Radacinile daco-romane ale statului si dreptului roman

RADACINILE DACO-ROMANE ALE STATULUI SI DREPTULUI ROMAN

ORGANIZAREA SOCIALA A GETO-DACILOR IN EPOCA PRESTATALA

Geto-dacii fac parte din neamul tracic; Herodot arata ca "este cel mai numeros dupa cel al inzilor". Tracii au patruns pe teritoriul tarii noastre la sfarsitul neoliticului tarziu, in cadrul procesului de indoeuropenizare a spatiului carpato-danubiano-pontic. Ei au dezvoltat o stralucita civilizatie a bronzului, fiind creatorii si purtatorii epocii bronzului in tara noastra.

Din cadrul numerosului neam tracic s-au desprins geto-dacii, ca o ramura distincta, acestia fiind cel mai important trib tracic, atat sub aspectul civilizatiei materiale si spirituale pe care au construit-o, cat si din perspectiva sistemului de organizare politica pe care l-au dezvoltat.

Constituirea geto-dacilor ca un neam distinct in cadrul neamului tracic a avut loc pe un extins areal geografic, fiind delimitat la nord de Carpatii Padurosi, la sud de Muntii Haemus (Muntii Balcani), la vest de Tisa, iar la est de Nistru.

Asa incat geto-dacii pot fi considerati autohtoni in spatiul carpato-danubiano-pontic. Prezenta statornica a geto-dacilor pe teritoriul tarii noastreesteoglindita in izvoarele istorice inca din secolul VI i.H.

Autorii latini ii numesc daci cu referire la triburile din interiorul arcului carpatic, iar cei greci ii numesc geti, cu referire la triburile extracarpatice. Cei doi termeni desemneaza acelasi popor intrucat, cum precizeaza Strabo in "Geografia", dacii si getii vorbesc aceeasi limba si constituie acelasi popor.

Dintre marturiile autorilor antici referitoare la geto-daci, cele mai importante sunt:

Pentru prima data avem marturia lui Herodot, in Cartea a IV-a a "Istoriilor" sale; el descrie expeditia regelui persan Darius impotriva scitilor din stepele nord-pontice, in 514 i.H., precizand in acest context ca getii erau cei mai viteji si drepti dintre traci;

Mentiunea lui Tucidide care precizeaza ca getii si scitii aveau aceleasi arme si obiceiuri;

Relatarea istoricilor Strabo si Arian despre expeditia lui Alexandru cel Mare la nord de Dunare in 335 i.H.;

alta relatare importanta este cea a istoricilor Diodorus Siculus si Polianos si a geografului Pausanias privind conflictul dintre regele get Dromichaites si diadohul Lysimah al Macedoniei;

Relatarea lui Pompeius Trogus privind cresterea puterii dacilor sub regele Rubobostes ("incrementa dacorum per Rubobostem regem"), relatare extrem de importanta deoarece ea ilustreaza transferul centrului de putere al geto-dacilor din Campia Munteana in interiorul arcului carpatic.

Toate aceste marturii ale autorilor antici coroborate cu rezultatele descoperirilor arheologice intregesc tabloul, imaginea societatii geto-dace din perioada prestatala. Astfel:

i. Geto-dacii erau o populatie sedentara, avand ca principale indeletniciri agricultura si cresterea vitelor;

ii. Geto-dacii aveau cetati si asezari intarite, dispuneau de efective militare numeroase si bine echipate;

iii. Geto-dacii au dezvoltat o importanta civilizatie a fierului, in special in cadrul celei de-a doua varste, La Tène, caracterizata printr-o dezvoltare puternica a productiei si a schimbului de marfuri.

Sub aspectul formei de organizare si conducere sociala, societatea geto-daca se afla in ultimul stadiu de evolutie a societatii gentilice, mai exact in ultima faza de dezvoltare a acestei societati, denumita democratia militara a triburilor si uniunilor de trib. In cadrul acestui sistem de conducere sociala, toate deciziile majore pentru viata sociala se iau de catre Adunarea poporului inarmat, pe principiul ca cine risca viata in lupta trebuie sa si decida.

Regii Dromichaites si Rubobostes, mentionati de izvoarele antice, nu sunt sefi de stat, regi in sensul modern al cuvantului, ci simpli comandanti militari ai unor triburi si uniuni de triburi. Sunt numiti si revocati de Adunarea poporului, care le stabileste si atributiile.

