Obligatiile comerciale

OBLIGATIILE COMERCIALE

Sectiunea 1. Notiunea de obligatie

In sens larg, prin obligatie se intelege raportul juridic in continutul caruia intra „dreptul de creanta', (latura activa), ce apartine creditorului si corelativului acestu­ia, „datoria', (latura pasiva), ce incumba debitorului. Deci, in sens larg, obligatia este un raport juridic in continutul caruia intra dreptul subiectului activ-creditorul, de a cere subiectului pasiv - debitorul, de a face sau a nu face ceva, sub sanctiunea con­strangerii (in caz de neexecutare).

In sens restrans, accentul definitiei este pus numai pe latura pasiva a raportu­lui juridic, asa incat obligatia se considera a fi acel raport juridic in virtutea caruia debitorul este tinut fata de creditor la o prestatie pozitiva (a da sau a face), fie la o absentiune (a nu face).

Raportul de obligatie comporta ca elemente de structura: subiectele, conti­nutul si obiectul.

Subiectele raportului juridic obligational pot fi atat persoanele fizice, cat si persoanele juridice, in mod exceptional putand participa in mod direct si statul care poate aparea ca subiect intr-un raport de obligatie.

Natura si complexitatea unor obligatii pot determina ca acelasi subiect sa intruneasca, in persoana sa, dubla calitate: de creditor al unei prestatii si de debitor al altei prestatii (asa, de exemplu, intr-un raport juridic de vanzare-cumparare, vanzatorul nu este numai creditor al pretului, ci, in mod corelativ, si debitor al obli­gatiei de transferare a proprietatii si de predare a lucrului vandut, iar cumparatorul este creditor in ceea ce priveste dreptul de a primi bunul, dar si debitor al pretului cuvenit pentru lucrul cumparat). De aceea, subiectele acestor obligatii vor fi desem­nate prin denumiri perechi: vanzator-cumparator, locator-locatar, mandant-mandatar, imprumutator-imprumutat etc.

Continutul raportului juridic de obligatie este format din dreptul de creanta care apartine creditorului si datoria corelativa dreptului de creanta care incumba debitorului.

Obiectul raportului de obligatie - conceput ca actiune sau abstentiune con­creta la care este indatorat subiectul pasiv si indreptatit subiectul activ -, poate con­sta fie intr-o prestatie pozitiva (a da sau a face ceva), fie intr-o abstentiune (de a nu face ceva) la care, in lipsa obligatiei asumate, subiectul pasiv ar fi indreptatit.

A da inseamna obligatia de a constitui sau transmite un drept real oarecare (de exemplu, obligatia vanzatorului de a transmite cumparatorului dreptul de pro­prietate asupra lucrului vandut este o obligatie „de a da', care nu se confunda cu obligatia de a preda materialmente lucrul vandut, care este o obligatie „de a face').

Obligatia „de a face' este indatorirea ce revine subiectului pasiv de a efectua o lucrare si, in general, orice prestatie pozitiva (astfel, de .exemplu, obligatia vanza­torului de a preda lucrul vandut sau obligatia locatorului de a pune la dispozitia locatarului lucrul inchiriat, ori obligatia unei persoane de a presta anumite servicii).

Obligatia „de a nu face' consta intr-o abtinere, la care este indatorat subiectul pasiv, de la ceva ce ar fi putut face in lipsa obligatiei asumate (de exemplu, proprie­tarul unui teren se obliga fata de vecinul sau sa nu faca o constructie pe propriul sau teren, pentru a nu-i acoperi vederea; aceasta obligatie este „de a nu face', pro­prietarul terenului abdicand de la o prerogativa pe care o avea in virtutea dreptului sau de proprietate).

Sectiunea 2. Izvoarele obligatiilor comerciale

Desi obligatiile comerciale pot lua nastere din toate sursele consacrate de dreptul civil, totusi cel mai important izvor ramane contractul. Dar, practica comer­ciala a scos in evidenta, pe langa contracte, doua noi izvoare care, desi au ca fun­dament tot vointa partilor, totusi nu pot fi confundate cu contractele, prezentand par­ticularitati proprii. Este vorba de actul juridic complex si actul juridic unilateral (declaratia unilaterala de vointa sau angajamentul unilateral).

Actul juridic complex se distinge de contractele obisnuite cu pluralitate de parti participante prin aceea ca este absenta contranetatea intereselor.

