"Drepturile omului" ca drepturi de proprietate

"Drepturile omului" ca drepturi de proprietate

In general, socialistii doresc sa pastreze conceptul de "drepturi" pentru anumite drepturi "ale omului", cum ar fi libertatea de exprimare, negand, totodata, conceptul de proprietate privata.¹ Totusi, adevarul este diametral opus, iar conceptul de "drepturi" nu are sens decat cand este vorba despre drepturi de proprietate. Intr-adevar, nu numai ca nu exista drepturi ale omului care nu sunt si drepturi de proprietate, dar cele dintai isi pierd caracterul absolut si claritatea, devenind confuze si vulnerabile, atunci cand nu sunt fundamentate pe drepturile de proprietate.

In primul rand, exista doua sensuri in care [se poate spune ca] drepturile de proprietate sunt identice cu drepturile omului: unul tine de faptul ca proprietatea le poate apartine doar oamenilor, astfel incat drepturile acestora de proprietate sunt drepturi care apartin fiintelor umane; al doilea se refera la faptul ca dreptul cuiva de proprietate asupra propriului sau corp, libertatea sa personala, este atat un drept de proprietate asupra persoanei proprii, cat si un "drept al omului". Dar lucrul cel mai important pentru discutia noastra este ca drepturile omului, atunci cand nu exprima drepturi de proprietate, se dovedesc a fi vagi si contradictorii, prilejuind slabirea lor de catre socialisti, in numele "politicilor publice", sau al "binelui comun".

Dupa cum am scris intr-o alta carte, "[s]a analizam, de pilda, "dreptul omului" la libera exprimare. Libertatea de exprimare se presupune ca inseamna dreptul fiecaruia de a spune ceea ce doreste. Dar intrebarea trecuta cu vederea este: Unde? Unde are omul acest drept? Cu siguranta ca nu il are pe o proprietate pe care o incalca. Pe scurt, el se bucura de acest drept fie pe propria lui proprietate, fie pe cea a cuiva care a consimtit sa-i permita accesul pe proprietatea sa, fie pentru a-i oferi un cadou, fie printr-un contract de inchiriere. De fapt, asadar, nu exista nimic de felul unui "drept" separat la "libera exprimare"; nu exista decat dreptul de proprietate al omului: dreptul de a face ceea ce doreste cu sine insusi, sau de a face intelegeri voluntare cu alti detinatori de proprietate.²

Pe scurt, omul nu are un "drept la libera exprimare"; el are insa dreptul de a inchiria o sala si de a li se adresa oamenilor care intra inauntru. El nu are un "drept la libertatea presei"; ceea ce are insa este dreptul de a scrie, sau de a publica un pamflet si de [114] a vinde pamfletul celor care sunt dispusi sa il cumpere (sau sa-l distribuie gratuit celor ce sunt dispusi sa-l accepte). Astfel, ceea ce are el, in fiecare dintre aceste cazuri, sunt anumite drepturi de proprietate, printre care se numara si dreptul la libera contractare si libertatea de a face transferuri, care constituie o parte integranta a acestor drepturi de proprietate. Nu exista nici un "drept" suplimentar la "libera exprimare", sau la libertatea presei, dincolo de drepturile de proprietate de care se bucura oricine, in orice caz particular dat.

Mai mult, formularea analizei in limbajul "dreptului la libera exprimare", in loc de cel al drepturilor de proprietate, duce la confuzii si la slabirea insusi conceptului de drepturi. Cel mai notoriu exemplu este afirmatia judecatorului Holmes, de la Curtea Suprema a SUA, conform careia nimeni nu are dreptul sa strige "foc" fara sa existe nici un foc, intr-o sala inghesuita de teatru si, prin urmare, dreptul la libera exprimare nu poate fi absolut, ci trebuie slabit si temperat, prin consideratii de "politici publice"³ Cu toate acestea, daca analizam problema in termeni de drepturi de proprietate, vom vedea ca nu este necesara nici o slabire a caracterului absolut al drepturilor.⁴

Intr-adevar, din punct de vedere logic, cel care tipa poate fi fie un client, fie proprietarul teatrului. Daca este vorba despre proprietarul teatrului, el incalca dreptul de proprietate al clientilor, de a vedea linistiti spectacolul, pentru care le-a luat in prealabil banii. Daca este vorba despre un alt client, el incalca atat dreptul de proprietate al celorlalti clienti de a viziona spectacolul, cat si pe cel al proprietarului, deoarece nu respecta conditiile de acces in sala. Intr-adevar, printre aceste conditii se numara cu siguranta si aceea de a nu incalca proprietatea patronului, prin perturbarea spectacolului pe care il ofera acesta. Pentru ambele motive, el poate fi urmarit in justitie, sub acuzatia de incalcare a drepturilor de proprietate; astfel, atunci cand ne concentram asupra drepturilor de proprietate implicate, constatam ca exemplul lui Holmes nu demonstreaza nici o nevoie de legi care sa slabeasca natura absoluta a drepturilor.