Izvoarele mentionate ilustreaza schimbarea raportului de forte dintre Adunarea poporului si rege in favoarea acestuia din urma, exprimata prin tendinta regelui (sprijinit de aristocratia gentilico-tribala aflata in plin proces de formare) de a-si permanentiza si consolida pozitia, ba chiar de a o transmite cu titlu ereditar, tendinta de a trece de la societatea gentilica la cea organizata politic, de la democratia militara la stat.

NORMELE DE CONDUITA ALE GETO-DACILOR IN PERIOADA PRESTATALA

In acea epoca prestatala, relatiile sociale din cadrul societatii in general erau reglementate prin norme de conduita fara caracter juridic, aplicate si respectate de bunavoie si care aveau un pronuntat caracter religios.

Unele din aceste obiceiuri/cutume nejuridice au supravietuit sub anumite aspecte si in societatea feudala, reprezentand o dovada incontestabila a continuitatii poporului roman. Ilustrativ in acest sens este juramantul pe vetrele regale sau pe zeitatile palatului regal pe care toti supusii regelui erau datori sa-l presteze. Daca regele se imbolnavea, se considera ca unul din supusii sai jurase stramb, recurgandu-se in acest caz la o procedura de identificare a celui in cauza, asemanatoare cu institutia juridica feudala a juratorilor.

Toate aceste reguli de conduita erau respectate in chip firesc si nu prin constrangere.

Aristotel, referindu-se la agatarsi, un neam tracic, arata ca acestia versificau regulile de conduita si le invatau pe de rost, cantandu-le.

Un alt istoric antic, Iustinius, arata ca scitii respectau dreptatea in chip firesc si nu prin legi, iar Herodot spune ca getii "sunt cei mai drepti dintre traci".

FORMAREA STATULUI GETO-DAC

Reprezinta saltul calitativ de la societatea gentilica la cea organizata politic, infaptuindu-se pe baza unor acumulari cantitative reprezentate de profundele transformari economice si sociale ce au avut loc in cadrul societatii geto-dace.

Transformarile economice au vizat dezvoltarea productiei si a schimburilor de marfuri, iar transformarile sociale au insemnat aparitia si adancirea stratificarii sociale a geto-dacilor, desprinderea aristocratiei gentilico-tribale de marea masa a populatiei.

Prin formarea aristocratiei gentilico-tribale apare si necesitatea formarii unui instrument pentru impunerea dominatiei acesteia asupra celorlalti membri ai societatii, iar acest instrument il reprezenta statul geto-dac.

Statul geto-dac apare asadar prin intrunirea cumulativa a criteriilor de distinctie intre gentilic si politic, in speta criteriul stratificarii sociale si criteriul teritorial. Acesta spune ca apartenenta colectivului la comunitate se face nu pe baza rudeniei de sange, ci pe baza teritoriului locuit.

Evident ca in afara factorilor interni determinanti in formarea statului geto-dac, acest proces a fost influentat si de factori externi: slabirea puterii celtilor si ilirilor in luptele cu romanii si expansiunea economica si militara a Romei care, in final, cucereste litoralul dobrogean al Pontului Euxin, stabilind limesul pe Dunare. Statul dac s-a format in timpul indelungatei domnii a regelui Burebista care, ajutat de marele preot Deceneu, a infaptuit o serie de reforme (una politica, una religioasa si una administrativa), intemeind o mare stapanire.

Ajunge, potrivit inscriptiei de la mormantul lui Acornion din Dionysopolis, cel mai mare dintre regii traci si stapanitor al tuturor teritoriilor de pe malul stang si drept al Dunarii, de dincolo si de dincoace de Dunare.

ORGANIZAREA STATULUI GETO-DAC

1)    Organele centrale ale statului geto-dac

Exista trei factori de conducere:

1)     Regele: se afla in varful nobilimii sclavagiste si al ierarhiei aparatului de stat; monarhia geto-daca nu a avut caracter ereditar, desi au existat tendinte in acest sens;

2)     Marele Preot: puterea sa religioasa completa puterea laica regala, actiona ca un adevarat vicerege; importanta sa fiind datorata printre altele rolului pe care preotii l-au avut in statul geto-dac, in elaborarea in sens formal si impunerea sistemului de drept geto-dac;

3)     Curtea regala: alcatuita din sfetnici si dregatori, fiind organizata dupa modelul statelor elenistice.

2)    Organizarea locala

Este foarte importanta marturia lui Suidas care precizeaza ca in Dacia inainte de instaurarea dominatiei romane, "erau unii pusi mai mari peste treburile agricole, iar altii din jurul regelui erau impartiti la baza cetatii".

Din aceasta relatare rezulta ca la nivel local in statul geto-dac existau doua categorii de dregatori, cei cu atributiuni administrative si cei cu atributiuni militare.

