Regimul juridic aplicabil domeniului public

Regimul juridic aplicabil domeniului public

1. Definitia si trasaturile domeniului public

In Tratatul de drept administrativ apartinand profesorului Iorgovan, tratat care contine cea mai documentata si ampla prezentare si analiza a institutiei domeniului public, de dupa 1990, este subliniat faptul ca, o definitie a domeniului public trebuie formulata in asa fel incat sa rezulte ca, in sfera acestei notiuni sunt cuprinse, in primul rand, toate bunurile proprietate publica dar si o serie de bunuri proprietate privata care prezinta o semnificatie deosebita sub aspect istoric, cultural etc, fiind valori ale patrimoniului national care trebuie transmise de la generatie la generatie, motiv pentru care se afla sub un regim de paza si protectie guvernat de regulile dreptului public.

Fata de precizarile de la inceput privind semnificatia actuala a notiunii de domeniu public, vom distinge intre un sens larg si un sens restrans al acestei notiuni, in raport cu sfera bunurilor ce-l alcatuiesc. 

Prin domeniu public, in sens larg intelegem acele bunuri publice sau private, care prin natura lor sau dispozitia expresa a legii trebuie pastrate si transmise generatiilor viitoare, reprezentand valori destinate a fi folosite in interes public, direct sau prin intermediul unui serviciu public, si supuse unui regim administrativ, respectiv unui regim mixt, in care regimul de putere este dominant, fiind in proprietatea sau, dupa caz, in paza persoanelor juridice de drept public.

Domeniul public, in sens restrans, semnifica numai bunurile care sunt obiect al dreptului de proprietate publica al statului sau unitatilor administrativ-teritoriale.

Intr-o sinteza concisa si sistematizata a celor doua puncte de vedere, domeniul public este definit ca reprezentand totalitatea bunurilor mobile sau imobile apartinand statului sau unitatilor administrativ-teritoriale care prin dispozitiile legii sau prin natura lor sunt de uz sau de interes public si se supun regimului juridic administrativ.

Prin urmare, in sfera larga a domeniului public intra orice bun al proprietatii publice, dar criteriile pentru identificarea acestor bunuri sunt relativ determinate de Constitutie si mai apoi de legea speciala in materie. In plus, printre bunurile proprietate privata, identificam o serie de bunuri care, in anumite situatii, cu anumite conditii, pot intra sub un regim domenial special, de unde ideea de domenialitate publica si a unei scari a domenialitatii, fara ca bunurile respective sa se caracterizeze prin inalienabilitate, ci doar printr-o restrangere a exercitiului dreptului de proprietate, conform art.53 din Constitutia republicata.

Nu mai putin adevarat este, ca principiul inalienabilitatii prezinta un caracter relativ, guvernantii putand in orice moment, sa decida dezafectarea unui bun din domeniul public si includerea lui in domeniul privat, daca acest lucru se apreciaza ca ar putea fi in interesul guvernarii, dupa cum am mai subliniat.

In raport cu domeniul public, domeniul privat al statului sau unitatilor administrativ-teritoriale reprezinta regula, dreptul de proprietate asupra bunurilor apartinand acestuia si fiind exercitat de autoritatile administratiei publice centrale sau locale.

In ce priveste trasaturile domeniului public, pornind de la definitia in sens larg a acestuia, in doctrina administrativa se retine ca, pentru ca un bun sa faca parte din domeniul public, el trebuie:

- Prin natura sau prin destinatia expresa a legii sa intre in categoria bunurilor care trebuie protejate si transmise generatiilor viitoare.

Aceasta trasatura urmareste sa scoata in evidenta faptul ca, nu toate bunurile din societate urmeaza a fi conservate pentru generatiile viitoare, ci doar anumite categorii de bunuri, cu titlu de exceptie, majoritatea acestora fiind supuse consumului, faptelor de comert.

- Sa prezinte semnificatia unei valori de interes public sau sa fie destinat unei folosinte de interes public

Bunurile domeniului public dobandesc o importanta sociala deosebita. Deosebim o folosinta directa, cel mai adesea gratuita, data fiind natura bunului (mersul pe strada, scaldatul in apa marii etc.), cand nu este nevoie de nici o conditionare si respectiv o folosinta indirecta, cand bunul este pus in valoare printr-un serviciu public, organizat de administratia publica.

