Precursorii dreptului comparat

Precursorii dreptului comparat

Dupa cum am vazut mai sus, dreptul comparat s-a dezvoltat pe parcursul a trei perioade, incepand din secolul XIX. Pentru aparitia dreptului comparat ca stiinta sau metoda, a fost necesara aparitia unei preocupari in randul juristilor, cu privire la dreptul celorlalte state, inaintea celor trei perioade, respectiv inaintea secolului XIX.

Desi munca lor este de o importanta deosebita, acestia nu sunt decat precursori. Opera lor nu poate contrazice faptul ca, in toata aceasta perioada, studiile comparative constituie exceptia, ca o buna cunoastere a sistemelor de drept straine ce sunt pe cale de a se forma este nesigura, ca regulile precise ale metodei comparative nu exista inca. Importanta precursorilor rezida mai ales in faptul ca ei vor sa iasa din cadrul dreptului lor, ca arata un interes sustinut pentru sistemele de drept straine. Astfel, intr-un fel sau altul, ei pun jaloane pentru dezvoltarea a ceea ce va deveni dreptul comparat.

in mod paradoxal, tocmai juristii englezi, in ciuda izolatio­nismului dreptului englez, au fost primii care au facut primele scrieri comparative, intre dreptul englez si alte sisteme de drept. Fortescue a scris intre 1463 si 1471 opera De laudabus legum Angliae si The Governance ofEngland, in cadrul carora a comparat institutii juridice engleze si franceze.

Precursori ai dreptului comparat au fost insa mai multi juristi englezi, francezi, italieni, elvetieni si olandezi.

Cristopher Saint Germain (1460-1540) a incercat si el un studiu comparativ intre common law si dreptul canonic si a realizat o opera de referinta pentru familia de drept common law - Doctor and Student.

William Fulbeck a realizat in anul 1602 o descriere in paralel a sistemelor de common law, roman si canonic, fara a aplica insa vreo metodologie de comparare.

Francis Bacon si Liebnitz au sustinut amandoi ideea unui sistem de justitie universala, ceea ce ar fi permis imbunatatirea dreptului fiecarei tari.

John Selden (1584-1654) a realizat si el o opera de referinta in privinta dreptului comparat, analizand influenta dreptului roman caci, fara a fi proprietara, persoana care primea dreptul prelua doar profitul. Common Law nu cunoaste, ca dreptul continental, notiunea de frauda de lege. asupra dreptului englez si istoria concreta a dreptului strain, subliniind importanta si necesitatea studiilor comparative. Pentru aceste motive se poate spune ca odata cu Selden a inceput istoria dreptului com­parat. Cea mai importanta lucrare a lui Selden a fost Table talk.

Preocupari privind dreptul comparat au fost si in Scotia, unde Stair publica lucrarea The Imtitutions ofthe Law ofScotland, collated with the Civil, Cannon and Feudal Laws and with the Customs of Neibouring Nations (Institutiile legii scotiene comparate cu legile civile, canonice si federale si cutumele popoarelor vecine).

Cel mai mare comparatist englez din aceasta perioada, este considerat a fi fost Lord Mansfield, care desi nu a practicat foarte mult dreptul comparat, a aplicat institutii descoperite in dreptul strain, ajungand sa improspateze common law, sa-1 faca mai flexibil si mai liberal.

Si in Statele Unite ale Americii apar preocupari pentru dreptul comparat inaintea primei perioade de dezvoltare a acestuia. Thomas Jefferson s-a inspirat din Revolutia Franceza in momentul crearii Constitutiei americane. Adversitatea fata de Anglia din acea perioada s-a facut simtita si in stiinta juridica, ajungandu-se la studierea amanuntita a dreptului francez in vederea imprumutarii institutiilor consacrate de Codul lui Napoleon, in cele din urma comunitatea de limba si obisnuinta juristilor americani cu dreptul englez explica de ce common law a triumfat in S.U.A.

in Franta, abia de la aparitia lui Montesquieu, comparat de unii autori cu Selden, comparatia a trecut din cadrul intern in cadrul extern, de la stadiul empiric la comparatia originala. Prin opera de succes a lui Montesqieu, L'esprit des lois, indata dupa publicarea ei la Geneva in 1748, a avut o mare influenta atat in Europa cat si in Anglia, si in Statele Unite, fiind una din creatiile ce au marcat spiritual secolul cel mai bine. Lucrarea manifesta o mare iubire pentru libertate, o conceptie originala asupra dreptului si guvernarii si o metoda de abordare inspirata. Montesquieu realizeaza prin L'esprit des lois o adevarata revolutie intelectuala, schimband in profunzime abordarea si analiza problemei. De aici inainte nu va mai fi vorba de a discuta dreptul de a guverna din punct de vedere moral sau metafizic, ci de a analiza faptul guvernamental in realitatea sa concreta. In mod special, Montesquieu a folosit metoda comparativa pentru a stabili diferentele dintre sistemele de drept, nu pentru a reda continutul acestora si nici pentru a le sublinia istoria. El s-a dovedit a fi un analist subtil al legilor si moravurilor popoarelor, fara a se limita doar sa compare diversele legi, regimuri si institutii politice, in conceptia sa compararea nu este folosita ca o simpla ilustrare a afirmatiilor sale, ci ca pe o sursa de experienta legislativa si juridica, ceea ce este ceva nou fata de predecesorii sai. in actul compararii, el incearca sa treaca dincolo de simpla enuntare a diferentelor, cautand sa desprinda si sa afle cauzele lor.