Intr-adevar, judecatorul de la Curtea Suprema Hugo Black, un binecunoscut "absolutist" in privinta dreptului la "libera exprimare", a aratat limpede, intr-o critica transanta a argumentatiei lui Holmes, bazate pe situatia cand cineva striga foc intr-un teatru aglomerat, ca pledoaria sa pentru libera exprimare era intemeiata pe drepturile la proprietate privata. Iata ce spune Black:

[115] "Aseara am fost cu tine la teatru. Cred ca daca si tu si eu ne-am fi ridicat in picioare si ne-am fi invartit in jurul salii, indiferent daca am fi spus sau nu ceva, am fi fost arestati. Nimeni n-a afirmat vreodata ca primul amendament (din Constitutia SUA) le da oamenilor dreptul se duca oriunde doresc si sa spuna orice doresc. Cumparand biletele de teatru, spectatorii nu au cumparat posibilitatea de a tine un discurs acolo. Avem un sistem al proprietatii in aceasta tara, care este si el protejat de Constitutie. Avem un sistem al proprietatii, ceea ce inseamna ca omul nu are dreptul sa faca tot ce doreste, oriunde doreste. De exemplu, eu m-as simti cam prost daca ar veni cineva in casa mea si mi-ar spune ca are un drept constitutional sa vina acolo, deoarece doreste sa tina un discurs impotriva Curtii Supreme. Inteleg ca oamenii au libertatea sa tina discursuri impotriva Curtii Supreme, dar nu doresc sa aud acest discurs in casa mea.

Aforismul despre cineva care striga "foc" intr-un teatru inghesuit este remarcabil. Dar nu este necesar sa strigi "foc" ca sa fii arestat. Daca cineva provoaca dezordine intr-un teatru, el ajunge la puscarie pentru ca a strigat, nu pentru ceea ce a atrigat. Va fi inchis nu pentru opiniile sale, ci pentru ca nu avea nici o opinie pe care sa doreasca cineva sa o auda acolo. Eu asa as raspunde: nu pentru ceea ce a strigat, ci pentru ca a strigat."⁵

Cu cativa ani in urma, politologul francez Bertrand de Jouvenel a pledat si el, cu un argument similar, pentru slabirea drepturilor la libera exprimare si la libera asociere. El invoca asa numita "problema a presedintelui": problema alocarii timpului si a spatiului intr-o sala de intruniri, sau intr-un ziar, sau la un microfon, unde scriitorii sau vorbitorii considera ca au un "drept" la libera exprimare, in virtutea caruia pot revendica accesul la aceste resurse.⁶ Ceea ce a trecut cu vederea de Jouvenel a fost solutia noastra la "problema presedintelui": reformularea conceptului de drepturi in limbajul proprietatii private, mai degraba decat in acela al libertatii de exprimare, sau de asociere.

Proiect: Conditiile de existenta ale rezolutiunii si rezilierii Proiect: Teste grila - test grila

In primul rand, se poate observa ca in fiecare dintre exemplele lui de Jouvenel - o persoana care participa la o intrunire, o persoana care scrie pentru o rubrica de scrisori a unui ziar si o persoana care solicita timp de emisie la radio - timpul si spatiul oferite din stocul limitat existent sunt gratuite, adica solicitantii nu suporta un cost. Ne [116] aflam in mijlocul problemei pe care stiinta economica o numeste "problema rationalizarii". Trebuie alocata o resursa valoroasa, limitata: aici este vorba de timp pe un podium, timp in fata microfonului, sau de spatiu intr-un ziar. Dar, deoarece utilizarea resursei este gratuita (nu se achita un cost de catre beneficiar), cererea de obtinere a acestui timp, sau spatiu, va depasi, inevitabil, oferta, astfel incat se va manifesta, inevitabil, o lipsa. Asa cum se intampla in toate cazurile de lipsuri si cozi determinate de preturi prea scazute, sau inexistente, solicitantii nesatisfacuti raman cu un sentiment de frustrare si cu resentimente, datorita neobtinerii resursei pe care cred ei ca o merita.

