Originile notiunilor de rezolutiune si reziliere

ORIGINILE NOTIUNILOR DE REZOLUTIUNE SI REZILIERE

Dupa cum este bine cunoscut, notiunile fundamentale ale dreptului civil modern se intemeiaza pe notiunile dreptului privat roman. La inceput, in dreptul roman, contractele nu erau incheiate prin simplul acord de vointe ci prin indeplinirea unor formalitati sacramentale, iar desfacerea contractelor astfel incheiate nu era posibila pe cale judecatoreasca sau prin vointa partilor, fiind necesara indeplinirea unei formalitati inverse celei prin care a fost incheiat contractul. In cadrul acestor contracte obligatiile partilor erau autonome, iar doar spre perioada de sfarsit a Republicii aceste contracte s-au modificat in favoarea interdependentei obligatiilor reciproce ale partilor contractante, astfel se renunta la formalismul incheierii conventiilor[1].

Dupa producerea acestei modificari, in cazul contractelor de vanzare-cumparare, sau emptio-venditio, s-a dat nastere unei obligatii de garantie pentru viciile ascunse, care dadea dreptul cumparatorului pagubit de a cere fie desfiintarea contractului, in termen de 6 luni, fie reducerea pretului proportional cu micsorarea valorii lucrului vandut. Tot in cadrul acestui contract partile puteau sa includa si un pact comisoriu, o conditie rezolutorie expresa, prin care se stipula ca, in cazul in care debitorul nu isi indeplinea obligatiile asumate prin conventie,contractul se desfiinta de drept. Avand in vedere ca proprietatea lucrului nu trecea la cealalta persoana decat dupa platirea pretului, aceasta conditie rezolutorie a fost introdusa pentru a nu lega pe vanzator, pe termen nedefinit, de cumparator. In ultima etapa de dezvoltare, in dreptul roman a fost introdusa ideea vointei partilor care era temeiul fortei obligatorii a contractului[2].

In dreptul vechi francez, partea care nu-si indeplinea obligatia contractuala asumata pierdea dreptul de a cere celeilalte parti executarea obligatiei, iar acesta din urma avea dreptul nu numai de a refuza indeplinirea acestei obligatii, dar avea si optiunea de a cere rezolutiunea contractului. In comparatie cu dreptul roman, in dreptul francez se contureaza caracterul judiciar al rezolutiunii. Astfel, judecatorul avea posibilitatea de a aprecia daca este necesara pronuntarea rezolutiunii, el putand acorda si un termen pentru executarea obligatiei debitorului. In aceasta perioada conturandu-se natura juridica a rezolutiunii ca sanctiune aplicabila partii culpabile pentru neexecutarea contractului.