- Sa fie supus unui regim juridic administrativ sau dupa caz, unui regim mixt, de drept public si privat, in care regimul public ramane dominant

Bunurile domeniului public sunt supuse unui regim juridic ce are ca nota caracteristica, apartenenta la un regim de drept public. Regimul de drept public apare ca un regim al exercitarii dreptului de proprietate publica, ipoteza in care, potrivit Constitutiei, subiectul purtator al autoritatii publice nu poate fi decat statul sau unitatea administrativ-teritoriala, respectiv un regim de limitare a exercitiului dreptului de proprietate privata, in considerarea salvgardarii unei valorii nationale.

- Sa se afle in proprietate publica sau in paza unei persoane de drept public

Dreptul de proprietate nu poate viza decat bunurile proprietate publica iar dreptul de paza si protectie va avea in vedere bunurile proprietate privata.

2. Particularitatile domeniului public

In ce priveste importanta distinctiei dintre proprietatea publica si proprietatea privata, a statului sau unitatilor administrativ-teritoriale sau, cu alte cuvinte, interesul practic de a deosebi domeniul public de domeniul privat, este vorba despre diferenta de regim juridic aplicabil.

In mod paradoxal, cu toata diversitatea de opinii manifestata cu privire la corelatia proprietate publica - domeniu public, si implicit la sfera bunurilor acestora, in problema regimului juridic aplicabil bunurilor cuprinse in aceasta sfera, regim juridic distinct, derogatoriu de la dreptul comun, intreaga doctrina a adoptat o pozitie comuna.

Au fost identificate astfel, de regula, cu unele diferente de nuanta, aceleasi particularitati ale domeniului public in raport cu cele ale domeniului privat.

La o analiza atenta a terminologiei utilizate de doctrina, constatam ca, toti autorii se refera, indiferent de enuntul din titlu, in mod nediferentiat, fie la caracteristicile (principiile) dreptului de proprietate publica, si deci, ale bunurilor ce o compun, fie, cu exact acelasi inteles, la caracteristicile (principiile) domeniului public, si deci, ale bunurilor ce il compun.

Axul principal al regimului juridic aplicabil domeniului public, este fara indoiala, principiul inalienabilitatii, principiu modern adoptat la jumatatea secolului XIX. Durata sa, este limitata doar la perioada in care bunul face parte din domeniul public, odata dezafectat de caracterul public, bunul respectiv putand fi instrainat.

Potrivit art.136 alin. (4) din Constitutia Romaniei republicata: 'Bunurile proprietate publica sunt inalienabile. In conditiile legii organice, ele pot fi date in administrarea regiilor autonome ori institutiilor publice sau pot fi concesionate ori inchiriate; de asemenea, ele pot fi date in folosinta gratuita institutiilor de utilitate publica.'

Ca o consecinta a inalienabilitatii sale, dreptul de proprietate asupra bunurilor apartinand domeniului public este imprescriptibil, ceea ce exclude posibilitatea dobandirii acestora, pe calea uzucapiunii sau pe calea posesiunii de buna-credinta, in cazul bunurilor mobile.

O alta consecinta a caracterului inalienabil al bunurilor ce apartin domeniului public este insesizabilitatea lor, care se opune urmaririi lor silite.

Particularitatile prin care domeniul public se delimiteaza de domeniul privat au fost pentru prima data prevazute in legislatia postdecembrista, chiar inainte de adoptarea Constitutiei din 1991, printr-o prevedere a Legii nr.69/1991, vechea lege a administratiei publice locale, care dispunea expres ca, 'bunurile ce fac parte din domeniul public sunt inalienabile, imprescriptibile si insesizabile", ele mentinandu-se si in noua reglementare, Legea nr.215/2001 privind administratia publica locala.

In egala masura, Legea nr.169/1997 pentru modificarea si completarea Legii fondului funciar, nr.18/1991 a modificat continutul art. 5 alin. (2) dispunand ca: 'Terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile si imprescriptibile. Ele nu pot fi introduse in circuitul civil decat daca, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public.'

