Teoria generala a proprietatii - continutul dreptului de proprietate

§ 1. Definitia si continutul dreptului de proprietate

1. Preliminarii. Proprietatea este, atat in sens economic, cat si juridic, expresia suprema a accesului oamenilor la posesia, folosinta si dispozitia bunurilor. Fiind, asadar, prin excelenta, un mod de realizare a unei puteri umane asupra bogatiilor, proprietatea a facut obiectul unor inflacarate si seculare controverse. Aceste controverse au fost si sunt fundamentate si, mai mult, continua sa fie alimentate de un complex de idei, teorii si conceptii economice, politice, filosofice si religioase^[1]. Ele pot fi circumscrise in sfera a doua mari orientari sau curente.

Una dintre orientari a fost elaborata de sustinatorii comunitatii de bunuri sau proprietatii colective. Primul care a avansat aceasta idee a fost Platon; el a formulat critici severe si importante rezerve referitoare la aproprierea privata si mijloacele juridice de dobandire a bunurilor. Conceptia a fost dezvoltata de catre: parintii Bisericii, utopistii Renasterii (Thomas Morus si Campanella) iar mai tarziu de Babeuf, Bazard, Proudhon. Ba mai mult, Marx, Engels si altii dupa ei au formulat virulente atacuri de pe baze ideologice impotriva dreptului de proprietate privata ca fiind generator de exploatare a omului de catre om. Ei au sustinut necesitatea obiectiva a comunizarii bunurilor, mai ales a mijloacelor de productie^[2].

Cel de al doilea curent este reprezentat de aparatorii proprietatii private, cum au fost Aristotel, Auguste Comte sau Stuart Mill si altii, care au subliniat avantajele proprietatii private ca instrument si stimul economic, garantie a libertatii individuale si familiale, izvor de bogatie, prosperitate si bunastare sociala^[3].

2. Definitia dreptului de proprietate. Ambele conceptii si‑au pus amprenta asupra doctrinei juridice si, mai ales, au influentat activitatea de elaborare a normelor juridice si incercarile de formulare a definitiei dreptului de proprietate.

Juristii doctrinari din statele comuniste au incercat sa defineasca dreptul de proprietate de pe pozitiile marxism-leninismului pentru a fundamenta necesitatea lichidarii proprietatii private si transformarii ei fortate in proprietate socialista al carui titular a fost si in unele tari mai este inca statul comunist. Definitiile elaborate sunt deosebit de stufoase, incarcate fiind cu numeroase elemente ale ideologiei comuniste. Astfel, in toate aceste definitii se pune accentul indeosebi pe asa‑zisul continut social-economic al dreptului de proprietate, pentru a reusi in tentativa de a sustine caracterul 'exploatator', cu deosebire al proprietatii private asupra mijloacelor de productie.

In realitate, proprietatea comunista a constituit un instrument de crunta exploatare, de depersonalizare si instrainare a membrilor societatii. In cele din urma, caracterul sau spoliator, distructiv, adanc tulburator pentru societate, generator de dezastru economic a fost demonstrat de falimentul comunismului.

Doctrina juridica din tarile occidentale a formulat definitii ale dreptului de proprietate, avand ca premisa principala faptul ca el constituie unul dintre drepturile fundamentale ale omului, garantie a libertatii de initiativa privata si actiune, conditie indispensabila a unei economii de piata sanatoasa. Definitiile sunt scurte, concise si lipsite de elemente ideologice. De altfel, ele coincid cu definitiile din textele codurilor civile moderne. Astfel, Codul civil francez (1804) si codul austriac (1812) definesc dreptul de proprietate prin enumerarea completa a celor trei prerogative juridice recunoscute si garantate proprietarului: posesia, folosinta si dispozitia^[4]. Explicatia poate fi gasita in dorinta redactorilor de a evidentia caracterul complet al dreptului de proprietate privata, mai ales, in raport cu proprietatea divizata din Evul Mediu

In codurile civile adoptate mai tarziu definitiile legale ale dreptului de proprietate sunt formulate in asa fel incat sa se sublinieze faptul ca atributele din continutul sau juridic sunt recunoscute si pot fi exercitate numai potrivit legii si subordonate binelui comun. Aceste definitii sunt insa mult mai lapidare, deoarece nu cuprind enumerarea tuturor celor trei atribute sau prerogative ale proprietarului. Astfel, art.403 C.civ. german defineste dreptul de proprietate ca fiind puterea de a dispune de un lucru 'in limitele ordinii juridice', iar potrivit art.641 C.civ. elvetian 'in limitele legii'^[6]. Ba mai mult, in unele constitutii se pot intalni texte care instituie obligatia pentru proprietar de a exercita dreptul sau de proprietate, in conformitate cu datoriile sociale si exigentele de utilitate generala. Astfel, art.153 din Constitutia de la Weimar proclama 'proprietatea obliga', iar art.14 din Constitutia de la Bonn dezvolta aceasta regula. De asemenea, Constitutia irlandeza in art.43 consacra regula potrivit careia prerogativele dreptului de proprietate se recunosc si pot fi exercitate numai in acord cu 'principiile de justitie sociala'. Tot astfel, Constitutia spaniola in art.30 declara ca 'toate formele proprietatii raman subordonate nevoii natiunii si binelui comun. Bogatiile nu pot fi pastrate in inactivitate permanenta, distruse sau utilizate in scopuri ilicite'.

