Notiunea, sistemul si metodologia studierii partii speciale a dreptului penal

Notiunea, sistemul si metodologia studierii partii speciale a dreptului penal

§1. Notiune

O examinare cat de sumara a fenomenului criminalitatii releva ca faptele de pericol social care il compun, declarate de legea penala ca infractiuni, se manifesta in forme deosebit de variate. In aceasta diversitate a manifestarii lor, fiecare fapt prin care se aduce atingere diferitelor relatii, valori sau interese politice, economice, sociale sau morale ocrotite de dreptul penal, cuprinde un continut specific, adica prezinta anumite trasaturi definitorii, care ii determina o fizionomie si individualitate infractionala proprii.

Pentru a se putea duce cu succes lupta impotriva celor mai grave manifestari anti­sociale prin mijloace de drept penal, potrivit principiilor fundamentale ale dreptului penal modern, este necesara incriminarea prin lege a fiecarei fapte de pericol social ca infractiune[1]. Pentru aceasta, norma juridica penala contine, potrivit structurii sale, o dispozitie de incriminare, prin care stabileste continutul specific al fiecarei infrac­tiuni in parte. Norma de incriminare defineste deci conceptul juridic al fiecarei infrac­tiuni, in mod general si abstract .

Faptele de pericol social declarate prin lege infractiuni prezinta insa nu numai o configuratie infractionala variata, ci si un grad de pericol social abstract, care "difera" de la o infractiune la alta. Aceasta impune legiuitorului sa aprecieze gradul de pericol social abstract al faptei incriminate si sa stabileasca pentru fiecare infrac­tiune in parte pedeapsa corespunzatoare acestuia.

De aceea, norma penala contine, in structura sa - pe langa dispozitia de incri­minare - si o dispozitie de sanctionare, prin care se stabileste masura pedepsei aplicabile pentru fiecare infractiune in parte, fixand felul si limitele speciale ale acesteia in raport de gradul ei de pericol social abstract. Pedeapsa astfel stabilita este cu drept cuvant considerata ca expresia juridica a gradului de pericol social abstract al faptei incriminate.

Din cele de mai sus rezulta ca dreptul penal contine, pe langa normele partii ge­nerale, si o categorie de norme care determina faptele de pericol social ce constituie infractiuni, reglementeaza continutul specific al fiecareia dintre acestea si stabilesc pedepsele aplicabile in cazul savarsirii lor. Aceste norme de incriminare si sanctio­nare se mai numesc norme de parte speciala. Ele alcatuiesc partea speciala a drep­tului penal.

Din cele expuse se poate formula urmatoarea definitie: partea speciala a drep­tului penal este aceea care cuprinde ansamblul normelor penale prin care se stabi­lesc faptele de pericol social considerate infractiuni, precum si pedepsele apli­ca­bile celor vinovati de comiterea lor[3].

§2. Obiect

Dreptul penal, ca ramura unitara de drept, are ca obiect reglementarea raportu­rilor izvorate din savarsirea de infractiuni si care se statornicesc intre stat si persoa­nele care le savarsesc, in scopul apararii societatii, a membrilor sai impotriva acestora, prin aplicarea de pedepse si alte masuri penale. In cadrul acestui obiect general, partea speciala a dreptului penal are ca obiect determinarea faptelor de pericol social care aduc atingere oranduirii sociale si de stat, ordinii sale de drept, drepturilor si inte­re­selor legitime ale persoanelor, pe care le considera infractiuni, precum si stabi­lirea felului si limitelor speciale ale pedepselor sau a masurilor penale ce urmeaza sa se aplice pentru sanctionarea acelor infractiuni.

Obiectul dreptului penal special nu poate fi confundat cu obiectul stiintei drep­tului penal special, acesta fiind studiul normelor penale care prevad faptele calificate de legiuitor ca infractiuni si modul in care acestea sunt sanctionate in scopul cunoasterii si aplicarii lor corecte de catre organele puterii judecatoresti ale statului de drept[4].

§3. Legatura dintre partea generala si partea speciala a dreptului penal

Intre aceste parti exista atat asemanari si acea legatura indestructibila care leaga partile in cadrul intregului, cat si deosebiri.

Asemanari. Asemanarea si corelatia indestructibila dintre cele doua parti ale drep­tului penal consta in aceea ca normele penale, in ansamblul lor, servesc la definirea infrac­tiunilor, a conditiilor raspunderii penale, a sistemului pedepselor si a regimului de aplicare a acestora, iar la reglementarea si la realizarea raporturilor juridice penale contribuie atat normele partii generale, cat si normele partii speciale a dreptului pe­nal.

Partea generala a dreptului penal cuprinde normele prin care sunt consacrate principiile fundamentale ale dreptului penal si regulile generale privitoare la definirea infractiunii, la conditiile raspunderii penale, la categoriile si limitele generale ale pedep­­selor, la individualizarea pedepselor, la masurile de siguranta si la cauzele care inl­a­tura raspunderea penala sau consecintele condamnarii. Ele se aplica, conform
art. 362 C.pen., faptelor sanctionate penal, atat in partea speciala a Codului penal, cat si in legile speciale, afara de cazul cand legea dispune altfel.

