Stiinta activitatilor corporale

Stiinta activitatilor corporale

Dezvoltarea impetuoasa a miscarii sportive din intreaga lume, ca si atentia tot mai mare acordata educatiei fizice, si, in general, activitatilor corporale pe plan social, ca mijloc de contracarare a efectelor negative ale urbanizarii, automatizarii si lipsei de miscare, a determinat statuarea ideii de fenomen social pentru cultura fizica, pe de o parte si scoaterea in evidenta a sistemului de cunostinte specializate, pe de alta parte. Astfel, au aparut si s-au impus o serie de pareri care puneau in actualitate necesitatea considerarii stiintei educatiei fizice si a sportului sau a stiintei activitatilor corporale, cum o defineste Mihai Epuran.

Despre o fundamentare cu caracter stiintific a educatiei fizice se poate vorbi inca din antichitate, cand unele precepte ale medicinei si pedagogiei serveau ca ghid in organizarea si efectuarea exercitiilor corporale. Evident ca progresele realizate in studiile biologice si sociale - inclusiv psihologice si pedagogice - au influentat permanent educatia fizica si apoi practicarea sporturilor. Postulatele pedagogice ale educatiei fizice, formulate cu mici diferente timp de cateva secole, au constituit punctul de plecare in fundamentarea mecanica si biologica a exercitiului fizic, fundamentare inceputa in primul deceniu al secolului nostru.

Istoria mai recenta ne indica o mai activa influentare a activitatii de educatie fizica si sportiva de catre medicina. Abia in ultimii ani s-a realizat o sprijinire mai puternica a acestor activitati de catre psihologie si sociologie. Aceste stiinte au studiat si fundamentat activitatea omului care practica exercitiile corporale si sportive, din afara, mai ales din necesitatile lor de cunoastere a manifestarilor omului si in aceasta activitate.

Denumirea de stiinta activitatilor corporale a fost propusa de M. Epuran (1969). Aceasta denumire este utilizata, fiind preluata de majoritatea specialistilor.

Argumentul care sta la baza acestei denumiri consta in aceea ca, in acest domeniu de activitate, scopul este insasi optimizarea activitatilor corporale, cu efecte formative caracteristice.

In sfera activitatilor corporale, M. Epuran diferentiaza urmatoarele forme:

- Activitati corporale ludice (de joc);

- Activitati corporale agonistice (de lupta, intrecere);

-Activitati corporale gimnice (de orientare spre autoperfectionare);

-Activitati corporale de loisir (caracter recreativ);

-Activitati corporale compensatorii.

Majoritatea specialistilor sunt de acord ca obiectul stiintei activitatilor corporale il constituie motricitatea omului, privita procesual.

Stiinta activitatilor corporale este o stiinta de granita, intre stiintele biologice si sociale. Aceasta stiinta isi gaseste, in mod justificat, locul in sistemul stiintelor actiunii, alaturi de stiintele educatiei, instructiei, de organizare a productiei si a muncii, etc.

Avand obiect si domeniu proprii de cercetare, care nu fac obiectul studiului pentru nici o alta stiinta, stiinta activitatilor corporale este o activitate autonoma, pluridisciplinara si totodata integrativa.

Firesc, in cercetarea domeniului s-au formulat si continua sa se formuleze ipoteze, se fac investigatii folosindu-se metode si tehnici adecvate fenomenelor respective (miscarea corporala, adaptarea la efort, dezvoltarea si perfectionarea anatomo-functionala, invatarea tehnicii si tacticii). Actualmente, in domeniul activitatii de educatie fizica si sport se desfasoara trei tipuri de cercetari:

a) cercetari unidisciplinare, din punctul de vedere al unei stiinte;

b) cercetari multidisciplinare, in care fenomenul este cercetat simultan, dar paralel de catre reprezentanti ai mai multor stiinte;

c) cercetari interdisciplinare, in care investigatia se adreseaza unor aspecte variate, prin metode complexe, in final realizandu-se o sinteza in care fiecare ramura stiintifica contribuie cu specificul sau.

