Drepturile sotilor asupra bunurilor comune

Drepturile sotilor asupra bunurilor comune sunt circumscrise de prevederile art. 35 C.fam., potrivit carora: „(1) Sotii administreaza si folosesc impreuna bunurile comune si dispun tot astfel de ele. (2) Oricare dintre soti, exercitand singur aceste drepturi, este socotit ca are si consim­tamantul celuilalt sot. Cu toate acestea, nici unul dintre soti nu poate instraina si nici nu poate greva un teren sau o constructie ce face parte din bunurile comune, daca nu are consimtamantul expres al celuilalt sot”.

a) Actele de administrare. Actele de administrare sunt acelea prin care bunurile se intretin si se pun in valoare, ca, de pilda: contractul de inchiriere pe o durata determinata[1], actiunea in evacuare , contractul de repararea unui imobil etc.

b) Actele de folosinta. Conceptul de acte de folosinta la care se refera, in al doilea rand, textul art. 35 alin. (1) C.fam. cuprinde, in continutul sau, atat facultatea folosirii in natura a bunurilor comune, cat si aceea de a culege si percepe fructele pe care bunurile le produc[3].

c) Actele de conservare. Codul familiei nu face nicio referire la o atare categorie de acte. In practica judiciara s‑a hotarat[4] ca astfel de acte pot fi facute de oricare dintre soti, chiar daca celalalt se opune, intrucat profita masei de bunuri ce alcatuiesc comunitatea.

d) Actele de dispozitie. In categoria acestora se cuprind atat actele de dispozitie juri­dica, ca cele de instrainare sau cele de grevare a unui bun, de renuntare la un drept patrimonial, cat si cele de dispozitie materiala asupra bunului, precum si actele de consumare, de stabilire a destinatiei lor economice, de transformare a lor etc.

e) Prezumtia de mandat tacit reciproc. Exercitand acte de administrare, de folosinta si de dispozitie, oricare dintre soti este prezumat ca are mandat din partea celuilalt sot [art. 35 alin. (2) C.fam.], astfel ca el lucreaza nu numai in numele sau, ci si al celuilalt.

Aceasta prezumtie are un caracter relativ, ceea ce inseamna ca sotul neparticipant la actul juridic respectiv poate face dovada ca s‑a opus la incheierea acestuia, fapt ce va duce la anularea sa.

Prezumtia de mandat tacit va putea fi chiar inlaturata prin conventia sotilor, insa nu in general si definitiv, ci pentru fiecare act in parte, fiindca altfel ar insemna sa se modifice, prin conventia sotilor, insusi regimul juridic impus de lege in privinta comunitatii matrimoniale, ceea ce este inadmisibil. Evident ca o astfel de modi­ficare cu atat mai mult nu poate fi facuta prin actul unilateral al unuia din soti[5].

• Limitele mandatului tacit reciproc

‑ Limitele legale ale mandatului tacit

O prima limitare, pe care art. 35 alin. (2) C.fam. o prevede expres, este in privinta terenurilor sau a constructiilor care, daca fac parte din categoria bunurilor comune, nu vor putea fi instrainate sau grevate[6] de niciunul dintre soti fara con­simtamantul expres al celuilalt. Ratiunea instituirii unei asemenea limitari se gaseste in importanta acestor acte juridice, ce produc efecte notabile relativ la comunitatea matrimoniala.

In fine, desi s‑a acreditat ideea ca, de lege lata, necesitatea consimtamantului expres nu poate fi extinsa si la bunuri mobile, chiar daca sunt de valoare deosebita, socotim, alaturi de alti autori[7], ca, cel putin de lege ferenda, o atare solutie s‑ar impune, intrucat unele bunuri mobile au, prin valoarea lor ridicata, aceeasi insem­natate (daca nu cumva superioara – de exemplu, o opera de arta) ca bunurile imobile.

