Perspective economice asupra institutiilor

Vorbim despre ''fizica'' si nimeni nu are tendinta de a faramita aceasta stiinta in ''stiinta miscarii'', ''stiinta caldurii'', ''stiinta particulelor elementare'', ''stiinta gravitatiei'' s.a.m.d. Chiar daca nu este facila construirea unei teorii unificate a variatelor fenomene fizice, importanta unui efort in aceasta directie este recunoscuta. In schimb, in cazul fenomenelor sociale, lucrurile nu stau asa. Au proliferat diversele ''stiinte''; importanta efortului in directia unei teorii unitare nu este larg recunoscuta.

Exista totusi un nucleu al unei teorii generale a fenomenelor sociale. Acest nucleu coincide cu nucleul analizei zise economice. Calificativul ''economica'' poate induce insa in eroare. Teoria in cauza nu vizeaza fenomenele economice in sensul ingust al cuvantului. Ea este o teorie a actiunii si interactiunilor umane in general si acopera intregul spatiu al stiintelor sociale. Termenul de ''economica'' are ratiuni mai degraba de ordin istoric decat de alta natura.

Exista o recunoastere a contributiilor la teoria sociala in acest sens in masura in care exista, de exemplu, in cazul fizicii? Nu in aceeasi masura. Prestigioasele premii Nobel nu au inclus un premiu pentru economie decat in a doua parte a secolului trecut. Multi dintre autorii la care ne referim in acest manual, cum ar fi James Buchanan, Ronald Coase sau Douglas North, sunt laureati ai premiului Nobel.

In mijloacele de informare in masa nu exista insa acest gen de recunoastere. De pilda, atunci cand Douglas North a primit premiul Nobel am auzit la radio explicatia ca l-ar fi primit pentru studiile sale de ''istorie economica'', intelegandu-se prin aceasta istoria fenomenelor economice in sensul ingust al termenului. Greu ti-ai putea imagina o neintelegere mai grava a contributiei lui North si a colaboratorilor sai. Ceea ce au adus ei nou este o perspectiva economica in studiul istoriei. Ei au folosit aparatul conceptual al analizei economice pentru a analiza probleme care i-au preocupat si pe istoricii de factura traditionala. Motivul este foarte simplu: sunt contributii la studierea institutiilor si a rolului lor.

Exista un motiv mai profund insa decat imaginea publica a stiintei sociale teoretice pentru situatia descrisa la inceput. Stiintele sociale prolifereaza si pentru ca ele se suprapun in parte cu ceea ce sunt in fapt scoli de gandire. Perspectivele filosofice ale acestor scoli sunt uneori extrem de diferite.

Chiar nucleul teoretic de care vorbeam, cel furnizat de analiza economica, este afectat de existenta diverselor scoli. Este foarte greu sa gasesti o notiune care sa fie unanim acceptata. Lucruri de acest gen nu se intampla in fizica decat atunci cand au loc mari revolutii teoretice. In stiinta sociala aceasta este mai degraba situatia normala.

Contrastul dintre economia clasica si cea neoclasica

Parintele stiintei economice este Adam Smith. Elemente insa ale teoriei economice se regasesc insa inca in opera lui John Locke. Locke face o legatura celebra intre munca si proprietate. De altfel, conexiunea dintre munca, valoare si proprietate avea sa fie o caracteristica a gandirii economice clasice, de la Adam Smith pana la Karl Marx.

In ultima treime a secolului al XIX-lea s-a produs insa o revolutie in gandirea economica. Autorii ei sunt William Stanley Jevons, Léon Walras si Carl Menger. Revolutia aceasta s-a denumit ''revolutia neoclasica''.

Criticii modernitatii i-au reprosat o viziune asupra omului focalizata pe conceptul de dorinta. Aceasta concentrare asupra dorintelor s-ar traduce printr-o explicatie utilitarista a actiunii umane. Adevarul este insa ca asemenea idei s-au impus in filosofie abia treptat si niciodata pe deplin. In gandirea economica, utilitatea nu a ajuns in centrul atentiei decat o data cu neoclasicii.

Pentru filosofi utilitatea a fost multa vreme asociata cu placerea. Treptat, gandirea economica neoclasica a rafinat ideea de utilitate. Astazi ea este explicata cu ajutorul preferintelor indivizilor, nu al placerii. Teoria neoclasica a devenit o teorie care vizeaza strict fenomenele sociale. Despre placere ar fi imposibil sa vorbim fara a patrunde si in zona mintii umane, a fenomenelor pe care le studiaza psihologia.