Ca stiinta integrativa (inca in curs de consolidare), stiinta activitatilor corporale va apela tot mai mult in continuare la aportul stiintelor particulare, pluridisciplinare si interdisciplinare. Prin natura domeniului pe care il slujeste, specialistul in educatie fizica si sport trebuie sa adopte un punct de vedere multilateral in investigatia stiintifica.

Raportul dintre metodologia generala si metodologiile particulare ale stiintelor

Metodele gandirii logice

Stiinta realizeaza o unitate dialectica prin insumarea a doua componente esentiale: teoria si metoda stiintifica. Teoria consta din fondul de cunostinte acumulate, transpuse intr-o forma rationalizata, de concepte si legi. Metoda este modul de a folosi cunostintele de a opera cu acestea pentru a putea dezvolta in continuare cunoasterea. Aceste aspecte sunt inseparabile. Metoda este modalitatea unica de stabilire a adevarului stiintific, este elementul care confera stiintei mobilitatea si perfectabilitatea.

Metodele particulare ale diferitelor stiinte, deci si metodele de cercetare in domeniul educatiei fizice si sportului nu-si pot manifesta aplicabilitatea la obiect decat in stransa lor legatura cu principiile universal valabile ale logicii.

Legatura metodelor particulare cu metodologia generala este explicata de faptul ca fenomenele studiate de o anumita stiinta sunt guvernate de legile generale ale naturii, carora li se subordoneaza legile specifice ale domeniului stiintelor particulare.

In sensul filosofic al cuvantului, gandirea este reflectarea generalizata si mijlocita a realitatii obiective in creierul uman, este realizabila in forma verbala, pe baza materialului limbii.

Despre gandire ca proces logic se vorbeste de obicei in doua sensuri. In primul rand, se are in vedere treapta cunoasterii mijlocite, dobandirea si dezvoltarea cunostintelor pe calea generalizarilor, prin formele gandirii abstracte prin- notiunile, judecatile si rationamente, exprimate prin cuvinte si imbinari de cuvinte; in al doilea rand, se are in vedere organizarea gandirii in forme corecte, in vederea unei cunoasteri adevarate si a unei activitati practice eficace si utile.

Avand ca obiect exclusiv formele gandirii, logica este cunoscuta si sub denumirea de logica formala sau elementara.

Relatiile dintre diferitele elemente introduse in activitatea rationala sunt exprimate prin judecati si rationamente. Judecata se prezinta sub forma unei propozitii, rationamentele alcatuiesc inlantuiri de judecati. Ambele au utilitate in stiinta, dar cea mai insemnata valoare cognitiva revine rationamentului, intrucat el asigura derivarea unor cunostinte noi din cele anterioare.

Dupa sensul de miscare a gandirii, se diferentiaza rationamentul inductiv (de la particular la general) si rationamentul deductiv (de la general la particular). O varietate de rationament deductiv prin care derivam dintr-o judecata generala o noua judecata, particulara fata de prima, prin intermediul unei a treia, este silogismul. Toate rationamentele pornesc de la premise care reprezinta adevaruri. rezultate din experienta anterioara si sunt acceptate ca demonstrate.

In procesul de cunoastere se disting doua etape inseparabile  si contradictorii, in stransa interconditionare: analiza si sinteza. Analiza consta din descompunerea rationala a intregului si desprinderea insusirilor sale caracteristice. Sinteza reprezinta operatia inversa de refacere a intregului din partile sale componente. Ambele operatii pot fi aplicate atat in plan real cat si in cel mental.

Inductia si deductia sunt metode logice ale gandirii care au aplicabilitate extrem de larga in construirea teoriei stiintifice. Intre ele exista o unitate dialectica.

Inductia exprima procesul de ridicare a sensibilului la inteligibilul rational. Inductia este o miscare de la planul senzorial la cel logic, ea reprezentand calea prin care cunoasterea trece de la reflectarea individualului la cea a generalului.

