Drept
OmucidereaOmuciderea §1. Omorul 1. Continutul legal Omorul, asa cum apare definit in art. Nici chiar formularea, in sensul ca omorul ar reprezenta "fapta persoanei care, cu intentie, ucide o alta persoana",[1] sub un anumit aspect nu ar fi completa, deoarece nu ar scoate in evidenta toate elementele continutului juridic al infractiunii de omor (de pilda, ar evidentia numai actul de violenta asupra altei persoane, dar nu si rezultatul constand in moartea acelei persoane, precum si raportul de cauzalitate intre act si rezultat). In definirea omorului, legiuitorul se foloseste de insusirea obiectiva a substantivului provenit dintr‑un verb (uciderea) de a comprima in el descrierea actiunii (manifestarea de violenta fata de victima), rezultatul imediat (moartea victimei), cat si legatura de cauzalitate dintre fapta si rezultat si de a exprima concludent aceste realitati.[3] Omorul a fost incriminat in toate legislatiile, deoarece asemenea fapte au adus dintotdeauna atingere celui mai important atribut al persoanei, viata; punerea in pericol sau suprimarea vietii persoanei au fost combatute nu numai din punctul de vedere al intereselor victimei, dar mai ales pentru ca asemenea fapte prezentau un pericol pentru intreaga societate; fara respectarea vietii persoanei nu poate fi conceputa existenta insasi a colectivitatii si convietuirea pasnica a membrilor acesteia.[4] 2. Conditii preexistente A. Obiectul infractiunii. a) Obiectul juridic special al infractiunii de omor il constituie relatiile sociale a caror formare, desfasurare si dezvoltare normala implica respectul acelei valori sociale, care este viata omului. Prin incriminarea omorului este ocrotita aceasta valoare sociala esentiala si prin mijlocirea acesteia sunt aparate relatiile sociale care se nasc si se dezvolta in jurul valorii sociale mentionate. Omul este o valoare sociala fundamentala, fiindca prin om si in jurul sau se formeaza si se dezvolta imensa majoritate a relatiilor sociale; ocrotind aceste valori, implicit sunt aparate toate relatiile sociale la care ne‑am referit.[5] b) Obiectul material al omorului consta in corpul unui om in viata, indiferent de varsta (copil sau nou‑nascut, tanar, adult, batran), sex (barbat sau femeie), starea sanatatii (sanatos, bolnav, muribund) sau a normalitatii bio‑antropologice (normal, anormal, viabil sau neviabil, cu malformatii sau monstruozitati anatomice sau antropologice etc.). Viata este un fenomen complex ca forma de miscare; ea are la baza procese biologice si psihice care subordoneaza procesele inferioare (chimice, fizice, mecanice)[6]. Daca inceteaza viata in sens biologic, inceteaza si viata ca valoare sociala, ca relatie sociala, implicit relatiile legate de ea. De aceea, ne intereseaza nu numai aspectul social al vietii, dar si cel biologic. Ocrotirea vietii se indreapta asupra tuturor persoanelor, fie ele sanatoase, bolnave si muribunde, nefiind ingaduit nimanui sa suprime viata cuiva, oricat de grele ar fi suferintele pe care le indura, oricat de putin timp ar mai avea de trait, acest lucru fiind valabil si pentru cazul in care bolnavul isi da consimtamantul. Problema eutanasiei a starnit multe discutii atat in lumea medicala, cat si in cea juridica. Conceptia deontologica a medicinii nu accepta eutanasia, considerand, pe drept cuvant, ca medicul este dator sa faca totul pentru salvarea vietii, chiar si in cazul unor bolnavi suferind de afectiuni grave si nevindecabile. La baza acestei conceptii stau posibilele erori de diagnostic, incertitudinea consimtamantului bolnavului si, mai ales, arogarea de catre medic a unor drepturi in a decide asupra vietii sau mortii, cu care nimeni nu l‑a inzestrat[7]. Viata este ocrotita de legea penala din momentul aparitiei si pana la incetare. Momentul de inceput al vietii persoanei este cel al nasterii. Desi s-ar parea ca determinarea acestui moment este simpla, in realitate nu este asa. Nasterea persoanei, implicit a vietii, fiind un proces format din mai multe etape, in literatura de specialitate s-au exprimat mai multe pareri asupra momentului in care se poate considera ca un om este in viata. Dupa o opinie mai veche, omul era considerat in viata din momentul in care fatul a dobandit, prin nastere, existenta extrauterina independenta, moment pe care il marcheaza respiratia copilului[8]. Sub Codul penal anterior, in literatura noastra de specialitate s-a exprimat si punctul de vedere potrivit caruia, despre un om in viata se poate vorbi nu neaparat din momentul respiratiei copilului, ci chiar din momentul in care copilul se angajeaza in procesul nasterii, prin urmare, inainte ca acesta sa fie expulzat si sa-si inceapa existenta sa extrauterina[9]. Acest punct de vedere a fost reafirmat de unii autori si dupa intrarea in vigoare a Codului penal din 1968, desprinzandu-se concluzia ca suprimarea copilului dupa ce s-a declansat procesul nasterii, chiar daca expulzarea acestuia nu a avut inca loc, constituie omor, adica o infractiune contra vietii[10]. Impotriva acestei pareri s-a sustinut ca dreptul la viata implica existenta vietii; or, despre aceasta se poate vorbi nu din momentul inceperii procesului fiziologic al nasterii naturale, ci abia din momentul cand acest proces, luand sfarsit, copilul este expulzat si isi incepe viata sa extrauterina[11]. In sprijinul acestei pareri s-au invocat si dispozitiile art. 177 Cod penal care, descriind fapta de pruncucidere, arata ca aceasta consta in "uciderea copilului nou-nascut, savarsita imediat dupa nastere ( . )". Consecinta acestui punct de vedere ar fi ca infractiunea de omor n-ar putea fi conceputa decat ca savarsindu-se asupra copilului nascut; daca actiunea s-a desfasurat asupra fatului in curs de expulzare, fapta va constitui infractiunea de intrerupere ilegala a cursului nasterii. Exista si opinia dupa care, nu ar fi posibil sa se fixeze, teoretic si in abstract, momentul aparitiei vietii si, implicit, a dreptului la viata al copilului, acest moment fiind conditionat de particularitatile procesului nasterii in fiecare caz in parte[12]. Impotriva acestei pareri s-ar putea sustine ca oricate particularitati ar prezenta procesul nasterii unui individ sau altul, criteriul dupa care viata incepe odata cu existenta autonoma a copilului si cand acesta s-a desprins de viata intrauterina ramane valabil mai departe, fiind impus de procesul natural al aparitiei vietii. Momentul cand se sfarseste viata, de asemenea, constituie o problema care nu a fost pe deplin elucidata. In ciuda aparentelor si cu exceptia unor cazuri rare, moartea persoanei nu constituie un fapt instantaneu, viata nu paraseste deodata intreaga emisfera cerebrala si, cu atat mai putin, celelalte organe sau tesuturi[13]. Exista situatii de tranzitie ale disparitiei vietii, caracterizate prin soc, colaps, sincopa, coma, agonie, moarte aparenta, cand trecerea spre moartea definita se desfasoara in etape, ca o succesiune de stari care ingreuneaza surprinderea momentului mortii . In mortile violente, prin leziuni traumatice sau diencefalice, agonia poate lipsi, ca si unele morti subite. In alte cazuri insa, cum sunt asfixiile, intoxicatiile cu cianura, bolile cu evolutie supraacuta, agonia este de scurta durata, iar in altele, cum sunt bolile cronice, ca tuberculoza, cancerul si unele intoxicatii, ea este de lunga durata . In raport cu acest spectru larg de situatii concrete in care se desfasoara procesul mortii unei persoane, este dificil de adoptat reguli totusi, medicii iau in considerare doua situatii distincte, si anume: moartea clinica, determinata de incetarea functiilor