La randul ei, Legea nr.213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia, a consacrat expres aceste caractere juridice, specifice doar dreptului de proprietate publica, care-l individualizeaza in raport cu dreptul de proprietate privata.

Conform art.11 alin. (1) din lege, bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile si imprescriptibile, in sensul ca: a).nu pot fi instrainate; ele pot fi date numai in administrare, concesionate sau inchiriate, in conditiile legii; b). nu pot fi supuse executarii silite si asupra lor nu se pot constitui garantii reale; c). nu pot fi dobandite de catre alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de buna-credinta. Actele juridice incheiate cu incalcarea prevederilor alin.(1) privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public, se adauga in alin.2, sunt lovite de nulitate absoluta.

De asemenea, in art.13, legea dispune ca, servitutiile asupra bunurilor din domeniul public sunt valabile numai in masura in care sunt compatibile cu uzul sau interesul public caruia ii sunt destinate bunurile afectate, iar in ce priveste, servitutiile valabil constituite anterior intrarii bunului in domeniul public, se prevede ca, acestea se mentin in aceleasi conditii

Mai retinem din continutul legii, fara a intra in detalii, prevederea din art.12 alin.(1), care in mod evident se doreste o dezvoltare partiala a art.136 alin. (4) din Constitutia republicata conform careia: "Bunurile din domeniul public pot fi date, dupa caz, in administrarea regiilor autonome, a prefecturilor, a autoritatilor administratiei publice centrale si locale, a altor institutii publice de interes national, judetean sau local ".

Observam, in primul rand, ca, in timp ce, legiuitorul constituant se refera la darea in administrare, concesionare si inchiriere, ca modalitati de exploatare a bunurilor proprietate publica, legiuitorul organic, se refera la darea in administrare, ca modalitate de exploatare a bunurilor domeniului public. Nu este oare vorba despre aceleasi categorii de bunuri ? Noi credem ca da.

In al doilea rand, ne intrebam in ce masura, prevederea legala este compatibila cu norma constitutionala, atata timp cat Constitutia permite darea in administrare regiilor autonome ori institutiilor publice, iar legea consacra posibilitatea darii in administrare, nu doar regiilor autonome sau institutiilor publice, ci si prefecturilor, si respectiv, autoritatilor administratiei publice centrale si locale.

Am putea admite ca, dispozitia legala nu contravine normei constitutionale, doar in masura in care am considera ca, legiuitorul constituant a avut in vedere un sens larg al notiunii de institutie publica, care inglobeaza prefecturile si autoritatile administratiei publice centrale si locale. Sau, am putea admite ca sensul notiunii de institutie publica corespunde cu cel al notiunii de autoritate publica.

In ce ne priveste, credem ca, nici una din cele doua ipoteze nu ar trebui acceptata.

Inalienabilitatea, insesizabilitatea si imprescriptibilitatea reprezinta trasaturi generale si comune pentru toate bunurile proprietate publica. In afara acestor trasaturi insa, se arata in doctrina, unor categorii de bunuri proprietate publica le sunt aplicabile si alte reguli, constituind regimul juridic special al acestora.

3. Sfera bunurilor domeniului public si criteriile de domenialitate publica

Legat de sfera bunurilor domeniului public, in doctrina occidentala, s-a observat ca nu exista o enumerare legislativa a bunurilor care fac parte din domeniul public si nici criterii sigure de determinare a acestora, jurisprudentei revenindu-i rolul, de-a lungul vremii, de a elabora unele criterii empirice si apoi, mai sistematice.

In doctrina romaneasca, la scurt timp dupa adoptarea Constitutiei din 1991, s-a sustinut ca, enumerarea bunurilor domeniului public scoate in evidenta nu numai marea lor varietate, dar si imprejurarea ca, adesea, incadrarea unui bun in domeniul public ori in cel privat al statului se loveste de dificultati.

In privinta diferentierii dintre domeniul public si cel privat, problema controversata de-a lungul vremii, s-a incercat delimitarea lor utilizandu-se anumite procedee.

