Terorismul religios, fictiune sau realitate?

Terorismul religios, fictiune sau realitate?

Atunci cand André Malraux, aflat probabil sub influenta devastatoare a ororilor celor doua conflagratii ale secolului XX, profetea ca "secolul al XXI-lea va fi religios sau nu va fi deloc" o facea in deplina cunostinta de cauza. Cuvintele lui André Malraux, pronuntate dintr-o perspectiva crestina occidentala, capata, in campul de manifestare a terorismului islamic, conotatii apocaliptice.

Cauzele reizbucnirii conflictului dintre Islam si Occident, conflict denumit de Barry Buzan "societal cold war"[1] se regasesc in raspunsurile la intrebarile fundamentale despre putere si cultura. Sfarsitul efectiv a imperialismului teritorial occidental si lipsa, pana in prezent, a unei expansiuni teritoriale musulmane au produs o segregare geografica, astfel incat, doar in putine regiuni din Europa - in Balcani, respectiv in Bosnia-Hertegovina -, comunitatile musulmane si crestine occidentale organizate statal se invecineaza teritorial unele cu altele.

Conflictul dintre Islam si civilizatie occidentala a fost inflamat de un complex de factori printre care putem enumera:

a)     sporirea populatiei musulmane ce a generat un numar mare de someri si tineri disponibilizati care au devenit recruti ai cauzei islamiste, exercita presiuni asupra societatilor invecinate si migreaza spre vest;

b)     resurectia islamului a consolidat increderea musulmanilor in caracterul distinct si valoarea civilizatiei proprii, in comparatie cu civilizatia occidentala.

c)      eforturile simultane ale vestului de universalizare a valorilor si institutiilor sale, de mentinere a superioritatii economice si militare si de a interveni in conflictele din lumea musulmana, a generat resentimente printre musulmani;

d)     colapsul comunismului a inlaturat inamicul comun al vestului si islamului, cele doua civilizatii percepandu-se reciproc drept amenintari majore;

e)     interactiunea si amestecul dintre vestici si musulmani au exacerbat diferentele si au sporit intoleranta intre civilizatiile musulmane si crestine

In consecinta conflictele dintre Occident si Islam se concentreaza mai putin pe probleme teritoriale cat mai ales pe o mai larga problematica privind proliferarea armelor, drepturile omului si democratia, controlul petrolului, migratia, radicalismul islamic si interventionismul occidental[2]. Analiza evenimentelor politice derulate in unele state din Asia si Orient evidentiaza mai multe scenarii in baza carora putem identifica religia la baza terorismului si a extremismului islamist.

Islamul traditional reprezinta, spre deosebire de celelalte religii, un mod de viata mai degraba decat o doctrina; in traditia culturala si religioasa musulmana valorile islamice nu se divid in laice si spirituale, iar in aceasta ipostaza ele sunt inseparabile de politica si guvernare.  

Astfel, autoritatile laice sunt nevoite sa imparta puterea politica in stat cu cele religioase; in caz contrar islamul va fi obligat sa preia puterea conform traditiilor culturale si religioase, ceea ce va conduce la constituirea unei opozitii religioase si corespunzator, la declansarea luptei cu autoritatile laice pentru dreptul de a guverna statul, iar in ultima instanta, la extremism. Scopul final al acestei lupte consta in inlaturarea regimurilor politice seculare si instaurarea legii islamice. Orice incercare de suprimare prin forta a opozitiei religioase, provoaca represalii sub forma atacurilor teroriste. Exista posibilitatea prevenirii unei asemenea situatii prin separarea puterilor in stat intre autoritatile laice si islamismul politic, pe baza de negocieri. In cazul statelor din Asia Centrala elitele politice aflate la conducere considera absolut indezirabila implicarea islamului in viata politica. Din experienta unor state ca Egiptul, Algeria, Indonezia, Sudan, Turcia rezulta ca persecutarea liderilor islamului determina o radicalizare a sustinatorilor si conduce la extremism, situatie petrecuta recent in Tadjikistan si Uzbekistan.   

Intr-un al doilea scenariu, alte forme de islamism, inclusiv cele radicale si fundamentaliste pot deveni surse ale extremismului si terorismului. De regula formele de islamism provenind din alte state constituie o provocare nu doar pentru puterea laica, dar si pentru islamul traditional. Subliniem inca o data faptul ca islamul, in oricare dintre manifestarile sale, este esential inseparabil de politica, iar implicarea in guvernare exista prin natura sa. Faptul ca o se incearca acreditarea unei anumita legaturi intre religie, terorism si extremismul islamic rezulta si din dublul standard aplicat de occidentali pana in 2001 in raporturile cu extremistii. Academicianul rus Alexander Ignatenko afirma ca exista un tipar care ne determina sa credem ca occidentali au exploatat activ extremismul islamic actionand in calitate de patroni, sponsori si in ultima instanta ca baza retrasa, iar exemplele din Afganistan, Cecenia si Kosovo fac aceasta afirmatie greu de combatut.  

Intr-o lume multipolara structurata intr-un mozaic de civilizatii, conflictul dintre grupurile islamice si societatea occidentala va continua, iar intermitent vor escalada violente de intensitate medie sau redusa. Unul dintre scenariile imaginate[3] vizeaza adancirea legaturilor si chiar creare unei aliante intre civilizatiile confucianista si islamica in scopul opunerii la proliferarea armamentelor, exacerbarea drepturilor omului si a altor probleme de interes pentru civilizatia occidentala.

Un scenariu complementar cupleaza, in paralel, in arcul dintre Singapore si Aden,  interesele anti-islamice ale SUA si India . Nici una dintre state nu doreste dominatia fundamentalismului islamic in regiune, chiar daca pentru motive diferite. In termenii politicii sale interne India este mai ingrijorata de fundamentalismul afgan decat de cel iranian si mai ales de sprijinul acordat de sauditi, care sunt aliatii SUA, fundamentalistilor musulmani decat de situatia din Irak. India este interesata de impactul islamului asupra propriei populatii. Interesele SUA sunt indeosebi geopolitice. SUA este ingrijorata de Iran si Irak.

Lumea musulmana este la randul ei un ocean de pasiuni, divizata de propriile schisme.[5] Acestea sunt o continuare a conflictului istoric dintre civilizatiile Nilului si Mesopotamiei; dintre regimurile seculare radicale - fostul Irak si regimurile seculare moderare - Egipt; dintre fundamentalisti - intre care regimul iranian este cel mai important si regimurile seculare - precum Siria; dintre regimurile semifeudale ale statelor din Golf si vecinii mai moderni; dintre arabi si persani; dintre siiti si sunniti. In vest se afla Turcia, puternica forta militara a regiunii, membra NATO, prietena cu Israelul si, datorita configuratiei geopolitice, importanta pentru toate fortele in conflict.

Atata timp cat Islamul va ramane Islam, iar Occidentul Occident, conflictul fundamental dintre cele doua civilizatii si moduri de viata va continua sa defineasca relatiile lor viitoare, cel putin in aceeasi masura in care le-a definit in ultimele 14 secole.[6]