aparatului respirator si ale aparatului circular, si moartea cerebrala sau biologica, care se instaleaza ceva mai tarziu, dupa o stare de coma cu o durata mai scurta sau mai lunga, in functie de cauza mortii[16]. Intre aceste doua momente, desi functiile sistemului nervos central, respirator si circulator sunt oprite, se poate inca interveni in unele cazuri prin metodele de reanimare ca viata sa fie salvata . Interventia nu mai este posibila dupa ce a intervenit moartea cerebrala sau biologica. In acest sens sunt si prevederile Legii nr. 95/2006 privind reforma in domeniul sanatatii. Ceea ce este obiect material (corpul uman) nu se confunda cu subiectul pasiv care este persoana in viata careia i s‑a suprimat ori s‑a incercat sa i se suprime viata. Dupa consumarea omorului, persoana pierde calitatea de subiect pasiv si devine o victima; din subiect pasiv devine obiect material al infractiunii. In acest caz, obiect material este corpul lipsit de viata al persoanei ucise. In caz de tentativa insa, persoana continuand sa traiasca, trasaturile sale, ca subiect pasiv, se confunda in totul cu cele ale obiectului material. In problematica definirii obiectului material al infractiunii de omor, doctrina si practica judiciara au relevat un aspect care este din ce in ce mai mult dezbatut si in alte tari, si anume: considerarea ca tentativa de omor a unei situatii care, cel putin in dreptul nostru penal de pana acum, era considerata un fapt putativ. Altfel spus, in analiza valorii concrete protejate de legiuitor (obiectul material al infractiunii de omor), s‑a ridicat chestiunea daca reprezinta sau nu o conditie sine qua non faptul ca subiectul pasiv sa fi fost in viata in momentul in care s‑a comis asupra lui elementul material al faptei[18]. B. Subiectii infractiunii. a) Subiect activ al infractiunii poate fi orice persoana, deoarece existenta infractiunii nu este conditionata de vreo calitate speciala a subiectului. In consecinta, infractiunea poate fi savarsita de orice persoana care indeplineste conditiile generale psihofizice ale raspunderii penale. Participatia penala in cazul omorului este posibila sub toate formele: coautorat, instigare si complicitate. Astfel, in cazul coautoratului, in literatura juridica se subliniaza necesitatea unei contributii nemijlocite la fapta a coautorului (fapta consumata ori fapta tentata). Exista o asemenea contributie nemijlocita a coautorului cand acesta savarseste acte care apartin actiunii tipice, specifice laturii obiective a infractiunii date, descrise sau indicate de verbum regens din norma incriminatoare[19]. In cazul omorului vor fi deci astfel de acte orice activitati susceptibile sa produca moartea unei persoane. Astfel, in practica judiciara s‑a decis ca exista coautorat daca mai multe persoane au lovit victima cu un instrument apt de a ucide (cutit, topor, briceag, ciomag etc.), chiar daca numai lovitura unuia dintre participanti a fost mortala; actionand simultan, cu aceeasi intentie de a ucide si completandu‑se unul pe altul, inculpatii sunt coautori[20]. b) Subiect pasiv al omorului este persoana ucisa ca urmare a activitatii faptuitorului, deci cea care sufera raul cauzat prin comiterea infractiunii. Pentru existenta subiectului pasiv al infractiunii de omor este suficient sa se constate ca persoana titulara a valorii ocrotite penal a suferit raul produs prin savarsirea infractiunii, adica moartea sau punerea in pericol a vietii. Dupa consumarea omorului, subiectul pasiv nu mai este o persoana, ci o victima. In literatura de specialitate s‑a subliniat, pe drept cuvant, ca nu trebuie confundat subiectul pasiv al infractiunii, adica persoana vatamata, cu subiectul pasiv de drept civil al infractiunii, respectiv persoana care a suferit paguba in infractiune[21]. Distinctia este importanta, fiindca, daca de cele mai multe ori, persoana vatamata este in acelasi timp si persoana pagubita prin infractiune, exista si cazuri in care cineva poate fi subiect pasiv, deci persoana vatamata, fara sa fie insa si persoana pagubita (de exemplu, copiii victimei unei infractiuni de omor au calitatea de persoane care au suferit o paguba prin infractiune, insa nu au calitatea de persoane vatamate, aceasta calitate avand‑o victima) . 3. Continutul constitutiv A. Latura obiectiva. a) Elementul material se realizeaza, din punct de vedere obiectiv, prin uciderea unei persoane, adica prin orice activitate materiala care are ca rezultat moartea unui om. Elementul material poate consta intr‑o actiune (comisiune) sau intr‑o inactiune (omisiune); in oricare din ipotezele mentionate, aceasta se refera la incriminare, nu la fapta concreta, fiind vorba de un act care sa posede o anume forta distructiva, adica, sa fie apt obiectiv sa provoace moartea persoanei in conditiile date[23]. O asemenea forta distructiva exercitata asupra victimei se poate manifesta sub forma unor actiuni fizico‑mecanice (sugrumare, lovire, taiere, impuscare, intepare, electrocutare etc.), actiuni chimice (otravire), actiuni psihice (socuri psihice) etc. Aceeasi forta distructiva este prezenta si in cazul inactiunii, atunci cand faptuitorul avea obligatia (legala, contractuala, sociala etc.) de a face sau a indeplini actiunea prin care s‑ar fi putut impiedica sau inlatura desfasurarea unor procese de natura sa provoace moartea victimei (de exemplu, prin omisiunea intentionata de hranire a copilului, a unui bolnav sau neputincios, prin lasarea lor in frig, prin neadministrarea medicamentelor, neaplicarea tratamentului necesar unui bolnav etc.), si a dat posibilitatea sa actioneze procesele naturale care au condus la moartea victimei. Actiunea ucigatoare poate fi savarsita in mod direct sau nemijlocit asupra victimei, sau in mod indirect, mijlocit: prin folosirea sau antrenarea unor forte sau energii neanimate sau animate (de exemplu, asmutirea unui caine, folosirea unui animal salbatic, a unei reptile veninoase etc.), sau chiar prin folosirea energiei fizice a victimei, constranse fizic sau moral la aceasta (sa se impuste, sa se injunghie, sa se arunce de la inaltime etc.)[26]. Exista omor si atunci cand faptuitorul, stiind ca victima sufera de cord si ca o emotie puternica ii va provoca moartea, in dorinta de a o ucide, ii provoaca o asemenea emotie[27]. Fapta ucigatoare poate fi savarsita prin orice mijloace sau instrumente. Acestea pot fi clasificate in: mijloace fizice (corpuri contondente, arme albe, arme de foc, explozibile, instrumente taietoare, intepatoare etc.), mijloace chimice (substante chimice care exercita o actiune toxica sau coroziva cauzatoare de moarte asupra organismului uman), precum si mijloace psihice (prin care se provoaca un soc psihic sau stari emotive intense care produc moartea victimei, ca de exemplu, amenintarea grava, surpriza, sperierea, intimidarea, durerea psihica profunda, stresul psihic etc.)