Principalele institutii ale dreptului aplicabile in provincia romana dacia

PRINCIPALELE INSTITUTII ALE DREPTULUI APLICABILE IN PROVINCIA ROMANA DACIA

a) INSTITUTIA PROPRIETATII

Cea mai importanta institutie este cea a proprietatii. In provincia romana Dacia, in privinta pamantului existau doua feluri de proprietati:

i. proprietatea quiritara

Era exercitata doar de cetatenii romani care locuiau in coloniile investite cu ius Italicum.

ii. proprietatea provinciala

Era exercitata de provinciali asupra celorlalte categorii de terenuri.

Potrivit unui stravechi principiu roman, dusmanii Romei nu aveau niciun drept si ca atare, teritoriile cucerite de la dusmani intrau in proprietatea statului roman, cu titlul de ager publicus. Ele erau date in folosinta provincialilor, iar acestia plateau un impozit funciar care se numea tributum soli sau stipendium.

Intrucat stapanirea exercitata de provinciali asupra pamanturilor primite in folosinta de la stat era dificil de incadrat din punct de vedere juridic, jurisconsultii romani ai epocii clasice au cautat sa o defineasca pe baza ideilor si institutiilor juridice existente, considerand in acest sens ca provincialii exercita asupra terenurilor posesia sau uzufructul si ca pot fi asimilati pana la un punct cu titularii de drepturi reale. In realitate, provincialii exercitau asupra acestor terenuri o veritabila proprietate pe care autorii moderni au denumit-o proprietate provinciala. Astfel, provincialii aveau toate atributele dreptului de proprietate, inclusiv dreptul de dispozitie, sens in care ei puteau instraina terenurile primite in folosinta fie prin acte inter vivos - care este un act de drept al gintilor, fie intercauza care este un act de drept al gintilor.

Pe de alta parte, a fost creata pentru proprietatea provinciala pe modelul uzucapiunii din dreptul civil o prescriptie speciala numita praescriptio longi temporis sau praescriptio longae possessionis, asa cum ne arata Paul si Modestin, mari jurisconsulti ai epocii clasice.

Aceasta prescriptie speciala se deosebeste insa de uzucapiunea din dreptul civil, sub mai multe aspecte:

1)     sub aspectul termenului. Uzucapiunea are termene scurte, un an pentru bunuri mobile, doi ani pentru bunuri imobile. Praescriptio longi temporis are termene lungi, 10 ani intre prezenti si 20 de ani intre absenti. Intre prezenti inseamna intre cei aflati la inceput in aceeasi localitate, apoi s-a considerat ca intre prezenti inseamna si intre aceia care se afla in aceeasi provincie. Intre absenti inseamna intre aceia care se afla la inceput in orase diferite, apoi in provincii diferite.

2)     a doua deosebire se plaseaza pe terenul efectelor. Uzucapiunea din dreptul civil are un efect achizitiv, este un mod de dobandire a proprietatii. Aceasta duce la dobandirea dreptului de proprietate la indeplinirea termenului uzucapiunii. Praescriptio longi temporis are un efect extinctiv si anume respingerea actiunii in revendicare exercitata de proprietar, daca posesorul parat stapanise terenul 10 ani intre prezenti sau 20 de ani intre absenti. Acesta, daca pierdea insa stapanirea lucrului chiar si dupa implinirea termenului, nu mai putea introduce actiunea in revendicare.

3)     praescriptio longi temporis admite unirea sau jonctiunea posesiilor si nu necesita justa causa possessionis, adica justul titlu si buna-credinta. A fost de asemenea creata pentru ocrotirea proprietatii provinciale si o praescriptio longissimi temporis (prescriptia celei mai lungi durate) care in epoca imparatului Constantin cel Mare avea termen de 40 de ani, a fost redusa in vremea imparatului Teodosiu al II-lea la 30 de ani. Aceasta prescriptie se aplica si bunurilor imperiale, precum si bunurilor bisericii si avea un caracter extinctiv.

Curs 3 - 29.10.2010

Imparatul Justinian, in cadrul politicii sale unificatoare, a suprimat distinctia dintre fondurile italice si fondurile provinciale si a unificat uzucapiunea cu praescriptio longi temporis, creand urmatorul sistem: bunurile mobile erau uzucapate printr-o prescriptie de 3 ani numita usus capio, iar bunurile imobile erau uzucapate printr-o posesie de 10 ani intre prezenti si 20 de ani intre absenti denumita praescriptio longi temporis. Se cereau atat justul titlu (justa causa possessioni) cat si buna credinta. Astfel, prescriptia dobandeste un caracter achizitiv.

