar conditia esentiala se regaseste corupta de autoritate.

Pe de alta parte, trebuie specificat faptul ca exista doua tipuri de intrebari (si aceasta, la o analiza doar dintr-o anumita perspectiva): intrebarile propriu-zise (care urmaresc aflarea unei informatii) si cele care urmaresc sa determine daca interlocutorul stie si el raspunsul.

In cazul actului de a multumi, se constata ca regula de sinceritate si cea esentiala se suprapun.

In fine, "a avertiza" seamana cu "a sfatui", dar lipseste implicarea lui L in a-l determina pe A sa evite evenimentul E. Majoritatea avertismentelor sint ipotetice.

Cunostintele despre teoria actelor de limbaj sint importante in intelegerea comunicarii ca interactiune sociala, intrucit expresia insasi este intentia de a face cunoscut. Or, aici se regaseste valoarea pragmatica, de act, a oricarei spuneri, a oricarui discurs.