Intr-adevar, in contractele obisnuite, vointele care concura la formarea con­tractului sunt emanatia unor persoane cu interese opuse (care cauta satisfacerea acestora printr-o conciliere). Dimpotriva, in actele complexe, partile au interese con­cordante in vederea realizarii unui tel comun, ele nu se lupta, ci colaboreaza. De exemplu, in materie de vanzare-cumparare, vanzatorul se lupta sa obtina cel mai avantajos pret pe lucrul sau, sau pentru serviciul prestat, pe cand cumparatorul tinde sa Ie dobandeasca cu minimum de sacrificii banesti, in opozitie cu contractul de vanzare-cumparare, in deciziile de constituire a societatilor comerciale (act juridic complex) partile urmaresc, cel putin teoretic, un scop comun si anume exercitarea comertului in vederea obtinerii de profituri ce urmeaza a fi impartite asociatilor pe baza principiului proportionalitatii aporturilor.

Fata de paralelismul intereselor, apare logic si aplicarea principiului majoritar, potrivit caruia legiuitorul prezuma ca un anumit numar din partile participante la elaborarea actului juridic complex reprezinta vointa unanima (vointa producatoare de efecte juridice). Cu alte cuvinte, este sacrificata vointa minoritatii pe baza pre­zumtiei ca un anumit numar de asociati reprezinta vointa unanimitatii (fara ideea paralelismului scopurilor nu ar fi fost posibila sacrificarea vointei unora dintre con­tractanti). Este evident ca fara aplicarea principiului majoritar formarea societatilor n-ar fi posibila.

Actul juridic unilateral, care are drept fundament declaratia unilaterala de vointa ca izvor independent de obligatii, s-a nascut ca necesitate a explicarii funda­mentului cambiei, ca si al titlurilor de credit.

S-a argumentat ca, in masura in care se acorda vointei efect creator in materie contractuala, in mod logic nu poate fi negat acelasi efect vointei manifestata izolat, in afara oricarui raport, daca ea are drept scop sa creeze, in sarcina autorului sau, o datorie.

LUCRARE: Consumatorul – test grila economie LUCRARE: Planul de afaceri al intreprinderii

Codul civil a consacrat o seama de institutii care au la baza puterea de le­gamant a declaratiei unilaterale de vointa. Este vorba de: purga imobiliara (potrivit careia dobanditorul unui imobil grevat de sarcini ipotecare, care vrea sa le radieze prin purga, va fi legat de oferta facuta creditorilor ca va plati creantele garantate cu ipoteca, pana la concurenta pretului); vointa testatorului care este eficace, fara ne­cesitatea participarii eredelui la act sau acceptarea posterioara a acestuia; renun­tarea la un drept, cum este remiterea de datorie etc.

In materie comerciala, declaratia unilaterala de vointa ca izvor de obligatii a luat nastere ca fundament al obligatiei emitentului unei cambii, capatand in prezent numeroase alte aplicatii si anume: subscrierea unui titlu de credit la ordin sau la purtator, prin care emitentul titlului se obliga fata de posesorul legitim al acestuia; promisiunea emitentului unei oferte, care isi asuma astfel obligatia de a nu o revoca mai inainte de expirarea termenului necesar pentru raspuns etc.

Ordinea publica intervine uneori energic in obligatiile comerciale, astfel incat unele obligatii decurg direct din lege, asa cum este, de exemplu, obligatia de a cere inmatricularea in Registrul comertului (art. l din Legea nr. 26/1990).

Sectiunea 3.  Particularitati ale obligatiilor comerciale

1. Subiectele obligatiilor comerciale

In privinta subiectelor, obligatiile comerciale se deosebesc de cele civile sub doua aspecte principale: lipsa consideratiei ce se acorda persoanei si faptul ca su­biecte ale obligatiilor comerciale sunt atat indivizii, cat si societatile comerciale.

a) in cazul multor obligatii civile, consideratia ce se acorda persoanei joaca un rol important, pe cand in ceea ce priveste obligatiile comerciale, aceasta luare in considerare este de cele mai multe ori absenta (exceptandu-se unele contracte cum sunt, de exemplu: contractul de societate, contractul de mandat etc.). Acest lucru se explica prin aceea ca dreptul comercial este dreptul negustorilor, industriasilor si bancherilor, care sunt prezumati ca fiind capabili si experimentati in afaceri. Asa incat, problemele privind capacitatea, vicierea consimtamantului, libera exprimare a vointei raman pe un plan secundar (sau voit neluate in considerare). Asa, de exem­plu, nu se pune problema daca cel care a andosat un titlu se putea sau nu obliga va­labil, pentru a face sa depinda de acest considerent soarta raportului juridic. Tot ast­fel, faptul ca un incapabil a subscris si el actiuni nu va afecta actul de constituire a societatii pe actiuni.