Problema care se pune in acest caz, se arata in doctrina, este aceea de a sti daca, unul sau mai multe dintre aceste criterii pot functiona de sine statator pentru a se stabili daca un bun apartine sau nu domeniului public.

Astfel, unul dintre criterii l-a reprezentat natura bunurilor, apreciata ca determinanta in distingerea celor doua domenii, ca urmare a existentei unor categorii de bunuri, care datorita naturii lor, nu puteau apartine unui particular, ca de exemplu, o sosea. Asemenea bunuri ar fi de domeniu public, dar pe langa ele pot exista, se arata in doctrina, bunuri care fac parte din domeniul public, dar care ar putea sa constituie si proprietate privata (de exemplu, un tablou dintr-un muzeu public).

Un alt criteriu, prin care se stabileste apartenenta la domeniul public este cel al afectarii bunului unui serviciu public, criteriu care, s-a apreciat in mod constant de specialisti, nu poate contribui singur la departajarea celor doua domenii, deoarece extinde excesiv sfera bunurilor care ar apartine domeniului public.

In sfarsit, mai este mentionat de doctrina, si criteriul uzului direct si general al bunului public, deci nu afectat unui serviciu public sau de utilitate publica, criteriu considerat ca prea restrictiv, in raport cu sfera bunurilor apartinand domeniului public.

Un asemenea criteriu, s-a apreciat in doctrina, tine cont doar de bunurile accesibile in mod permanent publicului, ca de exemplu: strazile, pietele, garile, fluviile etc., excluzandu-le pe acelea care, desi nu sunt accesibile publicului sau nu sunt accesibile in mod permanent, sunt de interes public, ca de exemplu, cazarmi, teatre, scoli etc.

Sub aspect legislativ, Legea fondului funciar, prin art. 4 alin.final, consacrase pentru terenurile din domeniul public, criteriul afectarii unei utilitatii publice, pentru ca in finalul art.5 alin. (1) sa adauge dupa enumerarea exemplificativa a terenurilor apartinand domeniului public, criteriul declararii prin lege, si respectiv, al uzului sau interesului public, daca bunurile prin natura lor, intra in aceasta categorie.

Tot in legatura cu criteriul distinctiei dintre domeniul public si domeniul privat, prof. Filipescu, evoca dispozitiile art.1844 din Codul civil, care declara imprescriptibile, lucrurile care prin natura lor proprie sau printr-o declaratie a legii nu pot fi obiecte ale proprietatii private, fiind scoase din circuitul civil.

Fata de aceste aspecte, e de parere cunoscutul civilist, se poate aprecia ca, intr-o anumita masura, fiecare din criteriile evocate poate fi folosit pentru a stabili daca un bun apartine domeniului public, dar in final, bunurile sunt declarate ca atare de lege si tot legea este cea care prevede ca, anumite bunuri prin natura sau destinatia lor apartin domeniului public.

Dintr-o asemenea perspectiva, criteriul pentru distinctia domeniului public de cel privat va fi, cu precizarile aratate, declaratia legii.

In sfarsit, punand in discutie chestiunea nodala si dificila a criteriilor dupa care urmeaza a defini (si delimita) proprietatea publica atat fata de proprietatea privata (domeniala) a statului sau unitatilor administrativ-teritoriale, cat si fata de proprietatea privata a persoanelor fizice sau juridice (de drept comun), un alt autor retine ca, in timp ce, in raport de proprietatea privata domeniala, delimitarea este relativa si graduala, fata de proprietatea privata, de drept comun, delimitarea este mai clara.

In mod evident, prin Legea nr.213/1998, legiuitorul organic si-a propus sa adopte o pozitie transanta, macar sub aspectul criteriilor de determinare a obiectului proprietatii publice, adica a bunurilor care fac parte din domeniul public, optand pentru declaratia legii, natura si destinatia bunului.

