Sensul notiunilor de rezolutiune si reziliere

SENSUL NOTIUNILOR DE REZOLUTIUNE SI REZILIERE

Codul civil roman a fost decretat la 26 noiembrie 1864, promulgat la 4 decembrie 1864 si pus in aplicare la 1 decembrie 1865. Acest cod cuprindea, ca si in prezent, 1914 articole. Desi majoritatea textelor din Codul civil roman reprezinta o traducere, mai mult sau mai putin fidela a textelor din Codul civil francez, totusi, Codul civil roman, in ansamblul sau, nu reprezinta o simpla copie din "Codul Napoleon" din 1807, care avea 2281 articole. La redactarea acestui cod s-a mai avut in vedere Codul civil italian al ministrului Pisanelli, cat si legea belgiana din 16 decembrie 1851.

Termenul de rezolutiune. Articolele 1020-1021 din Codul civil roman reglementeaza, in sens general, notiunea de rezolutiune, desi in locul acestuia este folosit termenul de desfiintare: "Conditia rezolutorie este subinteleasa totdeauna in contractele sinalagmatice, in caz cand una dintre parti nu indeplineste angajamentul sau", "In acest caz, contractul nu este desfiintat de drept. Partea in privinta careia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau sa sileasca pe cealalta a executa conventia, cand este posibil, sau sa-i ceara desfiintarea, cu daune-interese. Desfiintarea trebuie sa se ceara inaintea justitiei, care, dupa circumstante, poate acorda un termen partii actionate". Pe langa acest termen mai sunt folosite si cele de a strica vanzarea in art.1328, stricarea contractului in art. 1349, rezolvata in art. 1367 sau rezolvi in art. 1370. Desi de cele mai multe ori Codul civil foloseste alti termeni pentru a desemna rezolutiunea, exista si articole in care acest termen este expres folosit, de exemplu art. 1320, art. 1365, art.1366 si art. 1368.

Desi termenul de rezolutiune era folosit ori de cate ori era vorba de desfiintarea contractelor sinalagmatice ca urmare a neexecutarii obligatiilor asumate de una dintre parti (indiferent daca neexecutarea era din culpa sau determinata de o alta imprejurare, neimputabila partii), in doctrina s-a cristalizat ideea ca notiunea de rezolutiune trebuie intrebuintata cand este vorba de desfiintarea conventiilor care au la baza neexecutarea obligatiei din culpa a partii, iar imposibilitatea fortuita de executare a contractului trebuie analizata din punctul de vedere al riscurilor contractuale[1].

Termenul de reziliere. Rezilierea a fost definita ca fiind desfiintarea unui contract sinalagmatic cu executare succesiva, la cererea uneia dintre parti, ca urmare a faptului ca cealalta parte nu si-a executat in mod culpabil obligatiile contractuale. Aceasta desfiintare produce efecte doar pentru viitor (ex nunc), spre deosebire de rezolutiune, care produce efecte si pentru trecut.

De exemplu, contractul de inchiriere este un contract cu executie succesiva, in timp. Daca la un moment dat una dintre parti nu-si mai executa obligatiile, cealalta parte va putea cere rezilierea contractului. Ca efect al rezilierii, efectele viitoare ale contractului inceteaza, fara ca aceasta sa aiba vreo influenta asupra a tot ceea ce s-a executat pana atunci.

Dimpotriva, contractul de vanzare-cumparare este un contract cu executie instantanee. Daca una dintre parti nu-si executa obligatiile, cealalta parte cere rezolutiunea, care va duce la desfiintarea retroactiva, integrala, a contractului, partile trebuind sa-si restituie reciproc tot ceea ce si-au prestat.

In literatura de specialitate, pentru a realiza o  sistematizare a cauzelor care determina rezilierea, s-a vorbit de reziliere voluntara, fortata si judiciara . Rezilierea voluntara poate fi conventionala (bilaterala) daca se produce prin acordul de vointa al partilor contractuale (mutuus disensus) sau poate fi unilaterala daca este rezultatul manifestarii de vointa a unei singure parti, acest drept fiind acordat fie prin lege, fie printr-o clauza contractuala, in acest rezilierea avand tot o sursa conventionala. Rezilierea conventionala a contractului opereaza numai in cazul in care la momentul incheierii contractului sau ulterior, printr-o conventie separata, dar inainte de executarea obligatiilor, partile au stipulat printr-o clauza expresa, rezilierea de plin drept a contractului in cazul neexecutarii obligatiilor de catre una dintre ele. In literatura juridica aceasta clauza expresa poarta denumirea de pact comisoriu expres.

Legiuitorul nu a reglementat regimul clauzelor comisorii. In principiu ele sunt valabile, insa avand in vedere consecintele lor asupra fiintei contractelor, sunt interpretate restrictiv si cu o mai mare severitate de practica judiciara; de aceea, vointa comuna a partilor de a stipula o astfel de clauza trebuie sa fie declarata fara echivoc in cuprinsul contractului. Astfel, acest tip de reziliere se produce printr-un act juridic, fie el unilateral sau bilateral, care este supus conditiilor de validitate ale actului juridic, adica consimtamantul, capacitatea, obiectul si cauza.

Daca in timpul executarii unui contract cu executate succesiva dispare un element esential pentru executarea contractului (cum ar fi decesul sau incapacitatea persoanei in vederea careia s-a incheiat contractul sau distrugerea bunului care face obiectul cu executate succesiva)

In privinta rezilierii judiciare s-au formulat mai multe opinii. Intr-o prima opinie, rezilierea judiciara se refera la cazurile in care se compromite grav echilibrul prestatiilor la care s-au angajat partile, datorita unor imprejurari imprevizibile, dar acest tip de reziliere ar echivala cu acceptarea teoriei impreviziunii. Conform celei de a doua opinii, rezilierea reprezinta o sanctiune constand in desfiintarea unui contract sinalagmatic cu executate succesiva ca urmare a neexecutarii culpabile a obligatiilor contractuale. Astfel privita, rezilierea se aseamana cu rezolutiunea, diferentandu-se de aceasta doar prin contractele la care se aplica, pentru prima fiind vorba de contracte cu executare succesiva iar pentru cea de a doua fiind vorba de contracte cu executare uno ictu[3].

In realitate cand se vorbeste despre reziliere voluntara se face referire fie la o aplicatie a principiului mutuus consensus, mutuus disensus, fie la o exceptie a acestui principiu, in ambele cazuri fiind vorba despre revocare si nu despre reziliere. Cand analizam problema naturii juridice a rezilierii si rezolutiunii vom vorbi despre desfiintarea judiciara (la cererea unei parti) sau conventionala. Exista o situatie in care este greu de apreciat daca se aplica rezilierea sau rezolutiunea la desfiintarea unui contract sinalagmatic, deoarece pentru una dintre parti contractul este cu executare dintr-o data iar pentru cealalta cu executare succesiva. Intr-o astfel de situatie efectele desfiintarii contractului se analizeaza in mod diferentiat.