Jevons, Walras si Menger erau autori cu orientari departe de a fi perfect convergente. Jevons si Walras foloseau matematica in cercetarile lor si sunt la originea formidabilei influente pe care o exercita astazi printre economisti ideea folosirii aparatului matematic. Menger, in schimb, nu recurgea la matematica. Aceasta este o trasatura a metodologiei sale care avea sa lase si ea urme adanci in gandirea economica.

Vechiul si noul institutionalism

Revolutia neoclasica a intampinat si o serie de rezistente. Una dintre scolile care s-au opus celei neoclasice a fost cea institutionalista. Dintre autorii din aceasta scoala, numele cu care aveti cele mai mari sanse sa va intalniti este cel al lui Veblen.

Veblen a apreciat ca scoala neoclasica are o viziune statica. El aprecia ca este nevoie de o viziune dinamica, in care sa fie surprinsa evolutia in special a institutiilor.

Pentru Veblen si continuatorii sai, preturile sunt elemente ale unei culturi umane. ''Cultura'' are aici un sens tehnic. Nu este vorba nicidecum despre educatia pe care o are o ''persoana cultivata''. Cultura, in sensul tehnic din stiintele sociale, cuprinde institutii (mai degraba cele informale decat cele formale), obiceiuri, conventii. Preturile sunt, din aceasta perspectiva, conventii.

Scoala lui Veblen, desi continua sa fie si astazi vie, este denumita ''vechiul institutionalism'' pentru a o deosebi de ''noul institutionalism'', dezvoltat cu unelte neoclasice.

Treptat, in cadrul amplului curent de gandire neoclasic, s-a format un interes pentru studiul institutiilor. Acestea au fost vazute tot mai mult ca elemente fara de care nu pot fi intelese interactiunile dintre indivizii umani.

Daca ar fi sa alegem termenii emblematici pentru noul institutionalism, candidatii cei mai probabili ar fi ''costul tranzactiilor'' si ''bunurile publice''. Aici vom sublinia doar ca ea porneste, in fond, de la observatia ca orice interactiune sociala, pentru a avea loc, presupune un cost pentru participanti. Buna functionare a interactiunilor antreneaza un cost.

Proiect: Atomi sau evenimente elementare Eseu: Legea tare a numerelor mari

Pe moment, nu detaliile tehnice ale ideii de cost al tranzactiilor sunt importante, ci intelegerea legaturii cu institutiile. Institutiile au fost incluse in sfera constrangerilor aplicate interactiunilor dintre oameni. Chiar si intuitiv este evident ca o constrangere este legata de un cost pentru indivizi.

Aplicatiile costului tranzactiilor nu se limiteaza strict la studiul institutiilor. Ronald Coase, care a introdus acest concept, a plecat de la cercetarea naturii firmelor.

. Conceptul de bun public

Termenul de ''bun'' este probabil unul dintre cei mai des folositi in studiile economistilor. Daca este sa ne uitam insa la studiile consacrate institutiilor, probabil ca proeminent ar fi termenul de ''bun public''.

Termenul de ''bun public'' provoaca in multe minti incurcaturi mai mari decat este cazul. Pentru a evita asemenea dificultati problema intelegerii conceptului de bun public trebuie rezolvata desfacand problema in probleme mai mici, pe care le putem solutiona mai usor. Primul pas este atunci sa ne ocupam cu lamurirea conceptului de bun si sa dam deoparte calificativul ''public''.

Ce este un bun? Pentru economist un bun este ceea ce individul doreste sa consume. Termenul de ''rau'' se foloseste mai rar in acest context, dar el ar fi util aici. ''Relele'' sunt, din perspectiva economica, tot ceea ce am dori sa nu consumam. Desi nu este esentiala in problema de fata, observatia ca distinctia dintre bunuri si servicii este superflua este utila. Nu are sens sa privim bunurile ca pe niste obiecte fizice decat daca adoptam pozitia gandirii comune. Obiectele-ca-bunuri au in spate, ca si serviciile, actiuni umane. Un tuns sau o prajitura sunt in egala masura bunuri, daca vreau sa ma tund sau vreau sa mananc prajitura.

Nu toate bunurile sunt insa consumate in acelasi fel. Daca mananc prajitura, atunci nimeni altcineva nu o mai poate consuma. Exemplul cu prajitura este insa ambiguu, pentru ca in el se combina rivalitatea (mai multi consumatori pot rivaliza intre ei in incercarea de a ajunge sa consume prajitura) si excluderea (cofetarul ii poate exclude de la consum pe indivizii care nu-i platesc pentru prajitura).