[28]. Mijloacele sau instrumentele intrebuintate trebuie sa fie apte pentru savarsirea unei activitati ucigatoare, fie prin ele insele, fie prin intrebuintarea lor in anumite moduri, imprejurari sau conditii[29]. Chiar mijloacele aparent inofensive ar putea fi folosite pentru provocarea mortii unei persoane (de exemplu, faptul de a da cate o bautura indulcita cu zahar unei persoane care sufera de diabet pentru a‑i provoca treptat agravarea bolii si moartea). b) Urmarea imediata. Se stie ca descrierea faptei incriminate mai poate cuprinde pe langa descrierea actiunii (inactiunii) incriminate si aratarea rezultatului acolo unde legiuitorul conditioneaza existenta faptei incriminate de producerea unui rezultat material, conceput ca o entitate exterioara conduitei, diferita, cronologic si logic, de actiune si cauzata de aceasta. In acest caz, rezultatul face parte din descrierea actiunii (din elementul material al laturii obiective) si constituie consecinta, urmarea acesteia; rezultatul face parte, impreuna cu actiunea (inactiunea) din descrierea faptei incriminate[30] si se infatiseaza in cazul infractiunii de omor, sub forma unei modificari a substantei obiectului material, de exemplu, uciderea unei persoane. In cuprinsul descrierii faptei incriminate, rezultatul, de care legiuitorul conditioneaza existenta incriminarii, este aratat, de regula, in mod explicit, prin anumite expresii. In mod exceptional insa, rezultatul poate sa nu fie descris explicit, ci sa apara ca o consecinta a modului cum este descrisa actiunea; aceasta sugereaza, prin ea insasi, necesitatea unui rezultat diferit de actiune in timp si spatiu; in acest mod se infatiseaza rezultatul material la infractiunea de omor. In acest caz, substantivul folosit nu reda numai actiunea, ci si rezultatul, uciderea victimei, consecinta a actiunii (incriminarea cu rezultat comprimat). Incriminarile in care legiuitorul a descris rezultatul explicit sau comprimat in norma de incriminare se numesc incriminari de rezultat, spre deosebire de cele unde lipseste o atare cerinta si care se numesc incriminari de simpla actiune (formale). Delimitarea celor doua categorii de incriminari nu este intotdeauna usor de facut, mai ales in ipoteza incriminarilor cu rezultat comprimat. Unul dintre criterii ar putea fi cel al tentativei terminate; incriminarile la care se poate concepe o atare modalitate a tentativei (chiar daca tentativa nu este pedepsibiIa), vor constitui, incontestabil, incriminari de rezultat si nu de simpla actiune, la care nu este posibila decat tentativa neterminata[31]. Delimitarea este importanta deoarece numai in cazul infractiunilor de rezultat este necesara probarea existentei rezultatului (la infractiunile de simpla actiune urmarea imediata este implicita actiunii); tot astfel, legatura de cauzalitate nu trebuie stabilita decat in cazul in care norma de incriminare prevede necesitatea producerii unui rezultat; exista si alte consecinte legate de aceasta delimitare (de exemplu, in privinta prescriptiei raspunderii penale, a aplicarii legii penale in timp etc.)[32]. In doctrina penala se discuta despre un sens restrans al notiunii de rezultat (si care ar coincide cu rezultatul descris in norma de incriminare) si de un sens larg al notiunii de rezultat, acela care ar putea fi conceput si la incriminarile de simpla actiune si care ar consta in simpla savarsire a actiunii. Acest sens larg al notiunii de rezultat este folosit in legea penala romana atunci cand defineste intentia si culpa prin expresia "prevede rezultatul" sau "nu prevede rezultatul". Daca in aceste cazuri s‑ar avea in vedere notiunea de rezultat in sens restrans, ar fi exclusa posibilitatea ca in norma de incriminare sa se prevada cerinta vinovatiei in raport cu incriminarile formale. In realitate, expresiile citate se refera la notiunea de rezultat in sens larg, si anume, rezultatul ca finalitate a actiunii, si care cuprinde atat ipoteza in care rezultatul este urmarea actiunii, cat si ipoteza cand rezultatul coincide cu insasi actiunea[33]. Aceste semnificatii ale notiunii de rezultat trebuie diferentiate de notiunea de rezultat conceput ca o relatie logico‑juridica intre actiune si valoarea sociala protejata de legea penala (obiectul juridic). Legiuitorul nu incrimineaza decat acele actiuni (inactiuni) care aduc atingere valorilor sociale ocrotite; in acest sens, toate incriminarile presupun ab initio un rezultat logico‑juridic, acela care se rasfrange asupra valorilor sociale ocrotite[34]. Acest rezultat, fiind implicat in orice incriminare, nu apare necesitatea de a fi probata nici existenta sa si nici a legaturii de cauzalitate intre actiune si rezultat. Nu s‑ar putea opera cu sensul mentionat al notiunii de rezultat nici pentru a defini intentia si culpa, deoarece prevederea rezultatului care sta la baza acestor procese psihice trebuie raportata la consecintele firesti, nemijlocite ale actiunii (inactiunii) faptuitorului si nu la valorile sociale ocrotite de lege . Actul de violenta devine relevant, sub aspectul infractiunii de omor, in momentul in care se produce rezultatul, constand in moartea victimei. In lipsa lui, actul de violenta poate fi luat in considerare ca element al tentativei de omor sau al altei infractiuni de violenta, dar nu ca element constitutiv al infractiunii de omor. Infractiunea de omor fiind o infractiune de rezultat, se cere deci producerea unui rezultat determinat, indiferent daca moartea s‑a produs chiar in timpul efectuarii activitatii de ucidere, imediat dupa aceasta sau mai tarziu. c) Legatura de cauzalitate. Intre activitatea desfasurata de faptuitor si moartea victimei trebuie sa existe un raport de cauzalitate. In descrierea faptei de omor nu apare o expresie anume care sa sugereze legatura cauzala, insa aceasta rezulta, implicit, din descrierea actiunii (fiind o actiune cu rezultat comprimat). De exemplu, substantivul derivat dintr‑un verb - uciderea - folosit in descrierea faptei de omor, arata nu numai in ce consta actiunea incriminata, dar si rezultatul si, implicit, potentele cauzale ale actiunii . Dar chiar atunci cand in descrierea faptei incriminate este exprimata explicit cerinta legaturii cauzale, legiuitorul nu clarifica in niciun mod continutul acestei relatii; o atare indatorire revine doctrinei penale. In acest sens, s‑au exprimat multiple pareri asupra modului de izolare a legaturii cauzale, considerandu‑se ca poate avea caracter cauzal, din ansamblul conditiilor fenomenului, conditia eficienta, conditia preponderenta, conditia ilicita, conditia tipica, conditia indispensabila etc.[37] In dreptul angloamerican s‑a exprimat ideea ca are caracter cauzal conditia cea mai apropiata si in relatie directa si imediata cu rezultatul (proximate causae) Teoria dominanta considera ca, de regula, este cauza a rezultatului orice actiune care a constituit conditia necesara producerii rezultatului (conditia sine qua non)[39] Pentru a nu se ajunge la concluzii absurde (regressus ad infinitum), printr‑o interpretare extensiva a sferei conditiilor necesare (de pilda, ar putea fi considerati conditie‑cauza a mortii victimei chiar parintii subiectului, deoarece, fara existenta acestora n‑ar fi putut aparea pe lume infractorul), s‑a propus introducerea unor corective care sa limiteze cercul conditiilor cauza. Acest rol, intr‑o conceptie, ar putea sa‑l joace vinovatia, in sensul ca numai conditia necesara creata de o persoana care a actionat cu vinovatie ar putea avea caracterul de cauza. O asemenea conceptie ar conduce la o evaluare subiectiva a relatiei cauzale, desi, principial, aceasta are caracter obiectiv.[40] In doctrina s‑a admis si un alt corectiv, anume al caracterului adecvat, al conditiei necesare de a provoca rezultatul, in sensul de a se verifica, pe baza unei judecati ex ante daca, in raport cu experienta comuna de viata, actiunea (inactiunea) analizata drept conditie a rezultatului era in stare sa provoace, prin ea insasi, rezultatul . In aceasta viziune, de pilda, legatura de cauzalitate nu ar fi inlaturata, chiar daca au survenit complicatii ale bolii victimei, in masura in care se stabileste ca actiunea inculpatului a fost apta, prin ea insasi, sa conduca la producerea rezultatului[42], altfel zis, daca ceea ce agentul a realizat se gasea, ca posibilitate, chiar in actiunea comisa.