ESENTA SI FORMA STATULUI GETO-DAC

Sub aspectul esentei sale, statul geto-dac este un stat sclavagist incepator, cu trasaturi care il apropie de statele bazate pe modul de productie tributala (asiatic). Aceasta intrucat in statul geto-dac, baza productiei nu o reprezenta munca sclavilor, ci munca oamenilor liberi (dar saraci), grupati in obstile satesti sau teritoriale.

Pe de alta parte, ca si in celelalte state bazate pe modul de productie tributala, si in Dacia regele exercita un monopol asupra minelor de aur.

In ceea ce priveste forma statului geto-dac, acesta a fost o monarhie cu un pronuntat caracter militar si avem sub acest aspect marturia lui Strabo care, referindu-se la stapanirea lui Burebista, o denumeste imperiu, iar o inscriptie descoperita in Siria desemneaza statul condus de Decebal cu termenul de regat. Insusi imparatul Domitian i-a recunoscut lui Decebal calitatile de rege al unui stat clientelar Romei.

Caracterul militar al statului geto-dac nu trebuie privit, cum sustin unii autori, ca o dovada de primitivitate, ci este o trasatura comuna tuturor statelor lumii antice.

DREPTUL GETO-DAC

O data cu formarea statului geto-dac s-a constituit si dreptul geto-dac, normele juridice luand locul obiceiurilor/cutumelor nejuridice din epoca prestatala.

Formarea dreptului geto-dac s-a realizat pe trei cai:

Proiect: Conditiile de existenta ale rezolutiunii si rezilierii Proiect: Teste grila - test grila

1)     Unele dintre vechile obiceiuri/cutume nejuridice si anume acelea care se dovedisera convenabile si utile clasei dominante au fost preluate si sanctionate de stat, devenind obiceiuri/cutume juridice.

2)     Au fost impuse unele comportamente si atitudini noi, corespunzatoare noilor realitati economice si sociale ale cadrului statal, fiind instituite astfel noi obiceiuri juridice.

3)     Pe langa dreptul nescris exprimat in forma obiceiului/cutumei, in statul geto-dac a fost elaborat si un set, un sistem de legi care nu ne-a parvenit pe cale directa, dar pe care autorii antici il mentioneaza. Astfel, Strabo si Iordanes arata ca legile geto-dace au fost elaborate in timpul domniei lui Burebista, acesta pretinzand ca i-au fost inspirate de zei. Totodata, mentioneaza Iordanes, aceste legi s-au transmis din generatie in generatie pana in vremea secolului VI d.H. Prin legile date de Burebista nu s-a realizat o simpla codificare a obiceiurilor juridice intrucat, spun autorii care se refera la ele, acestea contin porunci ale regelui, adica norme de drept noi. In mod deliberat, regele a recurs la autoritatea religioasa pentru a se face ascultat si pentru a dubla autoritatea de stat cu cea religioasa in asigurarea respectarii legilor.

Institutiile continute in dreptul geto-dac nu ne sunt cunoscute in amanunt intrucat textele vechilor legi nu ne-au parvenit in mod direct, ele pot fi reconstituite si au fost reconsitutite in linii generale pe baza izvoarelor istorice indirecte precum si a urmelor pe care aceste institutii le-au lasat asupra dreptului de mai tarziu.

PRINCIPALELE INSTITUTII ALE DREPTULUI GETO-DAC

1)    Institutia proprietatii

In materia proprietatii, dreptul geto-dac a cunoscut doua forme de proprietate:

a)     privata: a stapanilor de sclavi;

b)     comuna devalmasa: a obstilor satesti/teritoriale.

a)     Proprietatea privata a fost atestata de autorul antic Criton, care mentioneaza ca in statul dac exista mari proprietari de pamanturi si vite. Pe de alta parte, se practica pe scara larga vanzarea sclavilor de catre geto-daci pe pietele Imperiului Roman. De aici rezulta ca obiectul proprietatii private il constituiau pamantul, vitele, sclavii, iar titularii acestui drept de proprietate erau tarabostii, adica nobilimea geto-daca.

b)     Fizionomia proprietatii obstesti a fost reconstituita pe baza odelor poetului Horatiu, din versurile acestuia rezultand ca pamanturile obstelor satesti nu erau impartite, ci erau stapanite in proprietate comuna devalmasa de catre membrii obstelor, acelasi regim juridic avandu-l si recoltele obtinute de pe terenurile respective.

