COMUNITATI
RURALE SI URBANE. ACCENTUAREA CARACTERULUI AGRAR AL SOCIETATII
ROMANESTI
Formele cele mai indepartate
si primitive de colectivitati umane, au fost
comunitatile satesti, care stapaneau in comun
pamantul, identificate in intreg spatiul euro-asiatic, din Marea
Britanie pana in India si mai departe. Comunitatile
satesti arhaice, bazate pe rudenia de sange intre membrii sai,
evolueaza generand comunitati agrare, in care indivizii nu mai
erau legati printr-o relatie de rudenie si aveau deja in posesie
o suprafata de pamant si locuinta amplasata pe
ea. Asemenea comunitati sunt inregistrate in epocile stravechi
si in spatiul social romanesc. Se pare ca asezarile
agrare, alcatuite la inceput din mai multe familii inrudite, sunt primele
tipuri de ,,localitati,, si, deopotriva, cele mai
raspandite. Le urmeaza comunitatile pastorale, care sunt de
durata sau temporare (in raport de predispozitiile grupului uman din
care erau alcatuite si de vegetatia necesara cresterii
animalelor). Formatiunile comunitare agrare au dainuit in forme
stravechi pana in apropiere de zilele noastre, generand una din
problemele cele mai dificile, dar si cele mai incitante ale istoriei
sociale. Este generalizata parerea ca statul (comunitatea
rurala) reprezinta o forma de viata sociala
stabila, care este antrenata cu mare greutate la schimbari
si mai ales la transformari, caracteristica comuna de
altfel tuturor formelor de organizare sociala de acest tip. Orice
comunitate agrara dispune de un teritoriu distinct fata de cel
al comunitatii/comunitatilor invecinata/e. Procesul
sedentizarii nu a fost rezultatul unei initiative izolate, ci efectul
unor ,,distributii,, teritoriale intre comunitatile invecinate,
hotarate sub raport agrimensural de catre capeteniile
asezarilor sau confederatiilor tribale, iar mai tarziu de
catre feudali, autoritati etc. Intinderea unui sat (hotarul sau
trupul de mosie) este expresia vointei comunitatii
respective sau exprima alte realitati sociale, dar dincolo de
epocile istorice vechi. Fixarea in teritoriu este anterioara fazei
distribuirii hotarelor comunitatilor rurale sau pastorale, prin
sedentarizarea ,,domiciliara,, , posibila de indata ca tehnicile
de productie au putut asigura o cantitate suficienta de produse pe o
arie mai restransa. Sedentarizarea nu are un caracter intamplator.
Daca procesul in sine este conditionat in principal de factori
biologici, demografici si climatologici, sedentarizarea , ca act al
vointei unui grup uman, se face in raport de formele de relief,
reteaua hidrografica, abundenta pasunilor si a
vegetatiei (paduri, liziere), directiile curentilor
(,,vanturilor,,), posibilitatile de comunicatii cu zonele
invecinate sau mai indepartate. Satele ,,se aseaza,, nu numai in
raport de conditiile de mediu, ci si in relatie de functiile
sociale si economice pe care trebuie sa le indeplineasca.
Habitatul, in contextul
dezvoltarii culturii materiale si spirituale, a diversificarii
structurilor si raporturilor sociale, cunoaste extinderi si
adaptari succesive la noile exigente umane si sociale. Treptat,
comunitati teritoriale isi imbogatesc zestrea
edilitara cu noi constructii, mai rezistente, mai confortabile
si mai bine inzestrate cu utilitati casnice sau publice,
isi schimba infatisarea generala si isi
maresc suprafata locuita, concomitent cu aparitia unor noi
preocupari lucrative care genereaza marirea gamei produselor
si a intrebuintarii lor, cristalizarea altor tipuri de
compartimente si manifestari ale populatiei etc. este, in fond un
proces lent sau mai rapid de trecere a unor asezari rurale si
pastorale la o viata semiurbana, iar apoi urbana.
Orasele apar
si se dezvolta, devenind realitati ale lumilor trecute
si a celei actuale. Sunt centre in care pulseaza un alt tip de
viata sociala, integrata, insa, ansamblului social, in
variantele sale forme. Orasul, ca ,,realitate sociala
secundara,, , reprezinta, in esenta, ,,o forma de
comunitate umana,, , care se caracterizata prin: numar de
locuitori relativ mare; organizare sociala bazata pe ,,diviziune
ocupationala si specializare a serviciilor,,; reglementare
institutionala a raporturilor sociale; organizare sociala
bazata pe diviziune ocupationala si specializare a
serviciilor,,; reglementare institutionala a raporturilor sociale;
relatii de rudenie la un nivel scazut; legaturi ,,de
intercunoastere redusa,,; comportamente si cultura
eterogene (Catalin Zamfir, Lazar Vlasceanu).
In linii generale, se accepta ca exista un
numar de cai ce pot fi identificate in procesele de edificare a
asezarilor urbane. Intre acestea se numara:
a) Constituirea oraselor prin concentrarea de
asezari omenesti fara a avea o
structura diferentiata sau cu structuri diferentiate.
b) Constituirea
oraselor prin aglomerarea satelor
c) Constituirea
oraselor prin forta centrifuga, respectiv prin
separarea elementelor contopite. O asemenea modalitate de constituire a
oraselor consta desprinderea si ,,roirea,, unor elemente
componente dintr-un oras deja constituit.
d) Intemeierea de noi orase prin atractia unor
aglomeratii umane de catre altele, preexistente. Acesta este un proces caracteristic unor faze mai avansate de dezvoltare
sociala, fiind cvasi-generalizat in epoca aparitiei oraselor
medievale.