Tot ca un asemenea corectiv, pentru a evita excesele teoriei conditiei necesare, s‑a propus selectarea conditiei‑cauza din ansamblul conditiilor rezultatului, prin analiza cerintelor continutului incriminarii, considerand ca acesta releva cu suficienta care trebuie sa fie conditia completa cu rol cauzal (teoria relevantei), limitand corespunzator cercul persoanelor susceptibile sa raspunda pentru o infractiune determinata[43]. Dar chiar si cu aceste corective n‑au fost remediate insuficientele conceptiei conditiei necesare. Asa de pilda, s‑a observat ca rezultatul poate sa fie produs nu numai printr‑o cauza unica, ci si printr‑o pluralitate de cauze (concauze). In aceasta situatie, in calitate de concauze ar putea aparea atat o cauza necesara, cat si o cauza nenecesara care s‑a alaturat celei necesare; ca urmare, chiar si o conditie nenecesara poate fi considerata cauza (de exemplu, daca mai multe persoane urmaresc si lovesc victima, actiunea tuturor va fi considerata cauza a rezultatului, desi este posibil ca numai lovitura unuia dintre participanti sa fi fost mortala si sa constituie cauza necesara a rezultatului). De asemenea, s‑a remarcat ca cerinta conditiei de a fi necesara (sine qua non), poate fi indeplinita numai daca, in prealabil, s‑a cunoscut cauza rezultatului; numai atunci se poate afirma daca o conditie a fost necesara producerii rezultatului sau nu. In ipoteza inversa (daca nu se cunoaste cauza rezultatului), nu se poate afirma daca o anumita conditie a fost necesara (asa de exemplu, pana cand expertii nu au ajuns la un acord in privinta efectului thalidomidei asupra embrionului nu s‑a putut determina nici conditia necesara a rezultatului ilicit)[44]. Jurisprudenta a mai invederat situatii cand o conditie a atras raspunderea penala a subiectului fara ca, in realitate, aceasta sa fi fost, cauzal, legata de rezultat si fara sa fi avut loc o selectie prin procedura eliminarii, a cauzei necesare din ansamblul conditiilor rezultatului. Dar chiar in acele situatii unde judecatorii au urmarit sa identifice cauza reala a fenomenului dintr‑un ansamblu complex de conditii, s‑a dovedit ca simpla lor experienta nu este suficienta, fiind necesar sa se apeleze la persoane de specialitate care sa determine legatura cauzala dintre actiune si rezultat, orientand, implicit, solutia juridica (de exemplu, daca A si B toarna cate o cantitate de otrava in ceasca lui C, fara sa stie unul de altul si victima moare, conditia care a produs rezultatul nu poate fi stabilita decat prin analiza cantitatii si calitatii otravii varsate de fiecare dintre agenti si a efectului acesteia asupra organismului victimei; numai astfel se va stabili cine raspunde pentru infractiunea consumata de omor si cine pentru tentativa la aceasta infractiune). Aceste insuficiente ale teoriei conditiei necesare par sa justifice tendinta unor autori de a renunta la cerinta unei legaturi cauzale a conditiei necesare cu rezultatul[45]. B. Latura subiectiva. Omorul se savarseste cu intentia de a suprima viata unei persoane, adica, fie cu intentie directa, atunci cand faptuitorul a prevazut rezultatul actiunii sale (moartea victimei) si a urmarit producerea acestuia, fie cu intentie indirecta, cand faptuitorul a prevazut rezultatul actiunii sale si fara a‑l urmari, a acceptat totusi posibilitatea survenirii acestuia. In practica judiciara, intentia de ucidere se deduce din materialitatea actului (dolus ex re) care, in cele mai multe cazuri, releva pozitia infractorului fata de rezultat. Demonstreaza astfel intentia de ucidere: perseverenta cu care inculpatul a aplicat victimei numeroase lovituri cu piciorul si cu un lemn care au cauzat leziuni osoase grave si ruperi pulmonare[46]; multitudinea loviturilor si locul aplicarii lor, unele interesand regiuni vitale ale corpului (cord, rinichi, ficat) ; aplicarea unei singure lovituri in regiunea gatului, in profunzime ; intensitatea cu care loviturile au fost aplicate si repetarea lor pe tot corpul victimei, folosindu‑se un obiect dur . Rezultatul, constand in moartea victimei, poate fi produs si ca urmare a contributiei unor procese naturale care se petrec in corpul victimei; avem in vedere transformarile din organismul victimei in momentul savarsirii faptei; pentru batrani, copii, femei, bolnavi, infirmi sunt suficiente acte minime de violenta, pentru producerea rezultatului mortal; ca urmare, intentia de a ucide se releva si din modul de a actiona al faptuitorului, cunoscand starea victimei asupra careia actioneaza. Astfel, inculpatul care loveste pe socrul sau in varsta de 75 de ani cauzandu‑i o hemoragie meningocerebrala, exteriorizeaza intentia de a ucide, nu de vatamare corporala[50], faptul de a lovi doar cu palma pe o fetita de doua luni, dar in mod repetat, ceea ce a provocat fractura boltii craniene si moartea ei, constituie infractiunea de omor, iar nu aceea de loviri sau vatamari cauzatoare de moarte . Atat in literatura de specialitate[52], cat si in practica judiciara , s‑a aratat ca pozitia psihica a faptuitorului trebuie stabilita in fiecare caz, in raport cu imprejurarile concrete si, indeosebi, in raport cu instrumentul folosit de faptuitor (instrument apt sau nu de a produce moartea), cu regiunea corpului lovita (o zona vitala sau nu), cu numarul si intensitatea loviturilor (o singura lovitura sau mai multe lovituri aplicate cu mare intensitate), raporturile dintre infractor si victima anterioare savarsirii faptei (raporturi de dusmanie sau raporturi de prietenie), atitudinea infractorului dupa savarsirea faptei (a incercat sa dea un prim ajutor victimei sau a lasat‑o in starea in care a adus‑o). De asemenea, s‑a subliniat ca este necesara luarea in considerare a tuturor acestor imprejurari si nu numai a unora, deoarece, chiar daca unele imprejurari par concludente, privite in mod izolat, pot duce totusi la o incadrare juridica gresita a faptei. Astfel, de exemplu, imprejurarea ca faptuitorul a folosit un cutit, deci arma alba apta de a produce moartea victimei, nu este suficienta pentru determinarea intentiei de a ucide, deoarece cu un astfel de instrument se poate realiza si intentia de a produce numai vatamari corporale. Daca acestei imprejurari i se adauga si altele, de exemplu, lovirea victimei in zona inimii, in mod repetat si cu mare intensitate - se va retine, fara nicio dificultate, ca faptuitorul a actionat cu intentia de a ucide . Latura subiectiva a omorului nu include cerinta savarsirii faptei dintr‑un anumit mobil. Aceasta inseamna ca infractiunea exista, chiar daca nu s‑a stabilit mobilul savarsirii faptei[55]. Cu toate acestea, instanta de judecata va fi preocupata sa stabileasca, in fiecare caz, mobilul faptei, deoarece acesta influenteaza gravitatea faptei si, prin urmare, poate contribui la realizarea unei juste individualizari judiciare a pedepsei. Daca pentru existenta omorului simplu este indiferent mobilul savarsirii faptei, in schimb, savarsirea omorului din interes material, de pilda, este o imprejurare care atribuie infractiunii caracter calificat [art. 175 lit. b) C.pen.]