Montesquieu isi arata opozitia fata de dreptul natural si isi indreapta cercetarile pe o cale empirico-istorico-naturalista. El refuza speculatia abstracta si vrea sa demonstreze orientarea diverselor sisteme juridico-politice, prin analize politico-sociologice; el incearca sa verifice legile prin moravuri si se straduieste sa desprinda raporturile dintre legi, cauzele istorice, politice, climatice, religioase si sociale.

Montesquieu deschide compararii cai noi unde constatarea diferentelor dintre legi si structurile juridico-politice se combina cu interesul pentru alte structuri juridico-politice si cu cercetarea cauzelor lor, de aici rezultand un teren deosebit de prielnic dreptului comparat. Aceasta explica de ce mai multi autori au sustinut ca Montesquieu este creatorul adevarat al dreptului comparat.⁶

Cu toate acestea, fara a stirbi in vreun fel importanta operei sale, putem spune ca Montesquieu ramane un precursor al dreptului comparat. Principale merite constau in faptul ca el pleaca de la realitatea juridica si tine seama de diferentele concrete dintre legi si sistemele juridice. Atitudinea sa, deschisa sistemelor straine si compararii, ingaduie sa se puna in mod implicit bazele indispensabile dezvoltarii ulterioare a dreptului comparat.

in Olanda, printre precursorii dreptului comparat mentionam pe Grotius, Leibniz, Vico si Feuerbach. Toti au contribuit la atragerea atentiei asupra importantei dreptului strain si la pregatirea drumului dreptului comparat.

Hugo Grotius este considerat intemeietorul dreptului natural si dreptului international, primul fiind in mare masura baza celui de-al doilea. Grotius aduce ceva nou, in masura in care nu mai fondeaza dreptul natural pe niste principii abstracte, deduse din ratiune. El crede ca unele principii si institutii juridice se regasesc in toate ordinile juridice. In opinia lui, chestiunea nu este de a intrebuinta metoda comparativa in mod sistematic, nici de a face o comparare propriu-zisa, ci de a recurge la exemple luate din traditia morala canonica sau la dreptul pozitiv strain spre a-si fundamenta teoriile.

Dupa descoperirile de la sfarsitul secolului al XV-lea, imaginea lumii incepe sa se modifice. Imaginea unitatii reale tinde sa iasa deasupra partii imprastiate, impunandu-se nu numai geografilor. Ideea ca lumea constituie o unitate incepe sa faca progrese si in domeniul culturii. Conceptia istorica a dreptului si eliberarea lui fac si ele, paralel, progrese. Treptat, juristii interesati in sisteme de drept strain au ajuns la elaborarea unui drept comun.

Leibniz, ca si alti contemporani ai sai, cauta fondul si forma dreptului natural, dar in acelasi timp considera ca istoria universala este un cadru adevarat al istoriei dreptului, refuza deductia si abstractia, precum si unicitatea dreptului roman, si crede in observarea faptelor juridic si in examinarea dreptului concret, in opera sa, el propune sa fie adunate si puse in paralel sistemele de drept ale tuturor popoarelor si din toate timpurile. Cea mai cunoscuta teorie a sa este, deci, teoria monadelor.

Vico a contribuit la dezvoltarea constiintei istorice care, mai tarziu, va ajunge sa dea dreptului o noua dimensiune, considerand ca legile tuturor popoarelor se bazeaza pe bunul simt al umanitatii si de aceea sunt originar identice. Vico este autorul teoriei ciclurilor istorice, care, alaturi de teoria monadelor, sta la baza conceptiei conform careia universalul nu constituie o notiune abstracta la care se poate ajunge prin speculatie, ca in dreptul natural, ci o notiune concreta realizata de istoria umanitatii insasi.

Desi eforturile precursorilor sunt notabile si fara acestea nu ar fi existat in ziua de azi disciplina drept comparat, abia mai tarziu, incepand cu secolul XIX putem vorbi de etape de dezvoltarea a acestuia, inainte de aceasta perioada nu erau indeplinite cateva conditii esentiale pentru dezvoltarea dreptului comparat, care nu erau posibil de indeplinit in acea perioada, si anume:

dreptul trebuia sa se elibereze de teologie si de stapanirea dreptului natural;

dreptul trebuia sa se debaraseze de conceptia potrivit caruia el este imuabil si egal, si sa se observe dreptul efectiv, elaborat, existent, cu alte cuvinte, dreptul pozitiv in aspectele sale cele mai pragmatice;

metoda juridica trebuia sa se elibereze de fagasurile deductive si scolastice sau autoritare.