O a doua limitare a mandatului tacit reciproc, neprevazuta expres de lege, dar care rezulta implicit din interpretarea textelor, priveste actele cu titlu gratuit intre vii. S‑a hotarat ca, daca un sot dispune cu titlu gratuit de un bun comun, existenta con­simtamantului celuilalt sot nu se prezuma, intrucat prin astfel de acte se ajunge la micsorarea comunitatii de bunuri[8].

Oricare dintre soti insa poate efectua, fara consimtamantul celuilalt, daruri manuale care, prin valoarea lor redusa, nu afecteaza comunitatea matrimoniala.

‑ Limitari ale mandatului tacit reciproc prin vointa sotilor

Sotii pot conveni ca anumite acte juridice care ar putea fi incheiate numai de catre unul dintre soti, in virtutea mandatului tacit reciproc, sa fie indeplinite numai cu consimtamantul expres al ambilor.

Actiunea in revendicare

In ceea ce ne priveste, consideram ca, atunci cand procesul se poarta cu privire la bunuri imobile, ambii soti trebuie sa participe ca parti atat in situatia in care sunt reclamanti, cat si atunci cand sunt parati.

• Cazuri speciale de exercitarea mandatului tacit reciproc

a) Despartirea in fapt a sotilor. Cu toate ca in literatura juridica s‑a sustinut ca, intrucat legea nu face in aceasta privinta nicio distinctie (fiindca ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus), mandatul tacit, prezumat de legiui­tor, functioneaza pe toata durata casatoriei, chiar daca sotii traiesc despartiti, practica judiciara, in mod intemeiat socotim noi, a consacrat punctul de vedere opus, in sensul ca, in perioada despartirii in fapt a sotilor (si cu atat mai mult daca este introdusa actiunea de divort), consimtamantul nu mai poate fi presupus, ci trebuie dovedit[10].

b) Disparitia unui sot sau punerea sub interdictie. Dreptul de reprezentare pe care sotii il au intre ei nu se stinge in situatiile amin­tite, neputandu‑se face analogie cu situatia despartirii in fapt a sotilor.

Actele de dispozitie vor putea fi incheiate de tutore sau de curator numai cu con­simtamantul expres al celuilalt sot si cu incuviintarea prealabila a autoritatii tutelare (art. 129 si art. 147 C.fam.).

Eseu: Politica regionala a Uniunii Europene - oportunitati pentru Romania Referat: Dezvoltarea autosustinuta a comunitatii prin identificarea si utilizarea eficienta a resurselor

c) Rectificarea datei mortii sau anularea hotararii declarative de moarte. Intrucat data mortii stabilita printr‑o hotarare judecatoreasca poate fi rectificata, dupa cum, ulterior ramanerii definitive a hotararii judecatoresti de declararea mortii, se poate constata ca persoana declarata moarta este in viata, se pot ivi situatii cand, retroactiv, o persoana necasatorita apare ca fiind casatorita sau invers, situatii care au anumite implicatii si in privinta exercitarii mandatului tacit prezumat de lege.

Initial, persoana care a incheiat actul avea calitatea de persoana casatorita, iar, ulterior, ea apare retroactiv ca persoana necasatorita. Actele de dispozitie incheiate cu privire la bunuri care, la acea data, apareau ca bunuri comune vor fi considerate valabile, fie ca au fost incheiate cu respectarea dispo­zi­tiilor legale privind consim­tamantul sotilor, fie ca nu.

Intr‑o a doua situatie, persoana care a incheiat actul aparea ca o persoana neca­sa­torita, iar, ulterior, ea are retroactiv calitatea de persoana casatorita. Actele incheiate, in acest caz, cu privire la bunurile apartinand comunitatii ar urma sa fie anulate, daca bunurile se incadreaza in categoria acelora pentru valabilitatea carora era nevoie de consimtamantul expres al celuilalt sot. Avand in vedere insa aparenta creata, tertul cu care s‑a contractat se afla intr‑o eroare comuna, invincibila, astfel ca, nefiind de rea‑credinta, el este aparat de o eventuala actiune in anularea acelui act (error commu­nis facit ius).