. Omorul nu este conditionat, in forma sa simpla, nici de savarsirea faptei intr‑un anumit scop. Chiar daca scopul urmarit de faptuitor consta, de exemplu, in curmarea suferintelor fizice ale victimei, care sufera de o boala incurabila, fapta va constitui infractiune[56]. intrucat scopul, ca si mobilul, influenteaza periculozitatea sociala a faptei si a faptuitorului, instanta de judecata va fi preocupata sa‑l stabileasca in fiecare caz, tot in vederea unei juste individualizari judiciare a pedepsei. Un anumit scop care, potrivit aprecierii legiuitorului, confera un grad de pericol social mai ridicat omorului, este prevazut ca circumstanta agravanta [art. 175 lit. g) si h) C.pen.]. Dupa unii autori, eroarea asupra persoanei victimei nu are nicio influenta asupra vinovatiei faptuitorului si nu inlatura raspunderea sa penala, deoarece aceasta eroare nu are caracter esential, adica nu se refera la o imprejurare de care depinde caracterul penal al faptei[57]. Se sustine ca legea penala apara viata oricarei persoane, in genere, astfel ca eroarea agentului asupra identitatii victimei nu are relevanta penala. Intr‑o alta viziune, se sustine ca eroarea asupra subiectului pasiv n‑are relevanta decat atunci cand agentul actioneaza cu vointa de a ucide orice persoana pe care ar intalni‑o[58]. In acest caz, nu va interesa persoana victimei asupra careia s‑a manifestat vointa generica de a ucide a subiectului; tot astfel, daca agentul a actionat cu intentie indirecta, acceptand riscul sa ucida orice alta persoana in locul aceleia pe care, nemijlocit, urmarea sa o ucida. In aceste cazuri, se poate vorbi despre existenta unui dol impersonal . Se poate extinde insa ideea dolului impersonal dincolo de aceste limite? Daca in compunerea procesului psihic care a condus la decizia agentului de a atinge un anumit rezultat (uciderea unei persoane), intra uneori trasaturile unei persoane "in general" pe care urmareste sa o suprime, n‑ar putea exista si situatii in care agentul sa urmareasca suprimarea vietii unui subiect bine identificat, tocmai trasaturile specifice ale acestuia, relatiile sale cu subiectul, sa fie cele care sa determine, hotarator, pe agent de a actiona violent pana la suprimarea vietii victimei. Ideea uciderii unei persoane "in general", n‑ar putea fi factor dinamizator al vointei agentului decat in cazuri rare si numai la persoane la care uciderea a devenit o obisnuinta sau o profesie; in toate celelalte cazuri, el isi concentreaza eforturile sale pentru a comite un fapt istoric determinat (sa ucida o anumita victima) si nu sa produca un rezultat echivalent celui tipic, prevazut in norma de incriminare; ca urmare, el n‑ar putea raspunde decat pentru suprimarea intentionata a acestei persoane . S‑ar putea sustine ca intentia agentului trebuie sa fie concreta, sa se refere la un obiect individualizat dupa trasaturi obiective, ea nu se poate referi la categorii de obiecte. Chiar daca i s‑ar reprosa agentului ca din vina lui s‑a produs confuzia asupra identitatii subiectului pasiv, aceasta ar implica culpa acestuia, nu intentia. Aceste argumente par sa justifice teza contrara in solutionarea ipotezelor de error in persona, si anume, existenta tentativei de omor in raport cu victima aflata in reprezentarea agentului si infractiunea de ucidere din culpa in ce priveste victima efectiv suprimata[61]. Infractiunea de omor exista si atunci cand faptuitorul isi indreapta actiunea asupra unei persoane pe care vrea s‑o ucida, dar, datorita unei gresite manipulari a instrumentului folosit sau altor cauze accidentale, rezultatul urmarit se produce asupra unei alte persoane (aberratio ictus, ipoteza monoagresiva). Tot astfel, cand datorita cauzelor de mai sus are loc moartea, atat a victimei aflate in reprezentarea agentului, cat si a unei alte persoane (aberratio ictus, ipoteza biagresiva), sau cand agentul a lezat mai multe persoane pe langa victima initiala (aberratio ictus ipoteza pluriagresiva) . In conceptia unor autori, aberratio ictus in forma sa monoagresiva, ar trebui sa fie asimilata cu error in persona si sa primeasca aceeasi solutie juridica. Agentul va raspunde, in raport cu victima reala, pentru infractiunea consumata de omor si care s‑ar fi retinut si daca nu se producea eroarea de executie in raport cu victima aflata in reprezentarea agentului . In realitate, intre cele doua situatii exista o anumita deosebire; in cazul erorii asupra persoanei, reprezentarea agentului este alterata, insa executarea este perfecta, pe cand in cazul aberratio ictus reprezentarea agentului este corecta, insa executia este gresita. Este comun insa, atat situatiei denumite aberratio ictus, cat si erorii asupra persoanei subiectului pasiv, faptul ca agentul a urmarit savarsirea unui fapt concret, determinat, impotriva unei victime anume si nu sa ajunga la un rezultat echivalent celui descris in norma de incriminare; daca agentul ar fi avut in reprezentare si rezultatul efectiv produs, el ar fi raspuns pentru omor cu intentie indirecta, ori pentru culpa cu previziune in raport cu victima efectiv lezata; daca nu a avut in vedere si posibilitatea acestui rezultat, extinderea intentiei agentului constituite numai in raport cu victima aflata in reprezentarea sa, la victima efectiv lezata apare la fel de discutabila ca in cazul erorii asupra identitatii subiectului pasiv[64]. In doctrina germana, ipoteza de mai sus este considerata ca dand nastere unui concurs formal de infractiuni (tentativa la infractiunea de omor, in raport cu victima aflata in reprezentarea agentului, si o infractiune din culpa in raport cu victima reala)[65]. In doctrina italiana,
reglementarea in vigoare (art. 4. Forme. Modalitati. Sanctiuni A. Forme. Infractiunea de omor, fiind o infractiune comisiva (care poate fi realizata atat prin actiune, cat si prin inactiune) si o infractiune materiala conditionata de producerea unui rezultat distinct de actiune in timp si spatiu si determinat de aceasta, este susceptibila de desfasurare in timp si deci de forme imperfecte, cum ar fi actele preparatorii sau tentativa[67]. Actele preparatorii nu se pedepsesc,