Ar putea oare sa existe excludere fara ca sa existe rivalitate pentru bunul respectiv? Raspunsul este pozitiv, desi este mai greu sa dai exemple perfecte. In orice caz, cel putin pana la aparitia copiatoarelor, editorul si librarul puteau sa excluda de la consum pe cei care nu plateau pentru o carte. Posibilitatea de a avea insa mai multe exemplare din aceeasi carte deschide calea de a satisface cititorii care ar trebui altminteri sa rivalizeze unii cu altii pentru a obtine cartea. Evident, in cazul unei editii rare, din care s-au pastrat extrem de putine exemplare, apare rivalitatea dintre colectionari. Puteti incerca sa adaptati exemplul si la cazul unei firme de televiziune prin cablu. Firma vinde decodoare doar celor care platesc pentru un anumite filme, excluzandu-i astfel pe cei care nu platesc, dar consumatorii pot urmari simultan acelasi film.

Acum putem face pasul catre definirea bunurilor publice. Bunurile publice sunt acele bunuri pentru care nu exista nici posibilitatea de excludere de la consum, nici rivalitate. Din nou, este relativ dificil sa dai exemple perfecte. Sa luam insa cazul clasic al unui far menit sa ajute echipajele navelor sa se orienteze pe mare. Oricine se afla in apropierea farului se poate folosi de el. Nu ai cum sa separi pe cei care ar plati pentru serviciile farului de cei care nu ar plati. Nu exista, pe de alta parte, nici rivalitate. Navele nu trebuie sa rivalizeze pentru serviciile farului.

Nu este greu de priceput ce anume inseamna ''bun public''. Care este atunci natura dificultatilor legate de bunurile publice? Ca orice bun, un bun public, pentru a fi consumat, trebuie sa fie produs. Produs insa de catre cine? Sa zicem ca, intr-o societate, exista atat firme private, cat si firme de stat. Un bun oarecare poate fi produs fie privat, fie public (adica de catre o firma de stat).

Un bun public poate sa fie produs fie privat, fie public. Intr-un studiu celebru, Ronald Coase a aratat cum pot fi oferite pentru navigatori, de catre firme private, serviciile farurilor. Nu toti economistii sunt de acord insa cu aceasta idee. Unii sustin ca bunurile publice nu pot fi produse decat de firme de stat, care sunt finantate din impozite. Firmele private nu si-ar putea recupera cheltuielile si nu ar putea obtine profit pentru ca nu-i pot exclude de la consum pe cei care nu platesc.

O alta problema a bunurilor publice ar putea fi numita ''bunurile publice ca efect colateral''. Daca o persoana privata isi amenajeaza o superba gradina, cel putin in parte ea devine un bun public: privelistea este mai frumoasa, aerul mai curat. Daca cineva angajeaza o firma pentru a-i pazi locuinta si a asigura securitatea celor care o frecventeaza, efectul colateral va fi indepartarea hotilor de pe o arie ceva mai mare decat cea a locuintei (indeosebi atunci cand angajatii firmei de paza patruleaza in jurul casei).

Scoala Austriaca si rolul institutiilor

Carl Menger, unul dintre autorii revolutiei neoclasice, era austriac. Printre continuatorii sai se numara Ludwig von Mises si Friedrich von Hayek. Din pricina originii fondatorilor scoala a capatat numele de ''scoala austriaca''.

In contextul ascensiunii nazismului, ca si multi alti intelectuali de limba germana din Europa, Mises si Hayek au fost nevoiti sa emigreze. Unul dintre cei mai importanti continuatori ai lui Mises a fost americanul Rothbard. Astazi principalele centre ale scolii austriece sunt in SUA.

Scoala austriaca are o serie de particularitati care o disting net de curentul principal izvorat din revolutia neoclasica.

Scoala austriaca respinge folosirea matematicii in analiza economica, dar sustine ca adevarurile teoriei economice sunt a priori. Prin urmare ele trebuie intemeiate folosind logica asa cum poate fi ea dezvoltata folosind limbajul natural.

O alta particularitate interesanta a scolii austriece, in contextul de fata, este respingerea de catre reprezentantii ei a unor inovatii precum costurile de tranzactie si bunurile publice. Cu toate acestea, interesul scolii austriece pentru institutii este foarte mare.

