Procedura civila romana

Procedura civila romana

Procedura civila romana cuprinde totalitatea normelor care reglementeaza desfasurarea proceselor. Aceste norme au cunoscut o evolutie extrem de complexa, evolutie care si-a pus amprenta asupra intregului drept material[1].

In epoca prestatala conflictele dintre persoane erau solutionate conform obiceiului nejuridic prin razbunarea sangelui, prin aplicarea legii talionului sau prin invocarea divinitatii in cadrul anumitor ritualuri (justitie privata). Odata cu organizarea politica a societatii apare si justitia ca forma de realizare a dreptului de catre organe specializate ale statului (justitie publica), justitia privata fiind reprimata prin legi ca Lex Iulia de vi publica et privata si Decretum Marci. La inceput, procesele se judecau intr-un cadru extrem de formalist si solemn, numai in anumite zile, cu realizarea unor gesturi rituale si pronuntarea unor cuvinte solemne.

In evolutia dreptului privat roman au fost cunoscute trei sisteme procedurale:

- procedura legisactiunilor - corespunde epocii vechiului drept roman;

- procedura formulara - corespunde epocii clasice;

- procedura extraordinara -  corespunde epocii postclasice.

Procedura legisactiunilor. Legisactiunile erau tipuri de procese utilizate in scopul recunoasterii sau exercitarii drepturilor subiective. Denumirea de legisactiune arata ca orice actiune, ca mijloc de valorificare a unui drept subiectiv, se intemeiaza pe legi[2].

Actiunile legii (legisactiunile) aveau urmatoarele caractere: caracterul judiciar (partile trebuiau sa se prezinte in fata magistratului si sa pronunte anumiti termeni), caracterul legal (legisactiunile si termenii care trebuiau folositi erau prevazute in lege) si caracterul formalist (termenii si formulele legisactiunilor trebuiau respectate intocmai, orice abatere fiind sanctionata cu pierderea dreptului subiectiv).

Procesul cuprindea 2 faze:

a) Faza "in iure" (in fata magistratului). Paratul era citat de catre reclamant, fiind obligatorie prezenta ambelor parti. Se stabilea obiectul procesului, iar daca paratul recunostea pretentiile reclamantului (confessio in iure) ori daca nu se apara cum trebuie (non defensio uti oportet), se pronunta o sentinta de condamnare si procesul nu mai trecea in faza a doua. Dimpotriva, daca paratul isi dadea concursul la desfasurarea procesului administrand probe in aparare si negand pretentiile reclamantului, procesul trecea in cea de-a doua faza de judecata si se termina prin pronuntarea unei sentinte.

In epoca regalitatii, organizarea proceselor era de competenta regelui, iar la inceputul republicii aceasta sarcina revenea consulilor. Incepand cu anul 367 i.Chr., procesele din sfera contencioasa erau organizate de pretorul urban, procedura gratioasa (incheierea de acte juridice in fata magistratului prin intermediul unui proces fictiv; de exemplu: cazul adoptiei) ramanand consulilor. Incepand cu anul 242 i.Chr., pretorul peregrin era cel care organiza procesele dintre cetatenii romani si peregrini. Litigiile legate de tranzactiile din piete erau solutionate de edilii curuli.

Competenta magistratilor judiciari era desemnata prin termenii de iurisdictio si imperium. Iurisdictio reprezenta dreptul magistratului de a supraveghea indeplinirea formelor proprii legisactiunilor prin care partile urmau sa-si valorifice pretentiile si facea parte din imperium - puterea de comanda a magistratilor in general.

Activitatea pretorului in faza in iure se rezuma la supravegherea respectarii de catre cele doua parti a prevederilor legii si a termenilor ce trebuiau pronuntati; apoi, dupa caz, pretorul pronunta unul din urmatoarele cuvinte: do - prin care numea pe judecatorul ales de parti in litigiu, dico - cand magistratul atribuia obiectul litigios uneia dintre parti, cu titlu provizoriu, addico - prin care magistratul ratifica declaratia uneia dintre parti recunoscand dreptul acesteia.