O resursa limitata, daca nu este alocata prin mecanismul preturilor, trebuie sa fie alocata pe alta cale de catre proprietarul ei. Trebuie sa observam ca in exemplele lui de Jouvenel alocarea s-ar putea face prin mecanismul preturilor, daca proprietarul ar dori acest lucru. Presedintele unei adunari ar putea scoate la licitatie locurile limitate de pe podium, oferindu-le celor mai intensi licitatori. Radioproducatorul ar putea proceda similar cu cei care doresc sa intervina in emisiunea sa. (Intr-adevar, acesta este modul in care procedeaza producatorii, atunci cand vand timp de emisie catre diversi sponsori particulari.) Daca s-ar proceda astfel, n-ar mai exista lipsuri, nici resentimete provocate de promisiuni ("acces egal" al publicului la rubrica din ziar, pe podium, sau la microfon) care sunt incalcate.

Dar, dincolo de chestiunea preturilor, exista o problema mai serioasa care intervine. Intr-adevar, indiferent daca alocarea se face pe baza de preturi sau dupa alt criteriu, resursa trebuie intotdeauna sa fie alocata de catre proprietarul ei. Proprietarul statiei radio (sau reprezentatul sau) vinde, sau doneaza timp de emisie, conform unei proceduri stabilite de el; proprietarul ziarului, sau reprezentantul sau, aloca spatiul de tipar intr-un mod stabilit de el; "proprietarul" adunarii si presedintele acesteia, in calitate de reprezentat desemnat al sau, aloca spatiul de pe podium intr-un fel stabilit de el.

Faptul ca proprietatea este criteriul ultim de alocare ne furnizeaza solutia bazata pe proprietate la "problema presedintelui", formulata de de Jouvenel. Intr-adevar, cel care adreseaza o scrisoare unui ziar nu este proprietarul ziarului; prin urmare, el nu are nici un drept la spatiul din ziar; el nu are decat o cerere de spatiu, o cerere pe care proprietarul ziarului are dreptul absolut sa o accepte sau sa o respinga. Omul care cere sa vorbeasca intr-o adunare nu are nici un drept sa vorbeasca; el nu are decat o cerere, pe care proprietarul, sau reprezentantul proprietarului, presedintele, trebuie sa o accepte sau sa o respinga. Solutia este de a reformula "dreptul la libera exprimare", sau "intrunire"; in loc de a intrebuinta notiunea vaga si, dupa cum demonstreaza de Jouvenel, inaplicabila, referitoare la un fel de drept egal la spatiu sau la timp, ar trebui sa ne concentram pe dreptul la proprietate privata. "Dreptul la libera exprimare" nu devine valid, aplicabil si absolut decat atunci cand este inteles ca o subdiviziune a dreptului la proprietate.

Lucrul acesta poate fi vazut pornind de la asa-zisul "drept de a capta atentia" (right to buttonhole) al lui de Jouvenel. De Jouvenel afirma ca "exista o acceptiune a dreptului la libera exprimare in care acesta [117] poate fi exercitat de toata lumea; este vorba de dreptul de a capta atentia", de a incerca sa-i convingi pe oamenii pe care-i intalnesti, pe cale verbala, iar apoi de a-i aduna pe cei interesati intr-o sala si de a alcatui, astfel, o "congregatie" proprie. Aici de Jouvenel se apropie de solutia corecta, fara a o atinge [insa] efectiv. Intr-adevar, ceea ce spune el de fapt este ca "dreptul la libera exprimare" nu este valabil si aplicabil decat atunci cand este luat in sensul de drept de a le vorbi oamenilor, de a incerca sa-i convingi, de a inchiria o sala pentru a le vorbi celor care doresc sa participe le o intrunire, etc. Dar aceasta acceptiune a dreptului la libera exprimare constituie, de fapt, o parte din dreptul fiecarei persoane la poprietatea pe care o detine. (Presupunand, bineinteles, ca ne amintim de dreptul celorlalte persoane de a nu fi tinute de guler ca sa ne asculte, daca nu doresc acest lucru, adica de dreptul lor de a nu ne asculta.) Intr-adevar, dreptul de proprietate include dreptul proprietarului de a dispune de proprietatea sa, de a incheia contracte prin intelegere mutuala si de a face schimburi cu detinatorii altor proprietati. Asa numitul "buttonholer" (captator al atentiei) al lui de Jouvenel, care inchiriaza o sala si se adreseaza congregatiei sale, isi exercita nu un vag drept la libera exprimare, ci o parte a dreptului sau general la proprietate privata. De Jouvenel aproape ca recunoaste lucrul acesta, atunci cand discuta situatia a doi oameni, "Primus" si "Secundus":