Cultivarea pamantului se facea pe sistemul asolamentului. Terenul era impartit in loturi de cultura atribuite membrilor obstei prin tragere la sorti pe timp de un an. In anul urmator, terenurile erau redistribuite prin acelasi sistem de tragere la sorti. Aceasta procedura era supravegheata de catre stat, de dregatorii locali cu atributiuni administrative, ocazie cu care statul retinea o parte din recoltele obtinute la nivelul obstei cu titlul de tribut cuvenit regelui (care era personificarea statului in acea epoca).

2)    Institutia casatoriei

Herodot ne spune ca la traci casatoria se realiza printr-un contract de cumparare a viitoarei sotii de la parintii acesteia de catre viitorul sot. Femeia se afla in cadrul casatoriei intr-o stare de inferioritate fata de barbat.

Pozitia femeii geto-dace in cadrul familiei este confirmata si de poetul Ovidiu care arata in versurile sale muncile grele pe care sotia geto-daca trebuie sa le presteze in cadrul familiei.

Referindu-se la familia geto-daca, poetul Horatiu in "Odele" sale arata ca geto-dacii erau monogami si ca pazeau familia cu strasnicie. De asemenea, mentioneaza ca geto-dacii cunosteau institutia dotei, pe care o numeau zestre. Tot Horatiu ne arata insa ca principala zestre a femeii era virtutea acesteia.

In materia dreptului penal, principalele dispozitii precizau ocrotirea statului si a proprietatii private. Referiri concrete avem numai la adulter, care era pedepsit cu moartea.

In materia dreptului procesual, se cunoaste ca, desi dupa intemeierea statului cel putin din punct de vedere formal atributiile realizarii justitiei si solutionarii cazurilor au fost preluate de stat, in cadrul unor infractiuni cum ar fi vatamarea corporala, se aplica razbunarea sangelui, o forma a justitiei private.

Organizarea activitatii de judecata a fost una din preocuparile centrale ale statului geto-dac. In acest sens, referindu-se la regele Comosicus, autorul Iordanes precizeaza ca acesta se ocupa cu organizarea si judecarea proceselor, fiind judecatorul suprem.

Pe de alta parte, stim ca acest Comosicus era si Mare Preot. Cumuland cele doua calitati, nu putem cunoaste daca el exercita rolul de judecator suprem in calitate de rege sau de Mare Preot.

Tot pe plan procesual, Ovidiu atesta utilizarea duelului judiciar ca mijloc de solutionare a unor litigii.

Pe planul dreptului international, autorii antici semnaleaza rolul jucat de preotii geto-daci in ceremonialul care insotea incheierea tratatelor dintre statul geto-dac si celelalte state.

ORGANIZAREA DE STAT A PROVINCIEI ROMANE DACIA

In urma razboaielor daco-romane, o mare parte a teritoriului locuit de daci a fost invadat si cucerit de armata romana, intrand sub stapanire romana si fiind inglobat de statul roman. Au ramas in continuare o serie de teritorii locuite de dacii liberi: Crisana, Maramures, nordul Moldovei.

In al doilea rand, nu intregul teritoriu cucerit de romani a fost inglobat administrativ in provincia romana Dacia. De exemplu, sudul Moldovei, coltul sud-estic al Transilvaniei (dintre Olt si Carpati) precum si Muntenia au fost incluse administrativ in provincia Moesia Inferioara.

A treia precizare este faptul ca provincia romana Dacia a cunoscut de-a lungul istoriei reorganizari succesive dupa cum urmeaza:

106 - 117: s-a mentinut ca o provincie unitara, cuprinzand Banatul, Transilvania fara coltul sud-estic si Oltenia;

117 - 124: in timpul domniei imparatului Hadrian a fost realizata prima reorganizare administrativa a Daciei. Astfel, Hadrian a abandonat sudul Moldovei (care intra sub stapanirea dacilor liberi) precum si cea mai mare parte a Campiei Muntene, greu de aparat, si a impartit restul teritoriului aflat sub stapanire romana in doua provincii:

Dacia Inferioara (cuprinde coltul sud-estic al Transilvaniei si Oltenia);

Dacia Superioara (cuprinde Banatul si restul Transilvaniei);

124: din considerente de ordin strategic si militar, Hadrian desprinde din Dacia Superioara teritoriul aflat la nord de Aries si de Muresul superior, formand o noua provincie, Dacia Porolissensis;

168: Marcus Aurelius realizeaza ultima reorganizare, unind Dacia Inferioara cu cea Superioara formand Dacia Apulensis;

169: Marcus Aurelius desprinde din Dacia Apulensis Banatul formand o noua provincie, Dacia Malvensis. Mentine Dacia Porolissensis in vechile sale granite. Astfel incat de la ultima reorganizare si pana la incetarea stapanirii romane in Dacia au existat trei provincii romane: Apulensis, Porolissensis si Malvensis.