Toate cele trei criterii servesc impreuna la delimitarea domeniului public de domeniul privat al statului sau unitatilor administrativ-teritoriale, insa in final, criteriul de determinare este chiar declaratia legii. Astfel, fie ca enumera in mod direct bunurile care fac parte din domeniul public, fie ca stabileste in mod indirect, apartenenta la domeniul public a unor bunuri prin enuntarea criteriilor generice pentru determinarea lor (uzul sau interesul public - fiind cele doua criterii la care s-a oprit art.1 din Legea nr.213/1998), legea este cea care face aceasta.

Sfera domeniului public potrivit Legii fondului funciar, Legii administratiei publice locale si Codului civil

Dupa aproape o jumatate de veac, legiuitorul roman a confirmat distinctia intre domeniul public si cel privat, exilata artificial, provocand reintrarea in dreptul actual a celor doua concepte, prin Legea nr.18/1991 privind fondul funciar

Astfel, inainte de a fi consacrata prin Constitutie, distinctia intre proprietatea publica si proprietatea privata a fost mentionata de aceasta lege doar cu privire la terenuri, care, "indiferent de destinatie, de titlul pe baza caruia sunt detinute sau de domeniul public ori privat din care fac parte, constituie fondul funciar al Romaniei" (art. 1).

Potrivit art.4 alin.1 din lege, "terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate privata sau al altor drepturi reale, avand ca titulari persoane fizice sau juridice, sau pot apartine domeniului public sau privat ". Domeniul public poate fi de interes national, caz in care proprietatea asupra sa apartine statului, sau de interes local, caz in care proprietatea apartine comunelor, oraselor, municipiilor sau judetelor.

Legea nr.18/1991 a fost calificata ca reprezentand o premiera legislativa in domeniul proprietatii, deoarece a reintrodus conceptele de domeniu public si domeniu privat si a disociat in mod evident, conceptul de proprietate domeniala: publica si privata, de cel de proprietate privata a persoanelor fizice si juridice.

La randul sau, art.5 din lege contine o enumerare mai dezvoltata a sferei bunurilor domeniului public decat cea care va fi continuta in Constitutie cu privire la bunurile proprietate publica referindu-se la: terenurile pe care sunt amplasate constructii de interes public; piete; cai de comunicatie; retele stradale; parcuri publice; porturi si aeroporturi; terenuri cu destinatie forestiera; albiile raurilor si fluviilor; cuvetele lacurilor de interes public; fundul apelor maritime interioare si al marii teritoriale; tarmurile Marii Negre, inclusiv plajele; terenurile pentru rezervatii naturale si parcuri nationale; monumentele, ansamblurile si siturile arheologice si istorice; monumentele naturii; terenurile pentru nevoile apararii; terenurile pentru alte folosinte care, potrivit legii, sunt de domeniul public; terenurile care, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public.

Deoarece, art. 5 alin. (1) din lege, enumera terenurile care apartineau domeniului public, atingand implicit si alte bunuri ale acestuia, in doctrina s-a simtit nevoia compararii acestor prevederi cu dispozitiile art. 136 alin. (3) din Constitutia republicata, referitoare la bunurile proprietate publica.

In doctrina, anterior revizuirii Constitutiei, s-a apreciat ca, nu exista inadvertenta intre aceste dispozitii constitutionale si respectiv legale, compararea efectiva ducand la unele constatari. Cu o singura exceptie (caile de comunicatie) enumerarea din lege nu corespundea sub aspect terminologic cu enumerarea din Constitutie. In unele cazuri, Constitutia a folosit o formulare mai sintetica (de ex. plajele, marea teritoriala), pe cand Legea fondului funciar a folosit o formulare mai analitica (spre ex., fundul apelor maritime interioare si marii teritoriale, tarmurile Marii Negre, inclusiv plajele).

Daca aceasta analiza comparativa viza textul initial al art.135 alin. (4), din actuala versiune consacrata prin art.136 alin.(3) lipsesc chiar caile de comunicatie, singurele care se regaseau cu aceeasi formulare in Legea fondului funciar.

Legea fondului funciar lasa posibilitatea ca prin legi speciale sa fie declarate bunuri ale domeniului public si alte bunuri decat cele pe care ea le nominalizeaza expres.

Se constata in plus ca, in vreme ce legea se refera la domeniul public sau la domeniul privat, Constitutia se refera doar la proprietatea publica sau la proprietatea privata.