b) Subiecte ale obligatiilor comerciale sunt atat persoanele fizice, cat si socie­tatile comerciale (care sunt rodul vointei umane, dar care, prin durata virtuala a exis­tentei lor si prin putere sunt superioare). Astfel, acordurile dintre societati pot genera efecte neprevazute care se rasfrang asupra tuturor actionarilor, fara ca acestia sa aiba mijloace adecvate de a le neutraliza. De aceea, spre deosebire de dreptul civil care priveste societatea ca pe un contract, dreptul comercial vede in societate un organism in actiunea lui de agent economic in cadrul economiei de piata.

2. Autonomia vointei, libertatea contractuala si buna-credinta

Proclamand autonomia vointei, dreptul civil recunoaste, pe aceasta baza, li­bertatea contractuala. De aceea, el se preocupa sa dezvaluie vointa reala (intima) a celui care s-a obligat.

Dreptul comercial, dimpotriva, tinand seama in special de necesitatea stabi­litatii raporturilor obligationale asumate de comercianti, se preocupa mai degraba de „vointa declarata' a partilor decat de „vointa lor interna'. Deseori, comerciantii incheie tranzactii fara a se cunoaste intre ei, si, de asemenea, ei uzeaza si chiar abu­zeaza de imprimate-tip. Deci, in aceste conditii, nu isi gaseste decat cu greu loc „vointa interna'.

Particularitatile „vointei declarate' a societatilor comerciale se reflecta si pe planul principiului libertatii contractuale, in prezent, postulatele liberalismului con­tractual, rezultat al acordurilor liber consimtite intre oameni, sunt puse sub semnul indoielii si chiar se afirma decesul liberalismului contractual.

De asemenea, elementele bunei-credinte care joaca un rol atat de mare in asumarea obligatiilor civile, in dreptul comercial se estompeaza, in general, legea comerciala ia in considerare regularitatea obiectiva, facandu-se referire la buna-credinta numai pentru a sanctiona concurenta neloiala.

3. Formalismul

Formalismul in cadrul obligatiilor comerciale raspunde cerintelor obiective ale practicii comerciale. Formele juridice, departe de a fi un obstacol la incheierea actelor juridice, constituie, dimpotriva, un mijloc de facilitare a acestora, prin aceea ca: se evita discutiile ulterioare privind formarea contractului si interpretarea lui; per­mite recunoasterea naturii actului dupa titlul care i s-a dat etc. De aceea, nu se va putea incheia, de exemplu, un contract de societate decat prin inscris autentic sau un contract de depozit bancar fara a fi indeplinite anumite forme speciale.

4. Caracterul sinalagmatic

Pentru ca timpul comerciantului costa bani, in dreptul comercial nu exista acte gratuite, ca in dreptul civil. Chiar si acele obligatii care in dreptul civil se pre­supun a fi gratuite (mandat, depozit), in dreptul comercial sunt asumate in consi­deratia unei remuneratii corespunzatoare.

De aceea, regula in materie comerciala este aceea ca in toate cazurile, obli­gatiile in aceasta materie au un caracter sinalagmatic.

5. Prioritatea aparentei

Una din caracteristicile specifice obligatiilor comerciale (in raport cu cele civile) este sacrificarea realitatii in favoarea aparentei.

Atunci cand dreptul civil este constrans la un asemenea sacrificiu, el se stra­duieste sa justifice acest lucru prin „eroarea comuna'. Astfel, s-a decis ca bunul van­dut nu mai poate fi revendicat de adevaratul proprietar de la cumparatorul care 1-a dobandit de la proprietarul aparent, daca acest cumparator a fost in imposibilitatea obiectiva de a certifica valabilitatea actului de proprietate.

Dreptul comercial nu tine neaparat sa cunoasca realitatea drepturilor, el avand incredere in aparenta, dar, in acelasi timp, multiplica formalitatile pentru a preveni surprizele. Asa, de exemplu: pentru a se evita discutiile in legatura cu inche­ierea contractelor de societate este pretinsa in toate cazurile forma autentica; pen­tru a se preveni litigiile in legatura cu atacarea hotararilor adunarilor generale, exista obligatia publicarii acestora in Monitorul Oficial.