ORGANELE CENTRALE DE CONDUCERE ALE PROVINCIEI ROMANE DACIA

Dacia era o provincie imperiala, nepacificata, condusa direct de imparat prin reprezentantul sau, un guvernator purtand titulatura de legatus Augusti pro praetore, recrutat dintre membrii ordinului senatorial si avand rang consular (fost consul la Roma).

Acest legat imperial avea imperium proconsulare, avea puterea de comanda a consulului de la Roma, putea comanda mai multe legiuni romane si avea depline competente civile, militare, administrative.

Aceasta a fost situatia initiala. Resedinta sa si capitala provinciei Dacia traiana erau la Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa.

Dupa prima reorganizare, Dacia Superioara era condusa tot de un legatus Augusti pro praetore, recrutat tot dintre membrii ordinului senatorial, dar de rang pretorian (fost pretor la Roma). Legatul imperial al Daciei Superioare avea puterea de comanda a pretorului: o singura legiune romana, Legiunea XIII Gemina, care rezida in castrul de la Apulum. Capitala provinciei ramane Ulpia Traiana, insa resedinta legatului imperial al Daciei Superioare se muta la Apulum.

Dacia Inferioara era o provincie procuratoriana condusa de un procurator Augusti denumit si procurator prezidial sau "praeses". Guvernatorul Daciei Inferioare era recrutat dintre membrii ordinului ecvestru (dintre cavaleri) si avea ius gladii ceea ce ii conferea depline puteri civile, judiciare si militare. Capitala provinciei Dacia Inferioara si resedinta guvernatorului se aflau la Drobeta.

O pozitie asemanatoare avea si guvernatorul prezidial al Daciei Porolissensis care isi avea resedinta in capitala provinciei, la Napoca; el facea parte din categoria ducenarilor.

Dupa ultima reorganizare a lui Marcus Aurelius, Dacia Malvensis devine o provincie procuratoriana (presidiala), condusa de un procurator Augusti (presidial) recrutat dintre membrii ordinului ecvestru si isi avea resedinta la Malva (capitala provinciei).

In Dacia Porolissensis, atributiile de guvernator au fost preluate de comandantul Legiunii V Macedonica, transferata din Dobrogea in castrul de la Potaissa, iar guvernatorul Daciei Apulensis redobandeste importanta de odinioara, in sensul ca el coordoneaza acum conducerea celor trei provincii Dacia, purtand titulatura de legatus Augusti pro praetore Daciarum trium si fiind recrutat dintre membrii ordinului senatorial si de rang consular.

Unitatea celor trei provincii Dacia s-a realizat printr-o reforma a imparatului Alexandru Sever potrivit caruia Colonia Ulpia Traiana devine Metropolis a celor trei Dacii.

Curs 2 21.10.  2010

Un alt organ de conducere al provinciei Dacia la nivel central este Concilium Provinciae sau Concilium Daciarum trium. Este o adunare provinciala alcatuita din reprezentanti ai oraselor si provinciilor care se intruneau o data pe an la Sarmizegetusa in palatul Augustalilor. Membrii acestei adunari apartineau ordinului ecvestru si ordinului decurionilor si alegeau un presedinte al adunarii numit sacerdos Arae Augusti care indeplinea, asa cum rezulta si din titulatura lui, si functia de preot al cultului imperial in Dacia.

Concilium provinciae, sub aspectul competentei sale, era insa un organ consultativ, cu atributiuni restranse, limitate la discutarea unor probleme de interes general ale oraselor si provinciilor si sustinerea acestor interese in fata administratiei imperiale. In acest sens, adunarea putea adresa plangeri si petitii imparatului in legatura cu eventualele abuzuri ale magistratilor provinciali. In realitate, principala sarcina a sa - misiunea lui Concilium provinciae era aceea de a intretine cultul imparatului in viata si al Romei in scopul intaririi loialitatii si atasamentului provincialilor fata de puterea romana.

ORGANIZAREA FINANCIARA A PROVINCIEI DACIA

Finantele provinciei Dacia erau conduse de un procurator financiar cu sediul la Colonia Ulpia Traiana aflat in subordinea legatului imperial al Daciei si care la randul sau avea in subordinea sa un intreg aparat fiscal compus din functionar si slujbasi inferiori.

Aceasta situatie s-a mentinut dupa reorganizarile succesive ale provinciei Dacia in Dacia Superioara apoi in Dacia Apulensis, mai mult, atunci cand locul guvernatorului consular al Daciei Apulensis era vacant, interimatul era asigurat de catre procuratorul financiar.