"Primus.a reusit sa-si alcatuiasca, prin mari straduinte si eforturi, propria sa congregatie. Un nou venit, Secundus, apare in sala si pretinde dreptul de a se adresa congregatiei, pe temeiul dreptului sau la libera exprimare. Oare trebuie Primus sa-i cedeze microfonul? Nu cred. El ii poate raspunde lui Secundus: "Eu am adunat aceasta congregatie. Mergi si tu si fa asemenea."

Are perfecta dreptate. Pe scurt, Primus este proprietarul adunarii; el a inchiriat sala, a chemat oamenii la intrunire si a stabilit conditiile ei de desfasurare; iar cei carora nu le plac aceste conditii sunt liberi sa nu participe, sau sa plece. Primus detine un drept de proprietate asupra intrunirii, care ii permite sa vorbeasca dupa plac; Secundus nu detine nici un drept de proprietate, deci nu are nici un drept de a vorbi la intrunire.

In general, acele cazuri care par sa faca necesara o slabire a drepturilor sunt cele in care apartenenta proprietatii nu este precis definita: pe scurt, in care drepturile de proprietate sunt neclarificate. Multe probleme de asa-zisa "libera exprimare" survin, de exemplu, pe strazile aflate in propietatea statului: de exemplu, trebuie statul sa autorizeze mitingurile politice care, dupa cum spun autoritatile, tulbura traficul rutier, sau murdaresc strazile cu manifeste? Dar toate problemele de felul acesta, care in aparenta necesita ca "libertatea de exprimare" sa fie mai putin absoluta, nu constituie de fapt probleme decat datorita nedefinirii corespunzatoare a drepturilor de proprietate. Intr-adevar, strazile se afla, in general, in posesia statului; statul este presedintele adunarii pe strazile acestea. Asadar statul, ca orice alt detinator de proprietate, se confrunta cu problema modalitatilor de alocare a resurselor limitate. Sa admitem ca un miting politic pe strazi va bloca, efectiv, traficul rutier; in acest caz, decizia autoritatilor [118] nu priveste atat dreptul la libera exprimare, cat alocarea spatiului stradal de catre detinatorul sau.

Sa observam ca problema nici nu s-ar pune, daca strazile s-ar afla in proprietatea unor persoane si firme private - asa cum ar fi toate, intr-o societate liberala; intr-adevar, strazile, ca orice alta proprietate privata, ar putea fi inchiriate sau donate altor persoane sau grupuri private, in scopul organizarii unor intruniri. Intr-o societate pe deplin liberala, o persoana n-ar avea cu nimic mai mult "dreptul" de a utiliza strada altcuiva, decat "dreptul" de a ocupa sala de intruniri a altcuiva; in ambele cazuri, singurul drept ar fi dreptul fiecarui om de a-si utiliza banii pentru a inchiria resursa dorita, daca proprietarul ei doreste sa o inchirieze. Bineinteles ca, atata vreme cat strazile continua sa ramana in proprietatea statului, problemele si conflictele raman insolubile; intr-adevar, proprietatea statala asupra strazilor inseamna ca toate drepturile de proprietate ale oamenilor, inclusiv dreptul la exprimare, la intrunire, la distribuirea de manifeste, etc., vor fi obstructionate si ingradite de necestitatea atotprezenta de a traversa si de a utiliza strazile aflate in posesia statului, pe care guvernele pot decide sa le blocheze si sa le restrictioneze oricum doresc. Daca guvernul autorizeaza mitingul stradal, el va restrictiona traficul; daca interzice mitingul datorita traficului stradal, atunci restrictioneaza liberul acces la strazile guvernamentale. In orice caz si oricum ar opta, "drepturile" unora dintre contribuabili trebuie sa fie ingradite.