Sanctiunile aplicabile actelor incheiate cu incalcarea prevederilor art. 35 C.fam.

La inceput, s‑a admis doar ca actele de dispozitie privind terenurile si construc­tiile incheiate de unul dintre soti fara consimtamantul expres al celuilalt sunt lovite de nulitate, fara sa se precizeze natura acestei nulitati[11].

S‑a acreditat apoi teza nulitatii relative si partiale a unui astfel de act juridic, in sensul ca sotul al carui consimtamant a lipsit la incheierea actului poate sa‑l confirme, iar, in caz contrar, instrainarea sau grevarea ramane valabila in limita cotei ce se cuvine sotului care a incheiat actul[12].

Intr‑o alta opinie, care a beneficiat de cea mai larga sustinere[13] (probabil si ca urmare a adoptarii ei de catre fostul Tribunal Suprem ), s‑a acreditat ideea nulitatii relative si integrale a actelor de dispozitie incheiate cu incalcarea dispozitiilor art. 35 alin. (2) partea finala din Codul familiei, cu motivarea, in esenta, ca este vorba despre „o nulitate de protectie” a sotului care nu si‑a exprimat consimtamantul, singurul in masura sa invoce dispozitiile art. 35 alin. (2) C.fam., putand insa si sa confirme expres sau tacit actul juridic.

Alti autori au sustinut si teza nulitatii absolute[15].

In ceea ce ne priveste, consideram ca un act juridic incheiat cu incalcarea dispo­zi­tiilor art. 35 alin. (2) C.fam. este lovit de nulitatea absoluta. Argumentele pe care ne sprijinim ideea sunt, cel putin in parte, altele decat cele exprimate in literatura juridica.

Legiuitorul nu numai ca a preferat regimul comunitatii de bunuri in devalmasie a sotilor celui al separatiei de bunuri, dar i‑a conferit un caracter imperativ prin regle­mentarile consacrate, impunandu‑l ca atare. Literatura juridica este unanima in a considera ca prevederea din art. 30 alin. (1) C.fam. este numai o dispozitie de principiu ce se realizeaza prin celelalte reglementari privind raporturile patrimoniale dintre soti cuprinse de art. 30‑36 C.fam. In aceste conditii, dispozitia din art. 30 alin. (2) C.fam., prin care se instituie sanctiunea nulitatii absolute pentru orice conventie contrara comunitatii de bunuri, priveste toate actele juridice incheiate cu incalcarea oricareia din dispozitiile ce organizeaza comunitatea matrimoniala . Daca nulitatea instituita prin art. 30 alin. (2) C.fam. vizeaza orice conventie incheiata intre soti, intre acestia si terte persoane, prin care se eludeaza dispozitiile relative la comu­nitatea matrimoniala, nu ar exista motive ca aceasta sanctiune sa nu se aplice conventiilor incheiate cu incalcarea prevederilor art. 35 alin. (2) partea finala din Codul familiei .

Pe de alta parte, acceptand teza nulitatii relative, actiunea in anulare a sotului nepar­­ticipant la incheierea actului juridic apare ca inadmisibila dupa regulile consa­crate in materia nulitatilor[18]. In plus, avand in vedere ca, de cele mai multe ori, o asem­enea actiune se intenteaza dupa desfacerea casatoriei (cand relatiile dintre soti sunt deteriorate), daca s‑ar accepta ca este vorba de nulitate relativa, termenul de prescriptie ar fi, in majoritatea situatiilor, implinit.

Desigur, problema sanctiunilor aplicabile in cazul depasirii mandatului tacit reciproc nu trebuie limitata numai la domeniul specific al reglementarilor din Codul familiei, fiind necesar a se avea in vedere si sanctiunile de drept penal, in cazul savarsirii infractiunilor de furt intre soti si de abuz de incredere.