Procedeele de solutionare a unor litigii pe cale administrativa reprezentau mijloace procedurale prin care pretorul solutiona litigiile in faza in iure, fara a mai trimite partile in fata judecatorului. Ele erau:

- Stipulatiunile pretoriene - sunt contracte verbale incheiate din ordinul pretorului, spre deosebire de stipulatiunile obisnuite care se incheiau din initiativa partilor. Dupa ce avea loc dezbaterea contradictorie, pretorul ordona partilor sa incheie o stipulatiune prin care paratul se obliga sa plateasca o suma de bani daca in viitor, din vina sa, ar avea loc vreun fapt de natura sa-l pagubeasca pe reclamant.

Missio in possessionem - reprezenta trimiterea reclamantului in detentiunea sau in posesiunea bunurilor paratului care refuza sa se prezinte in fata magistratului.

- Interdictele - dispozitii prin care pretorul ordona partilor sa faca un anumit act juridic sau dimpotriva, sa se abtina de la un anumit act (puteau viza una sau ambele parti).

- Restitutio in integrum (repunerea in situatia anterioara) - este ordinul prin care pretorul desfiinta actul juridic pagubitor pentru reclamant, acesta redobandind dreptul subiectiv pe care il pierduse prin intermediul actului respectiv (repunere in drept). Urma apoi ca reclamantul sa introduca o noua actiune in justitie pentru redobandirea dreptului in sens material (repunerea in starea de fapt anterioara).

b) Faza "in iudicio" (in fata judecatorului). Acum partile se puteau exprima in limbajul comun si aveau dreptul sa recurga la serviciile unui avocat (patronus causarum). Sarcina probei ii revenea reclamantului care trebuia sa-si dovedeasca pretentiile. In aceasta faza nu era obligatorie prezenta ambelor parti. Dupa ce asculta partile, pledoariile avocatilor si avand in vedere probele administrate, judecatorul pronunta o hotarare de condamnare sau de absolvire pe baza liberei sale convingeri.

Judecatorul era o persoana particulara aleasa de catre parti si confirmata de magistrat. Nu existau judecatori de profesie, deci oricine putea fi ales. Procesul se judeca de regula de un singur judecator, dar existau si tribunale colective. Acestea erau:

- nepermanente - formate dintr-un numar nepereche de judecatori si care judecau procesele dintre cetateni si peregrini;

- permanente - formate dintr-un numar pereche de judecatori si care erau doua:  unul format din 10 judecatori, barbati, care judecau procesele referitoare la libertate; unul format din 100 de judecatori, de asemenea barbati, care judecau procesele cu privire la proprietate si mostenire.

Legisactiunile de judecata:

a) Sacramentum este actiunea prin care se judecau procesele privitoare la proprietate (sacramentum in rem) sau la creante avand ca obiect anumite sume de bani sau anumite lucruri (sacramentum in personam). Ambele parti revendicau dreptul de proprietate asupra unui bun dupa care, cel care a revendicat primul provoca pe celalalt la un sacramentum (pariu constand intr-o suma de bani), cuantumul acestuia variind in functie de valoarea obiectului revendicat. Judecatorul dadea castig de cauza celui care era indicat ca a depus banii in mod just.

b) Judicis arbitrive postulatio (cerere de judecator sau arbitru), imbraca forma unei dezbateri contradictorii in fata magistratului urmata de cererea de a numi un judecator sau un arbitru. Aceasta actiune era folosita in scopul valorificarii creantelor izvorate din sponsio (contract solemn), in scopul iesirii din indiviziune, precum si in scopul valorificarii drepturilor al caror obiect trebuia sa fie evaluat de catre judecator.

c) Condictio este o simplificare a lui sacramentum in personam si se aplica in doua cazuri: in materie de certa pecunia, o suma de bani determinata, si in materie de certa res, un lucru determinat.