Codul civil roman de la 1865, fiind redactat dupa Codul civil francez, defineste dreptul de proprietate avand in vedere atributele juridice care alcatuiesc continutul sau juridic. Astfel, art.480 C.civ. prevede: 'Proprietatea este dreptul pe care il are cineva de a se bucura si dispune de un lucru in mod exclusiv si absolut, insa in limitele determinate de lege'. Art.44 alin.(7) din actuala Constitutie a Romaniei dispune ca dreptul de proprietate obliga la respectarea sarcinilor privind protectia mediului si asigurarea bunei vecinatati, precum si la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.

Definitia Codului civil o consideram totusi incompleta. Fara indoiala ca pentru formularea oricarei alte definitii este necesar sa se porneasca de la continutul juridic al dreptului de proprietate, alcatuit din suma de atribute recunoscute proprietarului, asa cum a procedat legiuitorul roman la 1864. Dar, in acelasi timp, trebuie sa observam ca sunt numeroase situatiile cand o parte a acestor atribute sau chiar toate sunt exercitate de o alta persoana decat proprietarul, de regula, pe temeiul unui drept real, derivat din dreptul de proprietate^[7]. Asa, de pilda, uzufructuarul are recunoscute asupra bunului aflat in uzufruct atributele de posesie si folosinta. Si mai mult, superficiarul poate exercita atributele de posesie, folosinta si in anumite limite chiar si atributele de dispozitie materiala si juridica. De asemenea, titularii dreptului real de administrare exercita cvasitotalitatea atributelor dreptului de proprietate publica asupra bunurilor din domeniul public incredintate lor de autoritatea competenta.

Acesta este motivul pentru care in mod legitim se pune intrebarea prin ce se deosebeste proprietarul de alte persoane care exercita unele sau quasitotalitatea atributelor ce alcatuiesc continutul juridic al dreptului de proprietate?  Raspunsul a fost dat in literatura de specialitate. Astfel, spre deosebire de titularii altor drepturi subiective asupra aceluiasi bun, proprietarul exercita atributele juridice ale dreptului de proprietate in putere proprie si interes propriu . Numai astfel poate fi determinata pozitia specifica a proprietarului in raport cu situatia oricarei alte persoane care exercita prerogativele proprietatii pe temeiul altor drepturi subiective asupra unuia si aceluiasi bun.

Proprietarul exercita atributele dreptului sau intotdeauna in putere proprie, nefiind subordonat nimanui, decat legii. Toate celelalte persoane, altele decat proprietarul, exercita aceste atribute, atat in puterea legii, cat si mai ales in puterea proprietarului care le-a constituit dreptul subiectiv ce le apartine asupra bunurilor sale. Deci puterea oricarui alt titular de drepturi este limitata, nu numai de dreptul obiectiv, ci si de vointa proprietarului care, recunoscandu-i altuia anumite atribute asupra unui bun ce-i apartine, i le concretizeaza si le stabileste limitele prin contract sau testament. Putem spune ca aceste persoane exercita atributele ce le-au fost conferite in puterea transmisa de proprietar si nicidecum in putere proprie.

Analiza: Contract de garantie Lucrare: Contracte civile speciale - contractul de vanzare cumparare

In al doilea rand, proprietarul exercita atributele dreptului de proprietate in interesul sau propriu. Fara indoiala insa ca si titularii altor drepturi subiective, reale sau de creanta, prin exercitarea acestor atribute, urmaresc realizarea unor interese proprii. Altfel, existenta dreptului lor nu ar avea nici o ratiune. Totusi proprietarul se deosebeste prin aceea ca este singurul subiect de drept care exercita, direct sau indirect, (prin alte persoane) plenitudinea atributelor proprietatii, in ultima instanta, in propriul sau interes.