Inca de la Menger scoala austriaca a cultivat ideea unor institutii sociale care sunt rodul ordinii spontane. Dreptul, limbajul sau banii sunt, din perspectiva scolii austriece, asemenea exemple de institutii. Unele dintre ele, cum ar fi dreptul sau banii, in opinia scolii austriece, sunt pervertite de reglementarile statelor moderne.

Un accent deosebit au pus reprezentantii scolii austriece pe institutia proprietatii private. Ideea lor a fost intotdeauna ca orice stirbire a acestei institutii deformeaza viata sociala normala. Din punctul acesta de vedere, scoala austriaca este cea mai radicala dintre scolile de gandire sociala actuale.

James M. Buchanan si optiunile publice

James M. Buchanan a adus contributii majore la extinderea modului economic de gandire mult dincolo de frontierele a ceea ce sunt limitele uzuale ale fenomenelor economice.

Sub unele aspecte, Buchanan poate fi asemanat cu scoala austriaca. Difera insa de membrii scolii austriece prin interesul sau pentru semnificatiile ce pot fi degajate din constructiile matematice si prin angajarea sa in dezbaterea prilejuita de bunurile publice. Buchanan a exploatat o serie de aspecte ale teoriei matematice a jocurilor, o teorie care se aplica excelent in analiza institutiilor.

Fara a intra in detalii cu caracter tehnic, putem spune ca Buchanan respinge ideea unui ''bine comun''. Nu exista loc in teoria sa pentru un astfel de bine colectiv.

Nu exista decat binele indivizilor, nu al societatii ca intreg. In schimb, institutiile se pot constitui in bunuri publice. Pentru a da un exemplu foarte simplu, dar si foarte general, o societate in care imensa majoritate a oamenilor respecta cuvantul dat are implicit o institutie functionala de ale carei binefaceri se bucura si cei care nu se tin de cuvant.

James Buchanan a dezvoltat considerabil studiul institutiilor politice. Se vorbeste despre scoala lui James M. Buchanan, careia i se zice in limba engleza public choice (scoala optiunilor publice).

Ronald Coase si analiza dreptului

Ca si James M. Buchanan, Ronald Coase ar putea fi asemanat cu scoala austriaca. Spre deosebire insa de Buchanan, Coase nu foloseste, ca si austriecii, matematica. Nu este vorba insa de o respingere in principiu a matematicii si multi dintre continuatorii sai entuziasti utilizeaza cu abilitate aparatul matematic.

Exista insa deosebiri semnificative intre scoala lui Coase si austrieci. Cea mai cunoscuta este legata de utilizarea costurilor de tranzactie. Acest concept a fost introdus de catre Coase. Cel putin unii dintre austrieci adopta insa pozitia ca un cost de tranzactie este un cost ca oricare altul si nu exista nici un motiv pentru a distinge un tip aparte de costuri.

Diferenta de mai sus se face puternic simtita in contrastul dintre conceptiile lui Coase si cele austriecilor in materie de proprietate. La prima vedere cele doua scoli seamana: ambele pun un accent pe semnificatia institutiei proprietatii private. Coase a pledat, de exemplu, pentru introducerea proprietatii private acolo unde poate putini s-ar astepta: in domeniul frecventelor audio si TV. Coase a criticat recursul la agentii de stat care dau licente de emisie pe o anumita frecventa si a propus introducerea de drepturi de proprietate asupra frecventelor, asa cum exista asupra terenurilor. Accentul pus pe proprietatea privata este insa diferit.

Pentru austrieci drepturile de proprietate pot fi doar transferate prin schimb. Coase a introdus o alta idee: posibilitatea ca judecatorii sa redefineasca drepturile de proprietate. De ce? Pentru a mari eficienta. Drepturile de proprietate, in viziunea lui Coase, nu pot fi tranzactionate, in lumea reala, fara nici un cost. Misiunea judecatorilor este aceea de a defini drepturile de proprietate in asa fel incat costul tranzactiilor sa scada si resursele sa ajunga in mainile celor care le pretuiesc cel mai mult si le vor da cea mai eficienta utilizare.

Coase a contribuit la incetatenirea ideii de analiza economica a dreptului. Conceptele analizei economice sunt folosite pentru a construi o teorie a dreptului. Termenul de ''analiza economica a dreptului'' a ajuns, de altfel, sa acopere mult mai mult decat ceea ce reprezinta vederile celor din scoala lui Coase. Termenul se refera astazi la analiza institutionala.