Procedandu-se in acest mod, circulatia bunurilor si a drepturilor este mult usurata, pentru ca se poate discuta cu titularul aparent si se poate asigura prin pu­blicitate sau prin posesia titlului un drept incontestabil.

Legea comerciala ofera mai multe exemple cu privire la preferinta dreptului comercial pentru aparenta. Asa, de exemplu, neindeplinirea de catre fondatorii so­cietatii pe actiuni a formalitatilor de autorizare si inmatriculare nu poate impieta asu­pra drepturilor tertelor persoane (ca atare, in cazul neregulatei constituiri a societatii, fondatorii raspund direct, nelimitat si solidar pentru obligatiile asumate in numele societatii).

6. Solidaritatea codebitorilor

Solidaritatea presupune existenta unei pluralitati de subiecte active sau pasive ale unei obligatii, scopul sau fiind impiedicarea diviziunii unei obligatii.

Sediul general al institutiei solidaritatii este in dreptul civil, care consacra re­gula ca divizibilitatea creantei este regula, iar solidaritatea, exceptia si ca ea nu se prezuma, aplicarea solidaritatii necesitand o stipulare expresa a partilor.

Pentru a asigura o mai deplina ocrotire a creditorilor, precum si securitatea tranzactiilor, legiuitorul comercial a inversat aceasta regula, adica solidaritatea este regula si divizibilitatea creantei exceptia, instituind prezumtia de solidaritate a debi­torilor. Astfel, in art. 42 C. corn. se prevede ca „in obligatiile comerciale, codebitorii sunt tinuti solidar, afara de stipulatie contrara'.

Deci, dupa cum se vede, solutia consacrata de Codul comercial este diame­tral opusa cele prevazute de art. 1041 C. civ. intrucat solidaritatea este de natura obligatiilor comerciale, ea nu trebuie sti­pulata expres in conventia partilor.

Prezumtia de solidaritate a codebitorilor este o prezumtie relativa, acest lucru rezultand din art. 42 C. com. care prevede ca codebitorii sunt tinuti solidar „afara de stipulatie contrara'. Asa incat, partile pot inlatura prin conventia lor solidaritatea, stipuland ca obligatia asumata este divizibila. Rasturnarea prezumtiei de solidaritate se poate face cu orice mijloc de proba prevazut de art. 46 C. com.

De asemenea, dreptul comercial nu se ocupa decat de solidaritatea pasiva, adica reglementeaza obligatiile solidare din punct de vedere al debitorilor.

Solidaritatea pasiva are drept scop sa permita creditorului sa ceara execu­tarea integrala a creantelor oricarui debitor, adaugandu-se si gajul general asupra patrimoniului tuturor debitorilor. El este astfel pus la adapost de riscul unei eventuale insolvabilitati a unuia dintre debitori, putand alege debitorul impotriva caruia sa-si indrepte executarea.

Debitorul solidar pierde facultatea de a opune creditorului beneficiul discutiei (constand in indatorirea creditorului de a urmari mai intai pe debitorul principal) si beneficiul de diviziune (in virtutea caruia debitorul are dreptul sa fie urmarit numai pentru cota ce rezulta din impartirea cuantumului creantei la numarul debitorilor).

Legiuitorul comercial mai prevede un tip de solidaritate legala care nu per­mite insa inlaturarea sa pe calea vointei partilor, din pricina caracterului sau public. Este vorba de: solidaritatea asociatilor din societatile in nume colectiv si a comandi-tatilor din societatile in comandita (art. 2 lit. a, c din Legea nr. 31/1990); solidaritatea administratorilor societatilor comerciale (art. 41-43 din L nr. 31/1990) etc.

Art. 43 alin. 3 C. com. prevede ca prezumtia de solidaritate nu se aplica pen­tru necomercianti, pentru operatiuni care, in ceea ce-i priveste, nu sunt fapte de comert.

7. Dobanzile

Problema dobanzilor este strict legata de materia daunelor pt neexecutarea oblig contractuale.

Cand este vorba de obligatii de a face sau de a da un anumit bun (in afara de o suma de bani) regula dominanta este ca creditorul are dreptul sa reclame debi­torului, atat pierderea suferita (damnam emergens), cat si castigul nerealizat (lu­cram cesans), cu conditia sa se faca dovada intinderii lor.