in schimb, tentativa se pedepseste potrivit Tentativa la infractiunea de omor poate fi intrerupta atunci cand activitatea autorului a fost oprita si impiedicata sa se desfasoare din cauze exterioare vointei faptuitorului. Spre exemplu, in practica judiciara s‑a retinut tentativa intrerupta la infractiunea de omor in sarcina unei persoane care a aplicat victimei doua lovituri de cutit in zona toracelui, dupa care a fost imobilizat de catre cei prezenti[68]. Infractiunea de omor poate imbraca si forma tentativei perfecte, care se realizeaza atunci cand actiunea tipica a fost executata in intregime, dar rezultatul - moartea victimei - nu s‑a produs. Spre exemplu, in practica judiciara s‑a decis ca exista o asemenea modalitate cand faptuitorul a aruncat victima de la etajul 5 al unei cladiri, actiune care nu s‑a soldat cu moartea victimei datorita faptului ca a cazut intamplator pe un sol afanat si cu vegetatie[69]. De asemenea, s‑a retinut frecvent tentativa perfecta la infractiunea de omor in cazurile in care, prin modul in care a actionat asupra victimei, infractorul a pus intentionat in pericol viata acesteia, dar rezultatul socialmente periculos, respectiv moartea, nu s‑a produs datorita interventiilor medicale prompte si calificate . Tentativa la infractiunea de omor poate imbraca si modalitatea tentativei relativ improprie, care se caracterizeaza prin caracterul impropriu sau inapt al mijloacelor folosite, precum si prin lipsa obiectului de la locul unde faptuitorul credea ca se afla. In practica judiciara s‑a retinut aceasta modalitate a tentativei in situatia cand faptuitorul, pentru a suprima viata victimei, i‑a administrat o doza de otrava insuficienta[71] sau atunci cand, in vederea uciderii unor persoane, infractorul a folosit o cantitate insuficienta de explozibil, pe care a plasat‑o defectuos sub cladirea in care se aflau victimele . Tentativa de omor poate fi comisa si cu intentie indirecta, daca inculpatul a aplicat victimei mai multe lovituri, cu obiecte grele, din care unele asupra capului, si cu intensitate, prevazand posibilitatea mortii victimei, rezultat pe care, desi nu l‑a dorit, l‑a acceptat[73] sau daca inculpatul s‑a indreptat cu tractorul asupra victimei in viteza spre a o calca ori daca inculpata a lovit victima cu cutitul in abdomen provocandu‑i leziuni interne . Este discutabil daca tentativa se poate comite si cu intentie indirecta. Intr‑o opinie, s‑a motivat ca, in cazul tentativei, exista acelasi continut subiectiv ca si in cazul infractiunii consumate, deoarece tentativa nu este decat un fragment dinamic din actiunea tipica susceptibila sa conduca la consumarea infractiunii; ca atare, tocmai ca infractiunea consumata, tentativa poate fi comisa si cu intentie indirecta . Impotriva acestui punct de vedere s‑ar putea sustine ca, potrivit art. 20, in redactarea actuala, tentativa consta in punerea in executare a hotararii de a comite infractiunea, de unde se deduce ca numai actele care releva intentia directa a inculpatului ar putea avea caracterul de acte de executare ale unei infractiuni si ar fi susceptibile, in caz de intrerupere ori neproducere a rezultatului, sa constituie tentativa la infractiunea respectiva[77]. Hotararea de a comite infractiunea face parte din continutul psihic al intentiei, autorul prevede rezultatul faptei si urmareste producerea lui. A urmari producerea rezultatului inseamna a da expresie, prin conduita exterioara, hotararii de a comite o fapta determinata. In cazul hotararii indirecte, autorul urmareste (este hotarat) sa obtina un alt rezultat (care poate fi si licit), insa admite posibilitatea survenirii si a unui rezultat care sa‑i atraga raspunderea penala, iar pe acesta, desi il prevede, nu il urmareste, ci numai il accepta ca o consecinta posibila a actelor de executare indreptate spre obtinerea primului rezultat. De aceea, asemenea acte de executare (indreptate spre obtinerea unui rezultat care este numai acceptat si nu urmarit), s‑ar parea ca nu se inscriu in continutul art. 20 si nu ar trebui sa atraga raspunderea penala, daca au fost intrerupte ori nu si‑au produs efectul. Faptuitorul ar putea raspunde in acest caz, numai odata cu consumarea faptei si producerea rezultatului prevazut, dar pe care nu l‑a urmarit, deoarece numai in acest moment rezultatul posibil si acceptat a devenit relevant din punct de vedere juridic.[78] Avem rezerve daca prin notiunea de "hotarare" folosita de legiuitor in art. 20 se exprima intentia sub ambele forme, asa cum se sustine in prima opinie, si daca s‑ar putea vorbi de hotarare chiar in cazul intentiei indirecte. S‑ar parea ca notiunea de hotarare, la care face referire art. 20, are in vedere numai rezultatul aflat in reprezentarea faptuitorului, nu si actiunea prin care acesta va ajunge la aceasta finalitate. Actiunea, chiar susceptibila de rezultate multiple, ar putea sa reflecte o anumita hotarare a faptuitorului, dar ceea ce intereseaza, in raport cu prevederile art. 20, ar fi rezultatul urmarit si pe care faptuitorul este hotarat sa‑l realizeze. Or, a fi hotarat sa realizeze rezultatul, implica, in sensul art. 20, intentia directa. Dar, aparand pe legiuitor in fata unei posibile neintelegeri a continutului notiunii mentionate, nu inseamna ca dezaprobam practica instantelor care, asa cum s‑a aratat, considera ca tentativa nu este incompatibila cu intentia indirecta. In sprijinul acestei solutii s‑ar putea arata ca fiecare act de executare a faptei are acelasi caracter, ca si fapta in ansamblul ei. Fiecare act de executare are vocatia sa realizeze, atat rezultatul urmarit, cat si pe cel acceptat. De aceea, intreruperea acestor acte trebuie sa atraga raspunderea penala a autorului, daca tentativa pentru infractiunea respectiva este pedepsibila, indiferent daca faptuitorul a urmarit producerea rezultatului, ori numai a acceptat realizarea lui. Deosebirea dintre infractiunea consumata si cea tentata fiind numai de ordin cantitativ, nu calitativ (relatia dintre ele fiind aceea de la intreg la parte), nu s‑ar putea opune conditiile subiective de tragere la raspundere pentru savarsirea intregului acelora care privesc partea. O asemenea rezolvare ar trebui consacrata si in cuprinsul art. 20 prin modificarea corespunzatoare a acestor prevederi. Asa de pilda, s‑ar putea inlocui expresia "punerea in executare a hotararii de a savarsi infractiunea" cu expresia "punerea in executare a intentiei de a savarsi infractiunea". Infractiunea de omor se consuma in momentul in care activitatea de ucidere a produs urmarea imediata, adica moartea victimei. Pana la producerea acestui rezultat, care poate surveni la un oarecare interval de timp dupa efectuarea activitatii de ucidere, fapta constituie o tentativa de omor si va fi urmarita ca atare, sub rezerva schimbarii incadrarii in cazul cand, ulterior, se va produce consumarea. B. Modalitati.