Pe de alta parte, termenul de "a se bucura" a fost inteles in doctrina^[9] ca ingloband atributele posesiei si folosintei, cel al dispozitiei fiind enumerat separat. Alteori, continutul juridic al dreptului de proprietate a fost calificat ca fiind alcatuit din usus (jus utendi), fructus (jus fruendi) si abusus (jus abutendi), posesia neregasindu-se in mod direct. Mai mult, termenul de "folosinta" include, dupa alti autori , conceptele de jus utendi si jus fruendi. Dupa cum s-a aratat, "este surprinzator ca intr-o chestiune atat de importanta sub aspectul tehnicii juridice exista a mare diversitate de intelegere a elementelor care alcatuiesc continutul juridic al dreptului de proprietate" .

Avand in vedere continutul sau juridic si pozitia specifica a proprietarului, dreptul de proprietate poate fi definit, intr-o formulare corespunzatoare, ca fiind acel drept real care confera titularului atributele de posesie, folosinta si dispozitie asupra unui bun, atribute pe care numai el le poate exercita in plenitudinea lor, in putere proprie si in interesul sau propriu, cu respectarea normelor juridice in vigoare^[12].

3. Continutul juridic al dreptului de proprietate. Dreptul de proprietate este dreptul real cel mai deplin, deoarece este singurul drept subiectiv care confera titularului sau trei atribute: posesia, folosinta si dispozitia.

Posesia consta in posibilitatea proprietarului de a stapani bunul ce-i apartine in materialitatea sa, comportandu-se fata de toti ceilalti ca fiind titularul dreptului de proprietate. Ca si atribut al dreptului de proprietate, posesia nu trebuie confundata cu starea de fapt a aproprierii si stapanirii unui bun. Astfel, in aceasta acceptiune, posesia este un element de drept si nu unul de fapt. Manifestarea exterioara a posesiei ca atribut al dreptului de proprietate nu acopera folosinta si dispozitia, acestea fiind obiectivate distinct. In schimb, posesia ca stare de fapt este reflexia tuturor atributelor unui drept real, deci nu numai a posesiei ca element de drept, ci si a folosintei si dispozitiei .

Folosinta confera proprietarului facultatea de a intrebuinta bunul sau, culegand sau percepand in proprietate toate fructele pe care acesta le produce. Posibilitatea de a utiliza bunul obiect al dreptului de proprietate (jus utendi) poate fi exercitata in sens pozitiv sau in sens negativ. Aspectul pozitiv al lui jus utendi este dat de dreptul proprietarului de a se servi de bun in modul cel mai liber pentru a-si satisface nevoile economice sau de agrement. Jus utendi este insotit de puterea titularului dreptului de proprietate de a incheia acte de conservare a bunului. Uzul bunului este licit atat timp cat nu imbraca forma abuzului de drept (qui suo jure utitur, nemini laedit), prerogativa de folosinta a dreptului de proprietate fiind astfel limitata .

Aspectul negativ al lui jus utendi consta in aceea ca proprietarul poate alege sa nu utilizeze bunul, fara ca acesta sa duca la stingerea dreptului de proprietate, care ramane imprescriptibil sub aspect extinctiv.  Trebuie totusi sa constatam existenta unor limitari aduse aspectului negativ al lui jus utendi, cum ar fi obligatiile propter rem stabilite prin lege.

In cazul bunurilor consumptibile, dreptul de a utiliza bunul se confunda cu dreptul de dispozitie (abusus)^[15].

Folosinta confera de asemenea si posibilitatea proprietarului de a culege fructele bunului sau. Fructele sunt, potrivit diviziunii art. 483 C.civ., naturale, industriale si civile .

Spre deosebire de fructe, se numesc producte tot ce provine din bunuri, dar fara periodicitate sau prin epuizarea substantei bunurilor, cum ar fi lemnul dintr-o padure, materialele extrase din cariere neamenajate. Vointa individuala a proprietarului poate schimba natura a ceea ce bunul produce: astfel daca arborii sunt extrasi dintr-un parchet de exploatare sau materialele sunt extrase dintr-o cariera exploatata intr-un mod regulat, joaca rolul de fructe, deoarece periodicitatea este un semn distinctiv al fructelor .

Atributul de dispozitie este alcatuit din dreptul de dispozitie materiala si dreptul de dispozitie juridica. Dreptul de dispozitie materiala este posibilitatea proprietarului de a dispune de substanta bunului, adica de a-l transforma, consuma sau distruge, cu respectarea reglementarilor in vigoare. Totodata, dispozitia materiala da dreptul proprietarului sa culeaga productele obtinute din bunul sau. Dispozitia juridica se concretizeaza in posibilitatea proprietarului de a instraina dreptul de proprietate, cu titlu oneros sau gratuit, prin acte intre vii sau mortis causa, si de a-l greva cu drepturi reale derivate, principale sau accesorii, in favoarea altor persoane, cu respectarea regimului juridic stabilit de lege sau pur si simplu de a-l abandona.