In Dacia Inferioara, Dacia Porolissensis si Dacia Malvensis, atributiile financiare erau exercitate de procuratorii presidiali ai provinciilor respective. In Dacia Porolissensis, dupa ce conducerea provinciei a fost preluata de comandantul Legiunii V Macedonica, atributiunile financiare au revenit unui procurator financiar special, care insa nu mai avea calitatea de praeses, nu mai era un procurator prezidial.

In vederea stabilirii impozitelor, magistrati specializati, denumiti duumviri quinquenales, realizau o data la cinci ani recensamantul bunurilor si persoanelor in baza caruia se fixa cuantumul impozitelor.

Impozitele platite in provincia Dacia, ca de altfel in intregul imperiu erau de doua categorii: impozite directe denumite tributa si impozite indirecte denumite vectigalia.

1)     Impozitele directe erau in numar de doua, tributum soli sau stipendium, un impozit funciar, dar care se platea si pe cladiri, si tributum capitis, viitoare capitatie din Evul Mediu, un impozit personal pe care il plateau nu numai cetatenii, ci si peregrinii;

2)     Dintre impozitele indirecte, cel mai important era impozitul pe circulatia bunurilor si persoanelor de 2,5%, care era incasat in anumite puncte vamale denumite stationes, amplasate pe granita provinciei in cea mai mare parte, dar si in interiorul acesteia.

ORGANIZAREA ARMATEI

In Dacia au stationat de-a lungul stapanirii romane mai multe legiuni, dintre care pe primul plan s-a aflat Legiunea XIII Gemina care rezida in castrul de la Apulum, singura legiune romana care a stationat in Dacia de la cucerire si pana la retragerea aureliana.

In afara legiunilor, in Dacia au mai stationat si trupe stationare denumite cohortes, alae precum si detasamente mixte denumite numeri. Legiunile aveau un teritoriu special adiacent castrului folosit pentru nevoile economice ale armatei romane, iar locuitorii acestor regiuni erau obligati sa presteze cu titlu gratuit anumite servicii in folosul armatei romane.

ORGANIZAREA LOCALA A PROVINCIEI ROMANE DACIA

In Dacia existau doua categorii de asezari:

1.     Asezari urbane (orase)

2.     Asezari rurale (sate)

1.     Asezarile urbane, la randul erau de doua categorii: colonii si municipii.

COLONIILE sunt centre urbane puternic romanizate, locuite predominant de cetateni romani care se bucurau de plenitudinea drepturilor civile si politice. Unele dintre aceste colonii erau investite cu ius Italicum, o fictiune juridica potrivit careia teritoriul lor era asimilat teritoriului Romei, si ca atare cetatenii romani care locuiau in acele colonii putea exercita asupra pamantului dreptul de proprietate quiritara, fiind astfel scutiti de plata impozitului funciar.

MUNICIPIILE aveau o pozitie inferioara coloniilor, locuitorii lor bucurandu-se de un statut juridic intermediar, intre cetateni si peregrini. Insa, la epoca cuceririi romane a Daciei, delimitarea odinioara atat de clara a oraselor intre colonii si municipii incepuse sa se estompeze. Orasele din Dacia, indiferent ca erau colonii sau municipii, se bucurau de o organizare si o conducere autonoma asemanatoare cu cele ale tuturor oraselor din imperiu si avand un model comun, si anume Roma. Nu intamplator, referindu-se la organizarea si conducerea oraselor, un autor latin, Aulus Gellius, sublinia ca sub acest aspect orasele sunt mici efigii ale poporului roman.

Conducere a suprema a oraselor era asigurata de un consiliu municipial sau un senat municipal, organizat dupa modelul senatului Romei si ai carui membri se numeau decurioni si alcatuiau ordinul decurionilor (ordo decurionum). Numarul decurionilor din senatul municipal era cuprins intre 30 si 50, fiind stabilit prin actul de infiintare al orasului, in functie de numarul cetatenilor romani care locuiau in orasul respectiv.

Membrii senatelor municipale erau alesi pe un mandat de cinci ani, de catre quinquenales, subsecvent intocmirii recensamantului, fiind recrutati dintre aceia care indeplineau in mod cumulativ urmatoarele trei conditii:

1)        sa fie cetatean roman ingenuu;

2)        sa aiba varsta de cel putin 25 de ani;

3)        sa aiba o avere de cel putin 100.000 de sesterti.