Infractiunea de omor prevazuta in art. C. Sanctiuni.
Infractiunea de omor in forma sau varianta sa tipica se
pedepseste cu inchisoare de la 10 la 20 de ani si interzicerea unor
drepturi din cele prevazute in art. Este interesanta si definitia omorului data de juristul englez I. Coke in sec. al XVII‑lea: "cand un om cu memoria sanatoasa si la varsta la care raspunde pentru faptele sale ucide pe nedrept, cu premeditare sau intentionat orice fiinta rationala []" ("Royal Common on Capital Punishment", Report C.M.D., No. 8932 at 26/1953, Codul penal Model American - Philadelphia PA, The American Law Institute). A se vedea: V.
Belis, Medicina legala, Ed.
Teora, Bucuresti, 1992, p. 18; A.
Boroi, Unele
legislatii penale admit o atenuare a raspunderii penale in caz de
omor, la rugaminte sau din mila. Codul penal roman nu admite
eutanasia. Despre eutanasie, a se vedea pe larg A. Boroi, Euthanasia - concept, controverse si reglementare,
R.D.P. nr. 2/1995, p. 16. Alte legislatii (a se vedea Australia, Olanda,
Columbia sau Spania), recunosc atat dreptul individului la eutanasie (prin
interventia medicului care ii administreaza substanta
letala), cat si dreptul la sinucidere cu asistenta medicului.
Dupa legea olandeza (adoptata in aprilie 2001), solutiile
de mai sus nu atrag raspunderea penala a persoanelor implicate in
moartea subiectului, cu conditia ca suferinta sa fie
ireversibila si de nesuportat, pacientul sa afirme, repetat
si voluntar cererea, actiunea sa fie justificata medical,
sa existe o a doua opinie medicala din partea unui specialist
independent in cazul respectiv. A se vedea pe larg A se vedea: Gr. Rapeanu, Manual de drept penal al R.P.R., Partea speciala, Bucuresti, 1960, p. 73; B. Braunstein, Drept penal al R.P.R., Partea speciala, Iasi, 1959, p. 135. A se vedea O.A. Stoica, op. cit., p. 64; C. Barbu, Ocrotirea persoanei in dreptul penal, Ed. Scrisul Romanesc, Craiova, 1976, p. 35. A se vedea: C. Bulai, op. cit., p. 116; M. Basarab, L. Moldovan, V. Suisan, Drept penal, Partea speciala, vol. I, Cluj-Napoca, 1985, p. 49. A se vedea: T. Vasiliu si colab., op. cit., p. 70; I. Dobrinescu, Infractiuni contra vietii persoanei, Ed. Academiei Romane, Bucuresti, 1987, p. 23. A se vedea R. Kallmann, Rechtsprobleme bei der Organtransplantation Straf und Zivilrechtliche Erwagungen, in Zeitschrifft fur das gesamte Familienrecht nr. 11/1969, p. 576. A se vedea A. Filipas, Despre convertirea faptului putativ in tentativa in materia infractiunii de omor, R.D.P. nr. p. 54. A se vedea: A.
Boroi, Drept penal. Partea
generala, Ed. All Beck, Bucuresti, 2001, Trib. Suprem, sectia penala, decizia nr. 1362/1983, Repertoriu alfabetic de practica judiciara in materie penala pe anii 1981‑1985, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, 1982, p. 202; Trib. Suprem, sectia penala, decizia nr. 360/1979, R.R.D. nr. 10/1979, p. 66; Trib. Suprem, sectia penala, decizia nr. 467/1978, R.R.D. nr. 7/1978, p. 53. A se vedea R.
Pannain, Manuale di diritto
penale. Parte generale, vol. I, Torino, 1967, A se vedea: V. Dongoroz si colab., op. cit., vol. III, p. 214; Trib. Suprem, sectia penala, decizia nr. 156/1992, Dreptul nr. p. 80. A se vedea: Gh.
Mateut, Drept penal special.
Sinteza de teorie si practica
judiciara, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1999, p. 65; Trib. Suprem,
sectia penala, decizia nr. 625/1987,
C.D. 1987, A se vedea Gh. Scripcaru, T. Ciornea, N. Ianovici, Medicina si drept, Ed. Junimea, Iasi, 1979, p. 54. A se vedea: V. Dongoroz, vol. I, op. cit., p. 105; G. Bettiol, Diritto penale, Parte generale, ottava editione, CEDAM, Padova, 1973, p. 225; G. Stefan, G. Levasseur, B. Bouloc, Droit penal general, troisième édition, Dalloz, Paris, 1998, p. 226; R. Maurach, Oeutsehes Strafreeht, Aligemeiner Teil, 3 Auflage, C.F. Muller, Karlsruhe, 1965, p. 159; H. Jescheck, Lehrbueh des Strafrechts, Aligemeiner Teil, Vierte Auflage, Duncker und Humblot, Berlin, 1988, p. 237; M. Donini, Il lecito e colpevolezza nell imputazione del reato, Giuffre editore, Milano, 1991, p. 245, subliniaza ca acolo unde legiuitorul a pretins producerea unui rezultat separat de actiune nu se poate nega caracterul autonom al acestuia; se legitimeaza astfel si clasificarea infractiunilor in infractiuni de rezultat si de simpla actiune; G. Williams, Criminal Law, The General Part, second edition, Stevens and Sons Limited, London, 1961, p. 17, mentioneaza ca moartea victimei in cazul omorului nu va fi suficienta numai prin simpla actiune desfasurata in circumstantele cerute de lege, ci trebuie sa se produca si rezultatul, precum si legatura de cauzalitate intre actiune si rezultat. A se vedea: Ibidem, p. 142, 153; C. Bulai, op. cit., p. 173; H. Jescheck, op. cit., p. 202, arata ca desi s‑a spus ca o fapta este incriminata numai daca a produs un rezultat trebuie sa se tina seama de realitatea legislativa care arata ca unele fapte sunt incriminate fara a se cere existenta unui rezultat (de exemplu: fapta are un caracter compromitator) si pe care legea le incrimineaza chiar fara a astepta sa se produca un rezultat. In cazul acestor infractiuni nu poate fi de conceput decat tentativa imperfecta. A se vedea: F.
Mantovani, Diritto penale. Parte
generale, seconda edizione, CEDAM, Padova, 1988, p. 166; T. Padovani, Diritto penale, Giuffre editore. Milano, 1990, p. 147; acesta
face deosebirea intre rezultatul in sensul naturalist si rezultatul in
sens juridic; A se vedea: T. Padovani, op. cit., p. 150; V. Dongoroz si colab., op. cit., vol. I, p. 117, autorul subliniaza ca prin "rezultatul faptei" se intelege urmarea fireasca, imediat produsa printr‑o modificare in lumea exterioara; C. Bulai, op. cit., p. 131. A se vedea: H. Blei, Strafrecht 1, Allgemeiner Teil, 18 Auflage, C.H. Beck, Munchen. 1983, p. 57; F. Mantovani, op. cit., p. 170; nu trebuie sa se confunde fapta constand intr‑o actiune cu rezultat comprimat cu fapta incriminata care se epuizeaza prin insasi actiunea descrisa de legiuitor si a carei existenta nu este conditionata explicit sau implicit de producerea unui rezultat. In aceste din urma situatii nu este de conceput existenta legaturii cauzale. S‑ar putea sustine, prin urmare, ca legatura cauzala nu este specifica oricarei incriminari, ci numai acelora in care actiunea descrisa este conditionata de producerea unui rezultat distinct de actiunea insasi, fie ca acest rezultat apare explicit descris de legiuitor (regula generala), fie ca el rezulta implicit din verbum regens (exceptia); H. Jescheck, op. cit., p. 249, subliniaza ca actiunea si rezultatul in infractiunile de rezultat nu sunt autonome, ci legate intre ele prin legatura de cauzalitate; G. Antoniu, op. cit., p. 98. A se vedea: V.