Principiile si regulile generale isi gasesc insa modul de infaptuire in partea speciala a dreptului penal. Intr‑adevar, partea speciala a dreptului penal individua­lizeaza si diversifica, in forme tipice, variate notiunea generala de infractiune, defi­nita de partea generala. Ea stabileste in mod expres faptele (actiuni, inactiuni) peri­culoase pentru ordinea de drept, care sunt considerate infractiuni, conditiile de incri­mi­nare a acestora si limitele speciale ale pedepselor aplicabile, adica reglemen­teaza diferitele infractiuni, dand definitia legala a continutului normativ, iar uneori si denu­mirea (nomen iuris) fiecarei infractiuni in parte (tradare, omor, furt, delapidare, calom­nie etc.) si fixand pedeapsa corespunzatoare. Dar, data fiind varietatea infrac­tiu­nilor pe care le prevede, partea speciala cuprinde un fel de catalog al tuturor infrac­tiunilor prevazute in legislatia penala in vigoare, Insumand normele penale din partea speciala a Codului penal (Partea speciala art. 155‑361) si din legile speciale.

Evident, partea speciala a dreptului penal este indispensabila oricarui sistem de drept penal bazat pe principiul legalitatii incriminarii si pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege). Partea speciala este, de aceea, indispensabila oricarei aplicari concrete a dreptului penal.

In schimb, nici partea speciala a dreptului penal nu se poate dispensa de princi­piile si institutiile fundamentale privitoare la infractiune, infractor si pedeapsa, pre­cum si la raspunderea penala, consfintite de normele partii generale a dreptului penal[5].

Deosebiri. Intre cele doua parti ale dreptului penal exista si deosebiri. Astfel, cele doua parti ale dreptului penal se deosebesc:

a) prin obiectul specific al reglementarii lor. Astfel, pe cand normele partii generale reglementeaza infractiunea, raspunderea penala si pedeapsa in general, normele partii speciale prevad infractiunile in particular, in tipicitatea lor. In conse­cinta, ele au ca obiect special al reglementarii stabilirea diferitelor fapte de pericol social incriminate ca infractiuni. De aceea se poate sublinia ca, in esenta, partea generala stabileste ce este infractiunea si pedeapsa, pe cand partea speciala stabileste care sunt infractiunile prevazute de lege si pedepsele aplicabile pentru fiecare in parte. Asadar, partea speciala a dreptului penal cuprinde ansamblul incriminarilor, cu sanctiunile aferente;

b) prin structura diferita a celor doua feluri de norme penale. Normele partii generale a dreptului penal cuprind dispozitii, reguli si principii generale privitoare la rolul si scopul dreptului penal, la infractiune, infractor, raspunderea penala si pedeapsa, exprimate sub forma de norme enuntiative (declarative) si explicative . In schimb, normele partii speciale sunt norme de drept penal propriu‑zise sau tipice, care defi­nesc, descriu sau determina trasaturile obiective si subiective ale fiecarei fapte de peri­col social incriminate ca infractiune si prevad pedeapsa corespunzatoa­re; ele regle­­menteaza fiecare tip de infractiune in parte, cu sanctiunea aferenta. De aceea, normele partii speciale mai sunt denumite norme de incriminare sau norme sanctio­natoare si se deosebesc prin trasaturile esentiale, specifice, ale structurii lor de celelalte norme de drept;

c) prin dinamismul lor, determinat de evolutia realitatii sociale. In general, normele dreptului penal, in ansamblul lor - ca si normele celorlalte ramuri de drept - reflecta noile transformari aparute in dezvoltarea si perfectionarea continua a rela­tiilor sociale care formeaza obiectul protectiei penale. Normele partii generale a drep­tului penal, prin obiectul lor de reglementare, ocupandu‑se de aspectele, regulile si principiile fundamentale ale dreptului penal, manifesta mai multa stabilitate si deci sunt mai rar supuse unor modificari. In schimb, normele partii speciale a dreptului penal, prin reglementarea diferitelor specii si tipuri de infractiuni, reflecta in mod nemijlocit si mai nuantat diversele transformari care au loc in societate. Datorita necesitatii de a fi mereu puse in concordanta cu noile transformari aparute in dezvol­tarea societatii si cu cerintele politicii penale, normele partii speciale a dreptului penal sunt supuse unor mai frecvente modificari decat normele partii generale. De aceea, in procesul de adaptare si perfectionare continua a legislatiei la cerintele reali­tatii sociale, de reflectare a continutului social‑politic in continutul normativ al drep­tului penal, cele mai frecvente modificari legislative sunt aduse normelor partii spe­ciale a dreptului penal. In acest sens se vorbeste de dinamismul partii speciale a dreptului penal ca despre o caracteristica proprie, care o deosebeste de partea sa generala.

d) prin originea si vechimea lor istorica. Astfel, partea speciala este cea mai veche parte a dreptului penal. Dezvoltarea acestuia a inceput prin stabilirea incrimi­narilor, pe cand normele de consacrare a unor principii si reguli generale cu privire la aspectele esentiale si comune ale incriminarilor si ale institutiilor fundamentale ale dreptului penal, ale categoriilor juridice, ca si delimitarea partii generale de partea speciala au aparut in cursul unui indelungat proces istoric de generalizare, abstrac­tizare si sistematizare a dreptului penal.