Dupa gradul de intemeiere, ea face distinctia intre inductia completa si cea incompleta. Prima reprezinta acea forma de rationament inductiv cu ajutorul careia se obtine o concluzie generala din datele care epuizeaza toate cazurile sub care se prezinta fenomenul.

Deductia este un proces, care consta din derivarea riguroasa a unei propozitii cu caracter general din alte propozitii cu caracter particular (premisele).

Tipul fundamental al deductiei este silogismul in care concluzia rezulta cu necesitate din premise

Analogia este al treilea tip de rationament. Rationamentul prin analogie se refera la inferenta probabila care, din asemanarea a doua obiecte in unele privinte conchide asemanarea lor si in alte privinte.

In rationamentul prin analogie, concluzia are un caracter probabilistic. Conditiile care confera concluziei un grad inalt de probabilitate sunt urmatoarele:

1.          numarul cat mai mare de cazuri de coincidenta a insusirilor (ale celor fenomenelor sau lucrurilor considerate);

2.       lipsa cazurilor contradictorii, care dezmint aceasta coexistenta;

3.       insusirile transferate de la un obiect sau fenomen la altul sa fie cat mai esentiale.

Rationamentul analogic sau transductiv sta la baza metodei modelarii

Legile (principiile) logice ale gandirii

Ca determinari necesare ale gandirii, consecventa, intemeierea si precizia determina caracterul unitar al procesului logic si se realizeaza prin actiunea conjugata a legilor acestuia. Fiecare din aceste legi exprima laturi si momente aparte corespunzatoare fiecareia din determinarile amintite, necesare. Intemeierea ideilor se realizeaza prin actiunea legii ratiunii suficiente, iar precizia prin actiunea comuna a legilor identitatii, necontradictiei si tertiului exclus.

1.          Legea identitatii, se poate formula astfel: in vederea unei cunoasteri adevarate si a unui schimb efectiv de idei, este necesara univocitatea unor afirmatii suficiente, determinante ale unuia si aceluiasi, despre unul si acelasi, sub acelasi raport, in acelasi timp, in acelasi loc, prin intermediul unei identificari corecte a ceea ce este obiectiv identic. Concis formulat, legea identitatii exprima necesitatea de a pastra, un acelasi inteles ideilor, ceea ce gandim pe tot parcursul procesului gandirii.

2.          Legea noncontradictiei, exprima negarea a tot ce nu este conform cu afirmatiile date. Nu pot fi adevarate in acelasi timp doua judecati dintre care una confirma si cealalta neaga aceeasi afirmatie;

3.          Legea tertiului exclus, ('Omni affirmatio au negatio, vera aut falsa est. Tertium non datur.') Continutul ei a fost formulat de catre Aristotel si anume: nu poate fi nimic intermediar intre doua judecati contradictorii; despre un singur obiect, fiecare predicat trebuie sa se afirme sau sa se nege (sau sau, al treilea nu exista).

In functie de treapta de dezvoltare a procesului gnoseologic, pe masura largirii si precizarii cunostintelor, activitatea gandirii devine tot mai precisa, creste gradul intemeierii logice a afirmatiilor si negatiilor.

4.          Legea ratiunii suficiente se formuleaza astfel: orice idee adevarata trebuie sa fie intemeiata.

Leibnitz^[1] a fost primul dintre cei care au dar o formulare legii ratiunii suficiente (nici o afirmatie nu poate fi justa fara o intemeiere suficienta) ca una din legile logice, insa inca din Antichitate a fost folosita notiunea de intemeiere logica. Aristotel spunea ca 'orice afirmatie trebuie sa aiba o intemeiere intr-o alta afirmatie.'