Erau preferati, ca si in cazul senatului Romei, aceia care indeplinisera magistraturi municipale si sacerdotale. Principalele atributiuni ale senatului municipal constau in:

1)        atribuirea de terenuri;

2)        solutionarea problemelor edilitare;

3)        organizarea spectacolelor si a jocurilor publice;

4)        coordonarea activitatii administrative si fiscale;

5)        indeplinirea obligatiilor de cult;

6)        cinstirea persoanei imparatului si a conducatorilor provinciei;

7)        alegerea magistratilor municipali si sacerdotali.

Magistratii municipali

In aceasta categorie intrau: magistratii superiori care in colonii erau duumvirii iuredicundo, iar in municipii erau quattorvirii iuredicundo. Acestia aveau atributiuni administrative si jurisdictionale.

Alti magistrati municipali erau edilii care aveau in subordine politia oraselor, asigurau aprovizionarea pietelor si intretinerea strazilor si cladirilor. Alti magistrati municipali erau questorii care se ocupau cu administrarea bunurilor orasului.

In subordinea magistratilor municipali se afla un intreg aparat birocratic compus din slujbasi si functionari inferiori denumiti apparitores.

O alta categorie o reprezentau magistratii sacerdotali sau preotii municipali, alesi de catre decurioni. Ei erau organizati intr-un sistem ierarhic, avand in frunte pe pontifex, ales dintre decurioni, apoi flamines, preotii insarcinati cu efectuarea sacrificiilor publice si augurii. Acesta este primul esalon al conducerii orasului.

Cel de-al doilea esalon al conducerii orasului il reprezinta ordinul augustalilor, compus din persoane care nu indeplineau conditiile pentru a accede la magistraturile municipale si la decurionat. Augustalii erau alesi pe viata de catre decurioni, misiunea lor fiind aceea de a intretine cultul Romei si al imparatului in viata si de a efectua donatii banesti pentru oras si contributii pentru lucrarile edilitare. Augustalii se organizau la nivelul provinciei intr-o asociatie cu sediul la Colonia Ulpia Traiana unde rezida si conducatorul lor, acel sacerdos Arae Augusti, despre care am vazut ca era si preotul cultului imperial in Dacia.

La cel de-al treilea esalon al conducerii orasului se aflau colegiile, care sunt asociatii organizate pe diverse criterii si in acest sens avem colegii cu caracter profesional, cum ar fi colegiul negustorilor, al mestesugarilor, colegii cu caracter religios, cu caracter funerar, toate avand ca scop comun intrajutorarea membrilor lor. Colegiile cu caracter profesional erau organizate dupa model militar in decurii si centurii si erau conduse de un praefectus sau magister, fiind totodata puse sub protectia unei persoane de vaza a orasului, denumita patronus sau defensor.

2. Asezarile rurale erau de doua categorii:

asezari rurale organizate dupa modelul traditional geto-dac al obstilor satesti sau teritoriale;

asezari rurale organizate dupa modelul roman, acestea din urma la randul lor erau de doua categorii: pagus (singular) - pagi (plural), vicus-vici.

PAGI erau satele amplasate pe teritoriul coloniilor si locuite in majoritate de cetateni romani.

VICI erau satele aflate in afara teritoriului coloniilor si locuite in majoritate de necetateni.

Mai existau inca doua categorii de asezari rurale: stationes si anume acele oficii vamale, postale, fiscale, de paza si control si canabaele care sunt asezari rurale amplasate pe langa castrele romane, locuite in majoritate de negustori si mestesugari care isi desfasurau activitatea in stransa legatura cu armata romana, apoi familii si rude ale soldatilor si veterani.

Existau si teritorii cu organizare speciala, cum ar fi domeniile imperiale (patrimonium Caesaris). In Dacia faceau parte din aceasta categorie exploatarile aurifere din muntii Apuseni, foarte importante pentru economia statului roman si care erau conduse si controlate direct de catre imparat printr-un procurator aurarium.

DREPTUL IN DACIA, PROVINCIE ROMANA

Dreptul aplicabil in provincia romana Dacia are, ca de altfel intregul drept roman, un profund caracter statutar, in sensul ca el consacra un statut/regim juridic distinct pentru fiecare clasa si categorie sociala.

1.     Cetatenii romani se aflau in varful ierarhiei sociale si se bucurau in Dacia, ca si la Roma, de plenitudinea drepturilor civile si politice, cu exceptia proprietatii quiritare pe care, asa cum am vazut, o putea exercita doar cetatenii romani care locuiau in coloniile investite cu ius Italicum.

Drepturile civile ale cetatenilor romani erau ius commercii, ius connubii si legis actio.