Legisactiunile de executare erau:

a) Manus iniectio. In dreptul roman vechi, sentinta de condamnare era pronuntata de un simplu particular, astfel ca era necesar un nou proces pentru ca magistratul sa dispuna executarea sentintei. Astfel, daca dupa 30 de zile de la pronuntarea sentintei debitorul nu platea datoria, creditorul il aducea in fata magistratului care incuviinta cererea ca datornicul sa fie dus in inchisoarea personala a creditorului. Aici, debitorul era tinut 60 de zile, timp in care era scos la trei targuri succesive, in speranta ca cineva ii va plati datoria. In caz contrar, debitorul putea fi vandut ca sclav in strainatate sau omorat. Daca intervenea o terta persoana (vindex) care contesta in nume propriu dreptul creditorului, aceasta contestatie era verificata, iar in caz de respingere, vindex era obligat la dublul datoriei. De asemenea, debitorul mai avea posibilitatea de a incheia o conventie cu creditorul, prin care se obliga sa munceasca un anumit numar de zile in contul datoriei.

b) Pignoris capio (luarea de gaj) nu era subsecventa unui proces si nu presupunea prezenta magistratului. Creditorul, dupa ce pronunta formulele solemne in fata martorilor, lua un bun al debitorului in scopul de a-l determina pe acesta la plata datoriei, dar nu avea dreptul de a vinde sau de a-si insusi bunul respectiv. Totusi, daca debitorul nu achita datoria, creditorul avea dreptul de a distruge bunul luat.

Procedura formulara. Spre sfarsitul republicii, legisactiunile, prin formalismul lor excesiv, devenisera o frana in calea dezvoltarii productiei si a schimbului de marfuri, astfel ca prin legea Aebutia a fost introdusa procedura formulara[3].

In aceasta procedura, pentru valorificarea fiecarui drept subiectiv, exista o actiune distincta, care avea o formula proprie. Formula reprezenta un mic program de judecata prin care pretorul arata judecatorului cum sa solutioneze litigiul. Nu exista drept fara actiune, iar actiunea consta in cererea reclamantului catre magistrat de a i se elibera o formula. Daca pretorul considera ca pretentiile reclamantului sunt intemeiate, dar nu exista un model adecvat de formula, magistratul avea dreptul sa elibereze o formula noua, aratandu-i judecatorului cum sa procedeze in vederea solutionarii litigiului.

Formula cuprinde patru parti principale si doua parti accesorii (care puteau intra in cuprinsul formulei la cererea partilor). Partile principale erau:

- intentio - afirmarea pretentiilor reclamantului;

- demonstratio - cauza juridica (izvorul pretentiilor reclaman­tului: testament, contract etc.);

- adiudicatio - atribuirea dreptului de proprietate asupra partii din lucru ce revenea fiecaruia; aparea numai in cauzele de partaj;

- condemnatio - investirea judecatorului de catre pretor cu dreptul de a pronunta o sentinta de condamnare sau de absolvire.

Partile accesorii erau:

- prescriptiunile - precizari introduse in cauza pentru a veni in sprijinul uneia din parti;

- exceptiunile - mijloace de aparare prin care paratul nu nega pretentiile reclamantului, dar invoca anumite fapte de natura a le paraliza. De exemplu, daca reclamantul sustinea ca paratul are o datorie de 100 de asi, iar paratul invoca pe cale de exceptie si dovedea ca datoria se intindea numai la 50 de asi, judecatorul trebuia sa pronunte o hotarare in defavoarea reclamantului, deoarece era tinut sa se pronunte numai asupra chestiunilor aratate in intentio.

Procesul cuprindea, de asemenea, doua faze, care cu unele exceptii, se desfasurau dupa reguli asemanatoare cu cele ale procedurii legisactiunilor. Spre deosebire de procedura legisactiunilor, acum dezbaterile se desfasurau in limbajul obisnuit, fara utilizarea unor formule solemne.

a) Faza in iure era caracterizata de eliberarea formulei in cazul in care magistratul gasea intemeiate pretentiile reclamantului. Indiferent ca exista un model de formula sau pretorul crea o formula noua, dupa redactarea acesteia avea loc un ultim act in fata magistratului numit litis contestatio, act ce facea legatura intre cele doua faze procesuale. Litis contestatio consta in remiterea unei copii de pe formula sau in dictarea ei de catre reclamant paratului si producea urmatoarele efecte: efectul extinctiv (dreptul dedus de catre reclamant in justitie se stingea), efectul creator (in locul dreptului initial se nastea unul nou si care purta in mod invariabil asupra unei sume de bani la care judecatorul il condamna pe parat) si efectul fixator (prin litis contestatio se stabileau definitiv toate elementele formulei, iar procesul nu putea purta decat intre partile si limitele aratate in formula si nu putea avea ca obiect decat lucrul determinat prin formula).

