Piata asigurarilor de viata

PIATA ASIGURARILOR DE VIATA IN PERIOADA                                    

Introducere in asigurarile de viata

Inca din antichitate, oamenii s-au preocupat de protejarea vietii, a sanatatii   si bunurilor lor in forme diverse, care au evoluat pana la cele care se practica in prezent.

Cele mai vechi forme ale asigurarilor de viata sunt indemnizatiile de deces, acordate in vederea acoperirii cheltuielilor de inmormantare si asigurarea de renta viagera. Ambele au aparut in antichitate, inaintea erei noastre, in zona Marii Mediterane (Grecia si Roma antica), fiind legate de asociatiile religioase.

Prin asigurarile de inmormantare, asiguratorul suporta toate cheltuielile de inmormantare sau incinerare. La inceput, ele erau incheiate sub forma asigurarilor mutuale si in aceasta forma se mai practica inca si astazi.

Asigurarile mutuale sunt acele asigurari incheiate in cadrul unui grup de persoane, in baza unui sistem care prevede ca, la moartea unei persoane din grup, toti ceilalti membri sa adune bani pentru achitarea cheltuielilor de inmormantare. De fapt, este forma de achitare ulterioara a primei de asigurare. Asigurarea de inmormantare a fost multe secole singura forma de asigurare de viata cu indemnizatie in caz de deces.

In antichitate, a existat obiceiul ca aristocratii sa incheie cu supusii lor contracte de renta viagera, pentru a obtine venituri pentru tot restul vietii (echivalentul a aproximativ 10% din suma platita). Cele mai vechi date privind aceste contracte provin din Milet – Asia Mica – si dateaza din anii 200 i.Ch. Acest tip de contracte au existat si in Evul Mediu, fiind incheiate in majoritate de varsta asiguratului. De aceea, de multe ori, pentru incheierea unei asemenea asigurari, oamenii declarau copii in locul adultilor, pentru a beneficia de rente pe o perioada mai mare.

In Evul Mediu, asociatiile de sprijin reciproc care reuneau mestesugarii si lucratorii din acelasi domeniu, cunoscute sub denumirea de “ghilde”,constituiau fonduri speciale de indemnizatie pentru urmasii membrilor lor. Pentru aceste fonduri, fiecare membru platea o cotizatie anuala. Cotizatia pentru cei mai varstnici era stabilita de regula la o suma mai mare decat cea pentru tineri. Acest lucru punea asadar in evidenta diferentele in riscul de deces (probabilitatea ca cineva sa moara) pentru persoanele de varste diferite.

O forma speciala de asigurare a contractelor de renta viagera a fost tontine. Ea reprezenta o fond in care un numar de personae varsau annual anumite sume de bani. Profitul anual provenit din banii depusi anterior era impartit intre participanti. Daca unul dintre acestia murea, urmasii sai pierdeau banii depusi de acesta in timpul vietii, profitul revenind celorlalti participanti. Ultimul supravietuitor devenea beneficiarul intregii sume depuse de-a lungul timpului. Cand si acesta murea, banii erau preluati de organizator, adesea un organ al conducerii locale. Tontina a evoluat ulterior spre ideea de case de economii .

Cea mai simpla forma a contractelor pentru economisire prevedea ca participantii in viata sa primeasca la sfarsitul contractului suma economisita.

In Anglia, in secolele XVI-XVII, se practicau asigurari mai evoluate si mai diversificate, principalele fiind urmatoarele:

Asigurarile pe termen scurt, respective pe o perioada determinate, numai pentru acoperirea riscului de deces, legate in principal de transportul pe mare. Aceste asigurari erau folosite de comercianti si, in general, de cei ce voiajau pe mare. Ele mai erau folosite si ca o garantie pentru imprumuturi, astfel incat, daca asiguratul deceda creditul putea fi rambursat de catre asigurator.

Asociatiile mutuale de asigurari, care erau “cluburi de autoasigurare” , unde toti membrii acestora participau cu o anumita contributie baneasca la crearea unui fond din care se plateau anumite sume de bani familiilor membrilor decedati. Din acest fond se deduceau, evident, cheltuielile administrative de functionare a asociatiilor. Nivelul acestor sume se stabilea in functie de numarul membrilor asociatiei si de numarul de decese.

Anuitatile, care au reprezentat o alta forma de asigurare de pensie prin care se oferea asiguratilor un venit pe o anumita perioada de timp. Ele au fost de mare ajutor, in special pentru vaduve dupa moartea sotului.

Pana in secolul al XIX-lea, asigurarile de inmormantare si cele de renta viagera au fost cele mai practicate forme de asigurare.

Imbunatatirile calitative in evolutia asigurarilor au fost puternic marcate in secolele al XVII-lea si al XVIII-lea de abordarea stiintifica a problemei asigurarilor. Aparitia preocuparilor pentru colectarea si centralizarea informatiilor demografice, tot mai precise, s-a permanentizat, ceea ce a permis intocmirea tabelelor de mortalitate, pe baza carora a fost posibila calcularea primelor de asigurare. Prima incercare de compilare a unor date demografice pentru elaborarea unor tabele de mortalitate a fost facuta in anul 1693 de catre astronomul Edmund Halley, iar un tabel complet a fost construit in anul 1775 de James Dodson, professor de matematica la scoala ce apartinea de Christ’s Hospital. Scopul celor doi oameni de stiinta a fost de a demonstra, asa cum arata Halley, ca pretul asigurarii de viata poate fi calculate in functie de varsta persoanelor a caror viata se asigura, mai exact ca se poate plati aceeasi prima de asigurare pe toata durata contractului de asigurare de viata, in functie de varsta asiguratului la momentul intrarii in risc. Atunci s-a introdus si conceptul de “prima nivelata”.

Tabelele de mortalitate si introducerea calculelor actuariale au revolutionat in intrgime practica asigurarilor de viata.

De-a lungul timpului, nevoile care au determinat incheierea unei asigurari de viata s-au schimbat destul de mult. Astazi, in afara grijilor legate de cheltuielile de inmormantare, se constata nevoia unor asigurari, printre care mai frecvente sunt urmatoarele:

- asigurarea unei protectii financiare a familiei sau a celor dependenti in caz de deces:

- achitarea datoriilor unei persone in caz de deces, caz in care asigurarea apare ca o gantie pentru credite;

- alocatia de urmas;

- alocatia de batranete;

- economisirea pentru eventualele datorii viitoare (ex: studiile copiilor, zestre);

- cheltuielile de spitalizare, ingrijire medicala, compensarea veniturilor in caz de boala sau invaliditate temporara);

- investitiile si altele