Infractiuni contra patrimoniului

Infractiuni contra patrimoniului

La data adoptarii sale, in 1968, Codul penal roman in vigoare consacra infractiunilor contra patrimoniului doua titluri, respectiv Titlul III (art. 208 - 222), intitulat "Infractiuni contra avutului personal sau particular" si Titlul IV (art. 223 -235), intitulat "Infractiuni contra avutului obstesc". Gruparea acestor infractiuni in doua titluri distincte, in raport cu titularul dreptului (persoana fizica sau persoana juridica) era impusa de regimul sanctionator diferit, faptele indreptate impotriva avutului obstesc, apartinand persoanelor juridice, fiind considerate mai grave si sanctionate mai sever decat faptele indreptate impotriva avutului particular, apartinand persoanelor fizice. Aceasta distinctie a devenit insa inacceptabila in conditiile reaparitiei persoanelor juridice de drept privat ( incepand din 1990 ) si in conditiile in care Constitutia in vigoare (art. 44 alin.2) prevede, in mod expres, ca "proprietatea privata este ocrotita in mod egal de lege, indiferent de titular."

Drept urmare, prin Legea nr. 140/1996, Titlul IV din Codul penal a fost, in intregime, abrogat, iar denumirea Titlului III a fost schimbata din "Infractiuni contra avutului personal sau particular" in "Infractiuni contra patrimoniului". Prin aceeasi lege, s-a introdus in cuprinsul Titlului III un nou articol - art.215 ¹, "Delapidarea" - si s-a adus textelor existente o serie de modificari, completate, ulterior, prin Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 207/2000, Legea nr. 456/2001, Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 10/2001, Legea nr. 20/2002, Legea nr.169/2002, Legea nr. 247/2005 etc. La acestea, trebuie sa adaugam si faptul ca, unele dintre prevederile de ordin procedural introduse prin Legea nr. 140/1996 (mai exact, acelea privitoare la urmarirea din oficiu a faptelor indreptate impotriva proprietatii private a statului) nu mai pot fi aplicate in prezent, intrucat Curtea Constitutionala le-a declarat neconstitutionale (deciziile C.C. nr. 177/1998, nr.5/1999, nr.165/1999, nr.150/1999).

Spre deosebire de alte coduri penale europene, Codul penal roman in vigoare nu cuprinde nici o clasificare a infractiunilor contra patrimoniului. Aceasta pozitie a legiuitorului roman apare ca destul de indreptatita, daca tinem seama de faptul ca, practic, nici una dintre clasificarile propuse pana acum de stiinta penala pentru aceste infractiuni nu a fost primita fara rezerve. Codul penal italian, de exemplu, imparte infractiunile contra patrimoniului in infractiuni comise prin violenta asupra lucrurilor sau persoanelor (Titlul XIII, Cap. I) si infractiuni comise prin frauda (Titlul XIII, Cap. II). Bazata pe convingerea straveche ca orice delict se comite fie prin violenta, fie prin frauda (aut vi aut fraude delinquitur), aceasta clasificare a starnit insa, dupa cum arata profesorul Antolisei, critici aprinse si intemeiate - caci, potrivit acestei clasificari, furtul se include in categoria infractiunilor comise prin violenta asupra lucrului, iar abuzul de incredere si tainuirea se includ in categoria infractiunilor comise prin frauda, desi acestea din urma implica mult mai adesea acte de violenta asupra lucrurilor (lucrurile sunt, de regula, transformate, pentru a nu mai fi identificate). Sau, alte legislatii penale moderne (de exemplu, cea elvetiana, cea germana ori cea franceza) au impartit aceste infractiuni in infractiuni contra proprietatii si alte infractiuni de natura patrimoniala, desi aceasta solutie este, de asemenea, discutabila, din moment ce este unanim admis ca furtul - care este invariabil inscris printre infractiunile contra proprietatii - asigura protectie, in principal, posesiei si, abia in subsidiar, proprietatii.

Intr-o lucrare aparuta cu cativa ani inainte de intrarea in vigoare a actualului Cod penal, prof. Vintila Dongoroz a incercat sa evite criticile, propunand o alta clasificare a infractiunilor contra patrimoniului, si anume: 1) infractiuni savarsite prin sustragere sau deturnare (delapidarea, furtul, talharia, pirateria); 2) infractiuni savarsite prin abuz sau amagire (abuzul de incredere, gestiunea frauduloasa, inselaciunea, insusirea bunului gasit, abuzul de incredere profesionala si fraudarea creditorilor); si 3) infractiuni savarsite prin distrugere, degradare sau tulburare (distrugerea si tulburarea de posesie). In aceasta clasificare, insa, dupa cum se poate vedea, tainuirea nu si-ar mai putea gasi loc printre infractiunile contra patrimoniului, desi toate legislatiile penale europene o considera ca facand parte dintre aceste infractiuni.