Cealalta imprejurare in care drepturile si apartenenta drepturilor de proprietate sunt necorespunzator definite si, prin urmare, in care conflictele sunt insolubile, este cea a adunarilor guvernamentale (si a "presedintilor" lor.) Intr-adevar, dupa cum am aratat, daca un om sau un grup inchiriaza o sala si numesc un presedinte al adunarii, apartenenta proprietatii este clara si Primus are toate drepturile asupra intrunirii. Dar care este situatia intrunirilor guvernamentale? Cine este proprietarul lor? Nimeni nu poate sti cu adevarat si, de aceea, nu exista nici un mod satisfacator, non-arbitrar, de a decide cine va vorbi si cine nu, sau ce se va decide si ce nu. Este adevarat ca adunarea guvernamentala se formeaza conform propriilor ei reguli, dar ce se poate spune daca regulile respective nu sunt pe placul unei mari parti dintre cetateni? Nu exista nici o cale satisfacatoare de a rezolva aceasta problema, doerece nu exista nici o apartenenta clara a proprietatii despre care este vorba. Altfel spus, in cazul unui ziar sau al unui program radio, este limpede ca expeditorul scrisorii, sau potentialul participant la emisiune, este solicitantul, iar proprietarul este editorul sau producatorul, care ia decizia. Dar in cazul adunarii guvernamentale nu stim cine poate fi proprietarul. Omul care solicita sa vorbeasca la un consiliu orasenesc pretinde ca este proprietarul unei parti, desi nu si-a stabilit niciun fel de drepturi de proprietate printr-o achizitie, o mostenire, sau o descoperire, asa cum au facut toti ceilalti detinatori de proprietate.

Pentru a reveni la strazi, exista si alte probleme incurcate, care ar fi rapid lamurite intr-o societate liberala, in care toata proprietatea ar fi privata [119] si inambiguu detinuta de proprietarii ei. In lumea contemporana, de exemplu, exista un conflict permanent intre "dreptul" contribuabililor de a avea acces la strazile detinute de stat, pe de o parte - si dorinta locuitorilor unui anumit cartier de a se elibera de persoanele a caror adunare pe strazi o considera "indezirabila". In orasul New York, de pilda, se exercita in prezent presiuni isterice, de catre locuitorii anumitor cartiere, pentru a impiedica deschiderea de magazine alimentare McDonald's in regiunile respective - si adesea au reusit sa intrebuinteze puterea statala pentru a impiedica deschiderea acestor restaurante. Bineinteles ca acestea constituie incalcari evidente ale dreptului firmei McDonald's de a utiliza proprietatea pe care a achizitionat-o. Dar locuitorii au si ei motivele lor: mizeria si elementele "indezirabile", care sunt "atrase" si se aduna in fata magazinelor alimentare McDonald's, pe stazi. Cu alte cuvinte, nemultumirea locatarilor nu priveste atat drepturile de proprietate ale firmei McDonald's, cat ceea ce considera ei ca reprezinta o "rea" intrebuintare a strazilor publice. Pe scurt, ei se plang de "dreptul omului" de care se bucura anumiti cetateni, de a se plimba in voie pe strazile guvernamentale. Numai ca, in calitate de contribuabili si cetateni, acesti "indezirabili" au, fara doar si poate, "dreptul" de a se plimba pe strazi si desigur ca s-ar putea aduna in acelasi loc - daca ar dori acest lucru - chiar si fara atractia magazinului McDonald's. Intr-o societate liberala, pe de alta parte, in care toate strazile ar fi in proprietate privata, intregul conflict ar fi solutionat fara a incalca drepturile de proprietate ale nimanui: intr-adevar, in acest caz proprietarii strazilor ar avea dreptul de a decide cine va avea acces la aceste strazi si ei ar putea exclude "indezirabilii", daca ar dori sa faca acest lucru.

Bineinteles ca acei proprietari de strazi care ar opta pentru excluderea indezirabililor ar avea de platit un pret - atat costul propriu-zis al impunerii deciziei de excludere cat si pierderile pecuniare ale comerciantilor de pe strazile lor si scaderea fluxului de vizitatori la domiciliile riveranilor.^* Cu siguranta ca intr-o societate libera s-ar naste o diversitate de optiuni de limitare a accesului, cu anumite strazi (si, prin urmare, cartiere) deschise tuturor si altele cu diferite grade de restrictionare a accesului.