Ius commercii insemna dreptul de a incheia acte juridice valabile conform dreptului civil.

Ius connubii insemna dreptul de a incheia, de a contracta o casatorie valabila conform dreptului civil.

Legis actio era dreptul de a utiliza mijloacele procedurale ale dreptului civil pentru valorificarea drepturilor lor subiective si a pretentiilor lor legitime.

Drepturile politice ale cetatenilor romani erau ius sufragii, ius honorum si ius militiae.

Ius sufragii insemna dreptul de a alege.

Ius honorum insemna dreptul de a candida la o magistratura.

Ius militiae insemna dreptul de a face parte din legiunile romane.

Cetatenii romani utilizau in raporturile dintre ei normele dreptului civil, iar in raporturile cu necetatenii normele dreptului gintilor.

2.     Latinii reprezinta o alta categorie sociala. Latinii aveau un statut juridic intermediar intre cetateni si peregrini, bucurandu-se doar de o parte dintre drepturile civile si politice ale cetatenilor romani.

Astfel, ei aveau ius commercii, uneori ius connubii si legis actio, iar dintre drepturile politice aveau doar ius sufragii. Nu se bucurau de ius honorum si ius militiae.

Latinii din Dacia faceau parte din categoria latinilor fictivi in sensul ca aveau statutul juridic al latinilor coloniari, dar nu erau rude de sange cu romanii. De altfel, in perioada stapanirii romane in Dacia, statutul de latin devenise o exceptie, aplicandu-se unui numar redus de persoane datorita tendintei de generalizare a cetateniei romane. Latinii utilizau in raporturile cu cetatenii romani si cu peregrinii normele dreptului gintilor.

3.     Peregrinii formau marea masa a populatiei, in aceasta categorie intrand in primul rand autohtonii geto-daci cuceriti de romani. Dacii faceau parte dintr-o categorie inferioara de peregrini, in marea lor majoritate si anume peregrinii dediticii intrucat se opusesera cu forta armelor cuceririi romane. Ca atare, ei nu mai aveau dreptul la cutumele proprii, nu mai aveau un drept national, nu puteau deveni niciodata cetateni romani, dovada ca toate legile de extindere a cetateniei romane i-au exceptat pe deditici si nu putea niciodata veni la Roma sub sanctiunea caderii automate in sclavie. In raporturile cu cetatenii romani si cu latinii precum si in raporturile dintre ei, peregrinii utilizau normele lui ius gentium. In plus, peregrinii obisnuiti puteau utiliza in raporturile dintre ei cutumele locale (leges moresque peregrinorum), in masura in care acestea fusesera recunoscute de romani intrucat nu contraveneau normelor de drept si principiilor juridice romane.

Din examinarea statutului juridic al diferitelor categorii de persoane rezulta ca numitorul comun al reglementarii relatiilor sociale in provincia romana Dacia era reprezentat de catre dreptul gintilor. Formele juridice bazate pe ius gentium, desi diferite de cele bazate pe ius civile, produceau totusi efecte juridice valabile, chiar daca imperfecte in raport cu cele ale dreptului civil.

Spre pilda, cetateanul roman se putea casatori valabil cu o peregrina, potrivit formelor prescrise de ius gentium. Insa in acest caz, nu avea manus deplin asupra sotiei si nici patria potestas deplina asupra copiilor.

Un alt exemplu sunt contractele dintre cetateni si peregrini care se incheiau in forma scrisa, aceasta fiind realizata ad probationem si nu ad validitatem.

In sfarsit, un alt exemplu reprezentativ sunt litigiile dintre cetateni si peregrini care erau deduse in fata tribunalelor romane din provincii in baza unei fictiuni juridice prin care peregrinul era considerat cetatean roman (si civis Romanus esset).

Ius gentium, ca diviziune a dreptului privat roman,estemai evoluat decat dreptul civil pentru ca nu presupune forme solemne si gesturi rituale, iar institutiile sale se intemeiaza in principal pe elementul subiectiv al vointei umane. In procesul convietuirii dacilor cu romanii, de-a lungul dominatiei romane in Dacia, cele trei randuieli juridice adica dreptul civil, dreptul gintilor si cutumele locale s-au contopit, dand nastere in conditiile specifice Daciei, unui sistem de drept nou si anume sistemul de drept daco-roman. In cadrul acestei sinteze juridice este evident ca influenta covarsitoare a fost aceea a reglementarii romane, insa si cutumele locale au exercitat la randul lor o influenta asupra dreptului roman, in special in directia inlaturarii formalismului din actele juridice si a generalizarii principiului bunei credinte.