Iar in asemenea conditii, pozitia legiuitorului roman - care a renuntat la orice clasificare, cuprinzand toate infractiunile contra patrimoniului intr-o singura diviziune - ni se pare greu de contrazis. Cel mult, am putea observa ca, in realitate, sfera infractiunilor contra patrimoniului nu se reduce la cele prevazute in Titlul III al Partii speciale a Codului penal, ci cuprinde multe altele, incluse in grupuri distincte de infractiuni (de pilda, santajul este inclus la noi printre infractiunile contra libertatii persoanei, desi el reprezinta, in egala masura, o infractiune contra patrimoniului, prevazuta sub o atare calificare in alte legislatii penale; tot astfel, multe dintre faptele prevazute la noi ca infractiuni economice sunt considerate, in alte legislatii penale, ca infractiuni contra patrimoniului).

Un singur aspect ni se pare criticabil, anume acela ca, de vreme indelungata, sfera incriminarilor privind patrimoniul a ramas neschimbata, desi, intre timp, au aparut forme noi de delincventa, pentru care legislatia noastra penala nu ofera inca mijloace adecvate de represiune. In acelasi timp, insa, trebuie sa recunoastem, ca multe din neajunsurile existente in materia incriminarilor privind patrimoniul sunt generate doar de faptul ca formele noi de delincventa nu se incadreaza in schemele traditionale ale gandirii juridice, ceea ce rezulta din insusi caracterul contradictoriu al practicii judiciare in materie.

De pilda, la noi, in urma cu cativa ani, Curtea Suprema de Justitie a dispus achitarea celui care a efectuat convorbiri telefonice in valoare de peste 30.000.000 lei, in contul partii vatamate, de la postul telefonic cedat odata cu vanzarea apartamentului, motivand ca fapta nu se incadreaza in prevederile art. 213 C. pen.(abuz de incredere) - asa cum retinuse instanta de recurs -, ci ar constitui un litigiu civil. In aceeasi materie, jurisprudenta franceza a decis, in schimb, ca utilizarea unui post telefonic clandestin (deci captarea abuziva a unei emisii electromagnetice) nu constituie furt, fiindca prestarile de servicii nu ar reprezenta un "bun" susceptibil de apropriere, ci ar constitui abuz de incredere. Discutii asemanatoare se poarta, in aceasta jurisprudenta, si in legatura cu sustragerea emisiilor de unde radiofonice si de televiziune, fiindca noul Cod penal francez, desi a inclus printre infractiunile contra patrimoniului si un capitol consacrat infractiunilor informatice (intitulat "Atingeri aduse sistemelor de tratare automatizata a datelor"), a cuprins in acest capitol doar trei categorii de fapte (accesul sau mentinerea, in mod fraudulos, intr-un sistem protejat; restrictionarea functionarii unui program informatic; si alterarea datelor informatice), astfel ca nici una din aceste noi incriminari nu se poate aplica sustragerilor mentionate. In legatura cu aceasta sistematizare a materiei in Codul penal francez, prof. Michel Véron arata ca "sistemele de tratare automatizata a datelor sunt bunuri care pot constitui obiectul unor atingeri sanctionate dupa dreptul comun: furt, distrugere ori degradare; dar ele sunt, de asemenea, bunuri de o natura particulara carora li se pot aduce atingeri prin procedee necunoscute in dreptul comun"; de aceea, capitolul consacrat infractiunilor informatice cuprinde numai "infractiunile specifice in materie", adica faptele care nu pot fi pedepsite dupa dreptul comun. Pe de alta parte, in aceeasi jurisprudenta (cea franceza), s-a admis existenta "furtului de informatii" si s-a dispus, de exemplu, condamnarea unui functionar care a "sustras", prin fotocopiere, informatii cuprinse in dosarele intreprinderii si a prezentat documentele fotocopiate intr-un proces desfasurat impotriva intreprinderii (hotararea Curtii din Limoges, din 8 septembrie 1998) - fara a se mai tine deci seama de faptul ca, pentru diversele forme de furt de informatii exista, de regula, incriminari distincte. In aceasta privinta, atat doctrina cat si jurisprudenta penala franceza insista asupra inconvenientelor pe care le-ar prezenta notiunea clasica de "sustragere materiala"- notiune care sta la baza distinctiei traditionale intre diversele infractiuni contra patrimoniului - si, in consecinta, incearca sa impuna, in locul acesteia, o alta notiune - aceea de "sustragere juridica" - care, dupa cum arata prof. Philippe Conte, nu mai inseamna doar sustragerea unui obiect, ci desemneaza, de asemenea, sustragerea (uzurparea) "posesiunii acestui obiect". Dar, aceasta pozitie, pe care se situeaza, in prezent, gandirea penala franceza, a fost insuficient argumentata, asa incat, pentru moment, ea exprima mai mult o tendinta, si nu o adevarata constructie teoretica, bazata pe concepte juridice fixe si clare, care sa ingaduie o solutionare unitara a diverselor problemelor cu care se confrunta, actualmente, justitia penala.

Intrebari:

Care sunt conditiile de existenta a infractiunii de furt?

Pentru existenta infractiunii de furt se cere:

a.      sa existe o actiune de luare a unui bun mobil;

b.      bunul mobil sa se afle in posesia sau detentia altuia;

c.       bunul mobil sa fie luat fara consimtamantul detentorului sau posesorului;

d.      bunul sa fie luat in scopul insusirii pe nedrept;

e.      bunul mobil sa fie luat in scopul folosirii temporare.

Raspuns corect: a, b, c, d.