Erorile generate de nerespectarea acestor principii elementare ale gandirii poarta numele de paralogisme si sofisme, dupa pozitia etica a celui care le comite. Primele sunt involuntare, ele decurgand din neatentia sau ignorarea normelor logice. Sofismele sunt, dimpotriva, intentionate si scopul lor nu este adevarul, ci inducerea in eroare a celorlalti sau, eventual, un succes de moment. De aceea trebuie diferentiate paradoxurile (de la grecescul para = alaturi, doxa = parere), care exprima opinii contradictorii fata de cele unanim acceptate, consacrate. Pot rezulta erori de informatie sau de interpretare, dar pot exprima si o reala originalitate.

O problema de importanta majora in efectuarea unei cercetari, atat in perioada stabilirii metodei optime pentru obtinerea argumentatiei, cat si in cursul pregatirii pentru redactare, este demonstratia. Aceasta priveste aspectul rational si insoteste documentatia faptica in sustinerea concluziilor originale. Demonstratia este necesara numai atunci cand adevarurile ce urmeaza a fi relevate nu sunt evidente prin ele insele. Ea se efectueaza prin intermediul mai multor rationamente corelate si contine in structura sa trei elemente principale: obiectul sau teza de demonstrat, argumentul sau teza pe care se bazeaza si procedeul

Demonstratia negativa poarta numele de infirmare sau combatere. Se efectueaza dupa aceleasi norme, recurgandu-se la calea directa sau indirecta. In forma directa se demonstreaza falsitatea tezei prin falsitatea consecintei care a derivat din ea. In forma indirecta falsitatea tezei rezulta din confirmarea tezei contradictorii sau din falsitatea argumentelor pe care este bazata.

Dictonul baconian 'vero scire per causa scire' precizeaza ca a sti cu adevarat inseamna a sti cu ajutorul cauzelor, fapt ce releva importanta deosebita a problemei cauzalitatii pentru stiinta.

Din punct de vedere al legaturii cauza-efect diferentiem: cauze suficiente (determina un anumit efect, care poate rezulta si din actiunea altei cauze), cauze necesare si suficiente (produc efecte specifice, determinate exclusiv din aceste cauze.

Metodele inductive de cercetare a cauzalitatii

Intelegem dificultatile intampinate in cercetare atunci cand se urmareste cunoasterea legaturii cauzale dintre fenomene. Metodele rationale de evidentiere a acestei legaturi au fost sistematizate de John Stuart Mill:

a) Metoda concordantei - in prezenta cauzei, intotdeauna se produce efectul;

b) Metoda diferentei - cu disparitia cauzei inceteaza efectul;

c) Metoda combinata - se bazeaza pe stabilirea relatiei dintre prezenta sau absenta fenomenului studiat si aceea a unui anumit factor cauzal;

d) Metoda variatiilor concomitente - cand variaza cauza, variaza si efectul;

e) Metoda ramasitelor - daca un fenomen anumit este consecinta unui grup determinat de conditii, restul fenomenelor din acelasi complex vor constitui efectul celorlalte conditii.

Logica stiintei (sau a cercetarii stiintifice) reprezinta analiza structurii logice a teoriilor deja constituite si interventia procedeelor logice in procesul dobandirii cunostintelor noi. Aceasta disciplina a luat nastere prin adecvarea logicii formale (clasice)  la specificul diferitelor stiinte.

Atat logica clasica, discursiva, cat si cea moderna, matematica, sunt instrumente indispensabile pentru stiinta. Aplicabilitatea lor este insa distincta: prima se adreseaza aspectelor traduse numai in limbaj notional (si nu in primul rand stiintelor umaniste), a doua privind aspectele traduse in limbaj matematic (cu precadere stiintelor exacte si in primul rand matematicilor). Ele se intalnesc, constituind o unitate la nivelul logicii dialectice si completandu-se una pe alta.

Verificati-va cunostintele:

1. Cum se defineste gandirea?
2. Ce reprezinta inductia in cercetarea stiintifica:
1. Tip de rationament;
2. Actiune motrica;
3. Capacitate motrica.
3. Ce este deductia si ce se intelege prin analogie?
4. Enumerati principiile logice ale gandirii!