Dongoroz, op. cit., p. 225;
G. Antoniu, op. cit., p. 109; H. Blei,
op. cit., A se vedea: J. Hall,
General principles of Criminal Law, edition
Balabs Merriel, Indianapolis, New‑York, 1960. p. 247; Model Penal Code and Commentaries, Parte
III, In acelasi sens este si jurisprudenta romana: exista legatura de cauzalitate daca fara existenta actiunii ilicite de a lovi pe victima nu s‑ar fi produs rezultatul mortal (Trib. Suprem, sectia penala, decizia nr. 98/1974, R.R.D. nr. 12/1974, p. 66; Trib. Suprem, sectia penala, decizia nr. 2068/1980, R.R.D. nr. 7/1981, p. 61). A se vedea: G. Bettiol, op. cit., p. 251; R. Merle, A. Vitu, op. cit., p. 420; autorii arata ca jurisprudenta franceza foloseste frecvent criteriul vinovatiei pentru a identifica cauza dintre conditiile necesare. In realitate, legatura de cauzalitate nu poate fi conceputa decat intre actiunea faptuitorului privita in complexitatea ei psiho‑fizica si rezultat, fara a rezolva totodata si problema vinovatiei; aceasta din urma se raporteaza la un rezultat care s‑a dovedit ca a fost deja cauzat de faptuitor. Odata cu analiza actiunii se va verifica si daca faptuitorul a avut reprezentarea legaturii de cauzalitate dintre actiunea sa si rezultat. A se vedea, in acest sens, si C. Bulai, op. cit., p. 138. Autorii americani isi propun, de asemenea, sa separe problema relatiei cauzale de cea a vinovatiei; Model Penal Code and Commentaries, I/1, op. cit., p. 255. A se vedea: R.
Maurach, op. cit., p. 167; H. Jeschech, op. cit., p. 256; G.
Settiol, op. cit., p. 256; H. Slei, op. cit., p. 103; R.
Merle, A. Vitu, op. cit., p.
417; F. Mantovani, op. cit., In acest sens s‑a decis si de instantele
romane: nu intrerupe legatura de cauzalitate neaplicarea unei terapii
complete de catre organele medicale, daca se constata ca
fara actiunea inculpatului moartea victimei nu s‑ar fi
produs (Trib. Suprem, sectia penala, decizia A se vedea H. Jescheck, op. cit., p. 249; autorul arata ca relatia dintre actiune si rezultat nu trebuie sa fie intotdeauna cauzala pentru a atrage raspunderea agentului, mai ales ca o atare relatie nu este intotdeauna suficienta pentru atribuirea raspunderii penale, agentului. Dupa parerea sa, relatia cauza‑efect nu este esentiala pentru dreptul penal, ci numai chestiunea daca s‑ar putea imputa agentului rezultatul din punctul de vedere al unei sanctionari echitabile; or, aceasta presupune o verificare a realitatii dupa criterii normative, nu cauzale. Atribuirea obiectiva a unui rezultat agentului nu trebuie sa aiba la baza intotdeauna cauzalitatea; uneori imputabilitatea trebuie recunoscuta chiar in afara cauzalitatii; acesta nu constituie o conditie necesara imputabilitatii. Acela care impiedica pe altul sa dea ajutor unui accidentat, lasand sa se produca rezultatul mortal, nu reprezinta o cauza reala a rezultatului, ci o cauza ipotetica, probabila. Alteori, este imputabil un rezultat chiar daca numai partial exista si o legatura cauzala ori daca rezultatul a fost provocat de agent impreuna cu alte persoane, actiunea sa neavand caracter necesar. T.M.B., sectia a II‑a penala, decizia nr. 520/1992, in Culegere de practica judiciara penala pe anul 1993, p. 152. A se vedea: V.
Dongoroz, op. cit., p. 64; A. Muresan, Asemanari si deosebiri intre infractinnea de omor
si infractiunea de loviri cauzatoare de moarte, A.U.C., 1959,
p. 163; C.S.J., sectia penala, decizia nr. 403/1992, Dreptul nr. 10/1993, p. 71; Trib. Suprem, sectia penala, decizia nr. 622/1989, R.R.D. nr. p. 62. A se vedea: V. Dongoroz si colab., op. cit., vol. III, p. 185; T. Vasiliu si colab., op. cit., vol. 1, p. 75; C. Bulai, op. cit., p. 213. A se vedea: R. Maurach, op. cit., p. 239; M. Donini, op. cit., p. 462; autorul subliniaza ca atat in cazul lui error in persona, cat si in cazul lui aberratio ictus subiectul n‑ar fi actionat daca nu s‑ar fi gasit in eroare, ca atare ar trebui conceputa o solutie unitara pentru ambele ipoteze, apud G. Antoniu, op. cit., p. 596. A
se vedea: V. Dongoroz si colab.,
op. cit., p. 225; G. Bettiol, op. cit., p. 262; V.
Manzini, op. cit., p. 367; R. Maurach, op. cit., p. 322; autorul arata ca aceasta era si
pozitia mai veche a doctrinei germane (Liszt, Frank, Welzel) si
ca la origine ideea a fost exprimata de Farinacius (sufficit animus occidendi si non
in specie saltem in genere La aceleasi concluzii, in sensul ca exista o
infractiune unica, ajunge si jurisprudenta franceza,
precum si G. Stefani, A se vedea: M. Donini, op. cit., p. 462; autorul nu numai ca sugereaza sa se admita in cazul aberratio ictus solutia concursului de infractiuni, dar propune chiar sa se extinda aceeasi solutie si la ipoteza error in persona G. Williams, op. cit., p. 126, argumenteaza necesitatea adoptarii solutiei concursului de infractiuni in ipoteza aberratio ictus A se vedea: H. Blei, op. cit., p. 122; H. Jescheck, op. cit., p. 281; autorul arata ca in ipoteza aberratio ictus este posibil ca, in raport cu victima desemnata, agentul sa se afle in legitima aparare, putand sa fie tras la raspundere numai pentru infractiunea din culpa comisa contra victimei neaflate in reprezentarea sa; M. Donini, op. cit., p. 476, criticand solutia contrara autorului, arata ca nici un judecator n‑ar putea condamna o persoana ca si‑a lovit cu intentie tatal pe baza prezentei de dol numai pentru ca tatal s‑a aflat langa persoana cu care agentul era in discutie si pe care vrand sa‑l loveasca, acesta s‑a ferit, fiind lovit tatal agentului, apud G. Antoniu, op. cit., p. 602. A se vedea: T.
Padovani, op. cit., p. 290;
F. Mantovani, op. cit., p. 364; pentru a tempera rigoarea solutiei
prevazute in art.
|