Cand insa obligatia consta (are drept obiect) intr-o suma de bani, legiuitorul a creat un regim special: existenta daunelor este prezumata, creditorul nefiind obligat sa faca dovada lor; cuantumul daunelor este fixat de legiuitor, in sensul ca ele nu pot cuprinde decat dobanda legala; dobanzile reprezinta echivalentul daunelor provo­cate creditorilor prin neexecutare si in consecinta sunt daune compensatorii si nu moratorii (caci ele corespund folosirii de catre debitor a capitalului altuia).

Potrivit art. 43 C. com. „Datoriile comerciale lichide si platibile in bani produc dobanda de drept din ziua cand devin exigibile'. Deci, in privinta obligatiilor comer­ciale avand ca obiect sume de bani, debitorul se afla de drept in intarziere din mo­mentul cand obligatia devine exigibila, in consecinta, dobanzile legale curg de la data scadentei obligatiei.

Pentru ca dobanzile sa curga de drept, trebuie intrunite anumite conditii si anume: obligatia debitorului sa constea in plata unei sume de bani; obligatia sa fie lichida; obligatia sa fie exigibila (daca in contract nu s-a prevazut un termen de plata, dobanzile curg de la data punerii in intarziere printr-o cerere formala de plata, fie prin chemare in judecata a datornicului).

O alta specificitate a dobanzii in materie comerciala o constituie „anatocis-mul' (adica dobanda la dobanda), care este admis.

in materie civila, capitalizarea dobanzilor sau anatocismul este permis numai in anumite conditii: sa fie stipulat si sa priveasca numai dobanzi la dobanzi, datorate pe cel putin un an implinit. Clauza prin care se va stipula dobanda la dobanda datorata, pentru un an sau mai putin, ori mai mult de un an, sau Ia alte venituri viitoare se va declara nula (art. 1089 C. civ.).

8. Interdictia acordarii termenului de gratie

Art. 44 din Codul comercial prevede ca „in obligatiile comerciale, judecatorul nu poate acorda termenul de gratie permis de art.1021 din Codul civil'.

Potrivit art. 1021 C. civ., daca una din parti nu-si indeplineste obligatia, con­tractul nu este desfiintat de drept, ci partea prejudiciata are alegerea sa sileasca pe cealalta parte sa execute conventia sau sa-i ceara desfiintarea cu daune interese. Desfiintarea trebuie ceruta inaintea justitiei care, dupa circumstante, poate acorda un termen partii actionate.

In materie comerciala, debitorului ii este interzis sa se prevaleze de facultatea pe care o are in materie civila (art. 44 C. com.). Necesitatea apararii creditului si a circulatiei bunurilor cer ca obligatiile comerciale sa se execute intocmai si la ter­menul stipulat (aceasta, intrucat obligatiile comerciale sunt, in general, inlantuite, neexecutarea uneia atragand inerent pe aceea a celorlalte si, adeseori, insolvabili­tate, cu consecinta lichidarii judiciare).

Pentru a opera interdictia de acordare a termenului de gratie trebuie indepli­nite inca niste conditii si anume: obligatia debitorului sa rezulte dintr-un contract si-nalagmatic; contractul trebuie sa prevada un termen de executare; obligatia debi­torului trebuie sa aiba un caracter comercial.

9. Interzicerea retractului litigios

In scopul eliminarii intentiei de specula si risc, in materia cesiunii de creante, in Codul civil s-a prevazut ca atunci cand se cedeaza drepturi litigioase, debitorul cedat va putea sa se libereze valabil platind nu valoarea creantei, ci suma reala plus spezele si dobanda de la data platii cesiunii (art. 1402-1404 C. civ.).

In felul acesta, dobanditorii de creante litigioase sunt barati, sub aspectul unor eventuale intentii speculative, nemaiavand motiv sa se substituie unor creditori aflati in jena financiara sau inspaimantati de perspectiva pierderii procesului.

Avand drept consecinta o ingradire a circulatiei bunurilor si o limitare sau chiar excludere a unui castig rezultat din diferenta intre pretul de cumparare si cel de vanzare, retractul litigios nu putea si nici nu a fost acceptat de legiuitorul comer­cial.

In cazul obligatiilor comerciale, retractul litigios este interzis prin dispozitiile art. 45 din Codul comercial, dar aceasta interdictie este circumscrisa la drepturile care isi au izvorul intr-o fapta de comert (in sensul larg de materie comerciala cons­tand in acte de comert obiective si subiective).