b) Faza in iudicio. Judecatorul pronunta o sentinta de condamnare care avea, in acelasi timp, forta juridica si executorie, sau o sentinta de absolvire care se bucura de autoritate de lucru judecat. Lista judecatorilor cuprindea pe toti senatorii si pe membrii ordinului ecvestru si erau impartiti in patru categorii, pe criteriul averii.

In aceasta perioada apare si reprezentarea in justitie care difera de asistarea juridica a partilor. Reprezentarea in justitie este sistemul juridic prin care o persoana numita reprezentant participa la proces in numele altei persoane denumite reprezentat. Reprezentantul nu era in acelasi timp si avocat.

Forta executorie a sentintei era asigurata prin actio iudicati pe care reclamantul o introducea impotriva paratului pentru a-l constrange sa-si plateasca datoria. Astfel, reclamantul il aducea pe parat in fata magistratului care, daca paratul recunostea ca are de platit o suma de bani, emitea un decret de executare. Daca debitorul nu recunostea sau afirma ca a platit deja, se purta un nou proces, in urma caruia debitorul putea fi obligat la plata dublului datoriei sau putea fi exonerat de raspundere. In acest sistem procedural executarea putea fi asupra persoanei debitorului (sistem preluat din procedura legisactiunilor) ori asupra bunurilor sale. Executarea asupra bunurilor a fost preluata din dreptul public, fiind utilizata de stat pentru recuperarea datoriilor de la cetatenii sai. Initial, venditio bonorum (executarea asupra bunurilor) se realiza prin vanzarea in bloc a tuturor bunurilor debitorului generand consecinte grave asupra acestuia, in sensul ca devenea infam. Ulterior, a aparut distractio bonorum, o forma de executare mai evoluata in cadrul careia se proceda la vanzarea cu amanuntul a bunurilor debitorului pana la satisfacerea creantei si nu atragea infamia debitorului.

Forta juridica a sentintei ii conferea acesteia puterea lucrului judecat, niciuna din parti nemaiputand cere rejudecarea aceluiasi proces si putea fi invocata pe cale de exceptiune (exceptio rei iudicatae).

Principalele categorii de actiuni erau:

- actiunile in rem (reale) - referitoare la drepturile asupra unor lucruri;

- actiunile in personam (personale) - priveau drepturile personale (de creanta), cum ar fi cele izvorate din contracte sau delicte.

Procedura extraordinara. Apare in epoca clasica si este generalizata in epoca post clasica. Isi are originea in activitatea magistratilor de a solutiona anumite litigii in virtutea lui imperium, fara a mai trimite partile in fata judecatorului. Procedura extraordinara a aparut si datorita tendintei de centralizare promovata de imparat in dorinta de a controla intreaga viata publica, inclusiv activitatea jurisdictionala, interzicand ca persoanele particulare sa mai conduca procese si sa pronunte sentinte. Judecarea proceselor a fost incredintata unor magistrati-judecatori, aflati la dispozitia imparatului. Procesul era condus de la inceput pana la sfarsit de catre magistratul-judecator, fara a mai trece prin doua faze[4].

Partile se prezentau in fata magistratului personal sau prin reprezentanti, fiind prezenti totodata avocatii si unii functionari judecatoresti.

Incepe sa se contureze o anumita ierarhie a probelor, inscrisurile, in special cele inregistrate la autoritati, aveau o forta probanta mai mare decat probele orale (testimoniale). Recunoasterea paratului, ca si in sistemele procedurale anterioare, era considerata proba suficienta pentru condamnare. Hotararea de condamnare se referea la chiar obiectul cererii reclamantului si nu la vreo suma de bani echivalenta cu valoarea obiectului litigiului - condamnare in natura - si nu era tinuta de limitele cererii de chemare in judecata. Forta executorie a sentintei era asigurata prin interventia organelor de specialitate ale statului.