Similar, proprietatea privata asupra tuturor strazilor ar rezolva problema "dreptului omului" la libera imigrare. Este sigur ca actualele bariere impotriva imigrarii ingradesc nu atat un "drept al omului" la imigrare, cat un drept al detinatorilor de proprietate de a-si inchiria sau vinde proprietatea catre imigranti^** Nu poate exista nici un drept al omului la imigrare. Intr-adevar, a cui proprietate are un nou venit dreptul sa o incalce? Pe scurt, daca "Primus" doreste sa migreze acum dintr-o alta tara spre Statele Unite, nu putem spune ca el are dreptul absolut de imigrare in acest tinut, deoarece cum ramane cu acei detinatori de proprietate care nu il doresc pe proprietatea lor? Pe de alta parte, ar putea exista - si fara indoiala exista, alti detinatori de proprietate care s-ar grabi sa profite de posibilitatea de a inchiria, sau de a vinde [120] o proprietate catre Primus, iar actualele legi incalca, drepturile lor de proprietate, impiedicandu-i sa faca acest lucru.

Societatea liberala ar solutiona intreaga "problema a imigrarii" in cadrul matricei drepturilor absolute de proprietate. Intr-adevar, oamenii nu au dreptul de a se deplasa decat pe acele proprietati si pamanturi pe care le pot inchiria sau cumpara de la proprietarii lor. Intr-o sociatate libera, ei ar avea, in primul rand, dreptul de a calatori numai pe acele strazi pe care proprietarii ar fi dispusi sa-i primeasca, pentru ca apoi sa inchirieze sau sa cumpere case de la proprietarii de case dispusi sa faca aceste tranzactii. Exact ca si in cazul traficului stradal cotidian, cu siguranta ca s-ar naste o diversitate de optiuni,variabile in timp, privind conditiile de acces ale imigrantilor.

1 Un exemplu deosebit de graitor si auto-contradictoriu il ofera profesorul Peter Singer, care propune explicit pastrarea conceptului de drepturi cand este vorba de libertatea personala si trecerea la utilitarism atunci cand este vorba despre economie si despre sfera proprietatii private. Peter Singer, "The Right to be Rich or Poor", New York Review of Books, 6 martie, 1975.

2 Murray N. Rothbard, Power and Market, ed a 2-a, Kansas City, Sheed Andrews and McMeel, 1977, pp. 238-39.

3 Referitor la dictonul lui Holmes a se vedea Murray N. Rothbard, For a New Liberty, ed. revazuta, New York, MacMillan, 1978, pp. 43-48; si Rothbard, Power and Market, pp. 239-40. Pentru o critica devastatoare a reputatiei nemeritate de promotor a libertatii civile a lui Holmes, a se vedea H.L. Mencken, A Mencken Chrestomathy, New York, Alfred A. Knopf, 1947, pp. 258-64.

4 Mai mult, ideea ca strigatul de "foc" cauzeaza panica este determinista si reprezinta o versiune diferita a erorii asociate cu argumentul "incitarii la revolta", mentionat mai sus. Oamenilor din incinta teatrului le revine sarcina de a evalua informatia pe care o primesc. Daca lucrurile nu ar sta astfel, de ce n-ar constitui o infractiune si avertizarea corecta a oamenilor, de existenta unui incendiu efectiv, deoarece si aceasta ar putea stimula o panica? Perturbarea asociata unui fals avertisment de incendiu nu poate constitui un prilej de urmarire in justitie, decat ca o incalcare a drepturilor de proprietate, in maniera explicitata in continuare, in text. Ii sunt indatorat dr. David Gordon pentru aceasta observatie.

5 Irving Dillard, ed. One Man's Stand for Freedom, New York, Alfred A. Knopf, 1963, pp. 789-91.

6 Bertrand de Jouvenel, "The Chairman's Problem", American Political Science Reeview, June, 1961, pp. 305-32; Esentialul prezentei critici facute lui de Jouvenel a aparut in italiana, in Murray N. Rothbard, "Bertrand de Jouvenel e i diritti di proprieta", Biblioteca della Liberta, no. 2, 1966, pp. 41-45.

* N.tr.: Pe de alta parte, excluderea anumitor categorii de persoane, de pilda a celor asociate cu riscuri deosebite de hotii, spargeri si tulburari ale ordinii, s-ar putea dovedi profitabila, dupa cum sugereaza cotidian comerciantii prosperi care exclud anumite categorii de vizitatori la intrarea pe proprietatea lor. A se vedea online si H.-H. Hoppe, "Productia privata de aparare".

** N.tr.: dar si de a-i exclude pe indezirabili, cf. discutiei de mai sus.