Prin urmare, legea opereaza cu notiunea de domeniu public pentru a identifica bunuri care, potrivit Constitutiei, sunt obiect al proprietatii publice, de unde concluzia conform careia, orice bun al proprietatii publice este si un bun al domeniului public.

Analiza modului de consacrare a conceptului de domenialitate publica sau privata, in Legea administratiei publice locale trebuie sa porneasca de la dispozitiile art. 135 alin. (3) din Constitutie, actualul art.136 alin. (2) teza a doua, ce stabileste ca unici titulari ai proprietatii publice, statul sau unitatile administrativ-teritoriale coroborat cu dispozitiile constitutionale referitoare la organizarea administrativ-teritoriala a tarii, si respectiv a autoritatilor administratiei publice locale si mai apoi, cu dispozitiile legale in aceasta materie care consacra un domeniu public local (comunal si orasenesc) si un domeniu public judetean.

Potrivit art.120 alin.(1) din Legea nr.215/2001 privind administratia publica locala, "Apartin domeniului public de interes local sau judetean bunurile care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public si nu sunt declarate prin lege de uz sau de interes public national ".

Legea administratiei publice locale din 2001 nu face referire expresa la Legea proprietatii publice din 1998, dar lasa sa se inteleaga ca pe aceasta o vizeaza in primul rand. Legea nr.213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia a adoptat solutia unei anexe, care nominalizeaza la punctul I, bunurile domeniului public al statului, la punctul II, bunurile domeniului public judetean iar la punctul III, bunurile domeniului public comunal.

Potrivit art.3 alin. (3) din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia, " Domeniul public al judetelor este alcatuit din bunurile prevazute la punctul II din anexa, precum si din bunuri de uz sau de interes public judetean, declarate ca atare, prin hotarare a consiliului judetean, daca nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public national". Potrivit art.3 alin. (4) din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia, " Domeniul public al comunelor, al oraselor si al municipiilor este alcatuit din bunurile prevazute la punctul III din anexa si din bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare, prin hotarare a consiliului local, daca nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public national ori judetean".

Potrivit art.121 alin. (1) din Legea administratiei publice locale: "Domeniul privat al unitatilor administrativ-teritoriale este alcatuit din bunuri mobile si imobile, altele decat cele prevazute la art.120 alin.(1), intrate in proprietatea acestora prin modalitatile prevazute de lege." Lor li se aplica dispozitiile de drept comun, daca prin lege nu se prevede altfel.

Ori de cate ori, legea se refera in general, la proprietatea judetului, orasului sau comunei ne vom afla in prezenta unei proprietati private, bunurile respective apartinand domeniului privat judetean sau, dupa caz, domeniului privat comunal.

In ce priveste dispozitiile Codului civil roman referitoare la domeniul public [art. 475 alin. (2), art. 476, art. 477, art. 478, art. 499 si altele care decurg logic, cum ar fi art. 1310, art. 1844], acestea au redevenit norme active, intregind reglementarea "proprietatii publice". Desi cuprinse in Codul civil, aceste norme reprezinta in realitate izvoare ale dreptului public, in particular, ale dreptului administrativ.

In doctrina au fost identificate doua categorii de dispozitii si anume: dispozitii prin care se face referire expresa la regimul juridic aplicabil domeniului public si domeniului privat precum si dispozitii prin care se determina sfera domeniului public.

Pentru prima categorie se exemplifica cu art.1844 ce prevede imprescriptibilitatea si inalienabilitatea domeniului public si art. 1845 ce statueaza ca bunurile care apartin domeniului privat al statului sau al unitatilor administrativ-teritoriale sunt supuse acelorasi prevederi ca si particularii.

Pentru cea de-a doua categorie se exemplifica cu art.476 si art.478 care opereaza o enumerare a bunurilor ce reprezinta dependinte ale domeniului public, unde sunt cuprinse prin individualizare sau determinare generica multe din bunurile pe care Constitutia le califica ca fiind ale proprietatii publice.

