Ocrotirea parinteasca: Principiul egalitatii parintilor in exercitarea ocrotirii parintesti

Sectiunea I. Notiunea ocrotirii parintesti

Prin notiunea de ocrotire parinteasca se desemneaza totalitatea drepturilor si obliga­tiilor acordate de lege parintilor pentru a asigura cresterea si educarea copiilor. Institutia ocrotirii parintesti este tratata in Titlul III, capitolul I, sectiunea I din Codul familiei sub denumirea de „Drepturile si indatoririle parintilor fata de copiii minori”, care se completeaza cu dispozitiile Legii privind protectia si pro­mo­varea drepturilor copilului, nr. 272/2004. Potrivit legislatiei actuale, in privinta ocrotirii copilului drepturile sunt recunos­cute deopotriva ambilor parinti, indiferent daca acel copil este din casatorie, din afara casatoriei sau din adoptie.

Studierea ocrotirii parintesti presupune, in primul rand, definirea notiunii de copil.

Conform art.1 din Conventia cu privire la drepturile copilului adoptata de Adunarea Generala a O.N.U. la 20 noiembrie 1989, prin copil se intelege orice fiinta umana sub varsta de 18 ani, cu exceptia cazurilor cand, in baza legii aplicabile copilului, majoratul este stabilit sub aceasta varsta.

Se observa deci ca intre notiunile de copil si minor nu exista identitate, cea din urma fiind mai cuprinzatoare[1].

Legislatia romana nu cuprinde o terminologie unitara, ci se folosesc alternativ (fara nicio justificare) notiunile de minor, copil sau copil minor, diversitatea provenind in primul rand din numarul mare de acte normative care nu au fost corelate intre ele. De lege ferenda s-ar impune unificarea terminologica pentru a se putea delimita clar domeniul de aplicare al ocrotirii parintesti si al protectiei alternative.

Sectiunea a II‑a. Principiile ocrotirii parintesti

2.1. Exercitarea ocrotirii parintesti numai in interesul minorului

Acest principiu rezulta din textul art. 97 alin. (2) C.fam. care prevede ca parintii trebuie sa‑si exercite drepturile parintesti „numai in interesul copiilor”. Prin interes al copilului legiuitorul desemneaza, pe de o parte, un interes social, superior, conform caruia parintii au obligatia sa creasca si sa educe copilul, in conformitate cu regulile si principiile generale ale societatii[2], iar, pe de alta parte, un interes personal concret al minorului, in acest sens parintii avand obligatia de a se ingriji de sanatatea si dezvoltarea lui fizica, dar si de educarea si pregatirea profe­sionala potrivit cu insusirile sale.

2.3. Principiul independentei patrimoniale dintre copil si parinte

Acest principiu rezulta din prevederile art.106 C.fam., potrivit carora „parintele nu are niciun drept asupra bunurilor copilului si nici copilul asupra bunurilor parintelui in afara de dreptul la mostenire si intretinere”. In lumina acestei prevederi legale cele doua patrimonii, ale parintilor si ale copilului nu se contopesc, ele fiind entitati juridice distincte. Administrarea bunurilor copilului de catre parintii sai, potrivit art. 105 C.fam., trebuie sa se faca cu respectarea acestui principiu, care este in masura sa apere interesele patrimoniale ale copilului minor[3].

2.4. Principiul egalitatii parintilor in exercitarea ocrotirii parintesti

Egalitatea parintilor in exercitarea drepturilor si obligatiilor parintesti, este reflectarea principiului constitutional al egalitatii pe toate planurile dintre barbat si femeie, el fiind concretizat prin mai multe texte ale Codul familiei.

Asimilarea deplina a copilului din afara casatoriei cu copilul
din casatorie

Asa cum deja am subliniat, in actuala redactare, Codul familiei asimileaza deplin copilul din afara casatoriei cu cel din casatorie.

Articolul 63 C.fam. prevede: „copilul din afara casatoriei a carui filiatie a fost stabilita prin recunoastere sau prin hotarare judecatoreasca are fata de parinte si rudele acestuia aceeasi situatie ca si situatia legala a unui copil din casatorie”. Se da astfel expresie principiului constitutional al egalitatii persoanelor si se ocroteste, inca o data, interesul copilului.