Art.476 din Codul civil contine o enumerare exemplificativa a dependintelor domeniului public, unele dintre ele regasindu-se si in enumerarea bunurilor proprietate publica realizata de Constitutie si in art.5 din Legea fondului funciar, chiar daca unele formulari sunt mai nuantate, textul fiind urmatorul: "Drumurile mari, drumurile mici si ulitele care sunt in sarcina statului, fluviile si raurile navigabile sau plutitoare, tarmurile, adaugirile catre mal si locurile de unde s-a retras apa marii, porturile naturale sau artificiale, malurile unde trag vasele si indeobste toate partile din pamantul Romaniei care nu sunt proprietate particulara, sunt considerate ca dependinte ale domeniului public".

La randul sau, art. 477 din Codul civil, potrivit caruia, "Toate averile vacante si fara stapani, precum si ale persoanelor care mor fara mostenitori, sau ale caror mosteniri sunt lepadate, sunt ale domeniului public" s-a apreciat constant in doctrina ca se refera de fapt la domeniul privat al statului sau al unitatilor administrativ-teritoriale.

Aceasta propunere de lege ferenda se va concretiza expres, o data cu adoptarea legii speciale in materie, Legea nr.213/1998, prin art.25 potrivit caruia, prin sintagma "domeniu public", in sensul art. 477 din Codul civil se desemneaza "domeniul privat al statului sau al unitatilor administrativ-teritoriale, dupa caz".

5. Clasificarea bunurilor domeniului public

In ce priveste clasificarea bunurilor domeniului public, criteriile de clasificare au variat de-a lungul timpului, atat datorita modificarilor legislative cat si datorita conceptiilor diferite exprimate cu privire la continutul si sfera domeniului public.

In orice caz, din analiza legislatiei si doctrinei in materie se poate constata cu usurinta ca, atat in perioada interbelica cat si in prezent, ideea de domenialitate publica a fost indisolubil legata de domeniul transporturilor cu diversele domenii sectoriale ale acestuia: rutier, feroviar, maritim, fluvial si aerian.

Intr-o clasificare mai analitica, un autor clasic face distinctie intre urmatoarele dependinte ale domeniului public: domeniul public maritim format din marea teritoriala, tarmurile marii si porturile maritime; domeniul public aerian format din spatiul atmosferic marginit intre granitele statului; domeniul public al raurilor navigabile si flotabile; domeniul public terestru format din sosele, cai ferate, etc.; porti, ziduri, santuri, fortificatiile oraselor intarite, imobilele afectate in mod direct si special unui serviciu public pentru a fi utilizate in vederea satisfacerii unui interes general; bunurile mobile pentru a fi folosite pentru unui interes general.

Un deceniu mai tarziu, un alt autor clasic delimiteaza urmatoarele dependinte ale domeniului public: domeniul public maritim; domeniul public terestru; domeniul public fluvial; domeniul public aerian; cladirile afectate unui serviciu public; domeniul sacru.

Dupa cum pe deplin intemeiat se observa in doctrina actuala, intre cele doua opinii exista multe asemanari dar si deosebiri de fond, datorita evolutiei legislatiei, pe de-o parte dar si datorita criteriilor diferite de domenialitate avute in vedere.

In doctrina actuala sunt propuse mai multe clasificari ale bunurilor domeniului public, in functie de mai multe criterii, printre care retinem:

a). dupa criteriul interesului pe care-l prezinta distingem: domeniul public de interes national; domeniul public de interes judetean si domeniul public de interes comunal;

b). dupa modul de determinare distingem: bunuri ale domeniului public prevazute de Constitutie; bunuri ale domeniului public stabilite de legi si bunuri ale domeniului public identificate de autoritati ale administratiei publice in baza criteriilor precizate de Constitutie si legi;

c). dupa modul de incorporare distingem: domeniul public natural si domeniul public artificial;

d). dupa criteriul naturii lor distingem: domeniul public terestru; domeniul public maritim; domeniul public fluvial; domeniul public aerian; domeniul public cultural si domeniul public militar ;

e). dupa modul de utilizare de catre public distingem: bunuri utilizate direct si bunuri utilizate indirect, prin intermediul unui serviciu public.