Justinian a mentinut si praescriptio longissimi temporis cu efect diferit dupa cum urmeaza: daca posesorul era de buna credinta si nu a intrat in posesia bunului prin mijloace violente, la implinirea termenului de 30 de ani el dobandeste proprietatea prin efectul lui praescriptio longissimi temporis. Daca, dimpotriva, posesorul nu era de buna credinta sau a intrat in posesia bunului prin mijloace violente, praescriptio longissimi temporis ramane extinctiva in sensul ca cel care a posedat bunul timp de 30 de ani poate sa respinga cu succes actiunea in revendicare a proprietarului fara a deveni el insusi proprietar. Acest sistem a fost introdus de Justinian printr-o Constitutiune data in anul 528 d.H. Figura juridica a proprietatii provinciale a dat nastere pe planul tehnicii de reglementare juridica unor atribute si determinative care au putut fi utilizate cu succes in vederea consacrarii proprietatii divizate de tip feudal.

Proiect: Conditiile de existenta ale rezolutiunii si rezilierii Proiect: Teste grila - test grila

Pe langa cele doua forme de proprietate a pamantului, locuitorii liberi ai provinciei Dacia au cunoscut si o alta forma de proprietate, denumita proprietatea peregrina care purta asupra altor bunuri decat pamantul. Aceasta forma de proprietate a fost creata din ratiuni de ordin economic grefate pe spiritul pragmatic al poporului roman. O data cu extinderea statului roman si cu dezvoltarea productiei si a schimbului de marfuri peregrinii devin principalii parteneri de comert ai romanilor, insa ei nu puteau exercita proprietatea quiritara pentru ca nu aveau ius commercii si ca atare lor le-a fost recunoscuta o forma speciala de proprietate, proprietatea peregrina, protejata prin mijloace juridice create dupa modelul celor aplicabile proprietatii quiritare. Spre exemplu, actiunea in revendicare a fost incredintata si peregrinilor cu suprimarea din formula actiunii a sintagmei ex jure Quiritium sau cu fictiunea calitatii de cetatean roman.

Cu aceeasi fictiune juridica le-au fost acordate peregrinilor si actiunile furti si daunum iniuria datii care sanctionau delictele de furt si respectiv paguba cauzata pe nedrept.

b) INSTITUTIA CASATORIEI

Casatoriile intre peregrini erau admise ca si institutiile tutelei si adoptiunii fraterne. Aceasta din urma institutie a dat nastere in dreptul feudal institutiei infratirii.

c) INSTITUTIA SUCCESIUNILOR

O alta materie reglementata de dreptul aplicabil in provincia romana Dacia este materia/institutia succesiunilor. Succesiunea/mostenirea putea fi deferita fie potrivit legii si atunci se numea succesiune sau mostenire ab intestat (fara testament) sau puteau fi deferite pe baza testamentului intocmit de defunct. Pe acest plan trebuie sa precizam ca peregrinii testau in forma orala, care a dat nastere in dreptul feudal asa-numitului testament cu limba de moarte. Peregrinii avea testamenti factio passiva si ca atare puteau veni la succesiunea cetatenilor romani.

d) INSTITUTIA OBLIGATIILOR

O ultima materie reglementata de dreptul in provincia romana Dacia este materia obligatiilor. Aceasta cunoaste o reglementare amanuntita si evoluata deoarece aceasta epoca se caracterizeaza printr-o dezvoltare fara precedent a productiei si schimbului de marfuri, statul roman fiind la apogeul puterii sale politice si militare, iar Marea Mediterana devenind un "lac roman". Obligatiile si cu precadere cele contractuale (deoarece contractul reprezinta principalul izvor de obligatii) sunt supuse unui regim juridic complex, rezultat din impletirea unor elemente de drept civil cu elemente de drept al gintilor si cutume locale. Forma, elementele si efectele contractelor care s-au aplicat frecvent in provincia Dacia ne arata faptul ca o serie de reguli si principii ale dreptului roman au fost deviate de la menirea lor initiala, capatand in conditiile specifice Daciei romane noi functii si noi finalitati. Ilustrative in acest sens sunt asa-numitele triptice sau tablite cerate din Transilvania care reprezinta unul din cele mai importante documente ale dreptului privat roman facand parte din categoria documentelor epigrafice.

TRIPTICELE DIN TRANSILVANIA (TABLITELE CERATE)

Ele au fost descoperite intre 1786-1855 intr-o mina de aur parasita din localitatea Alburnus Major (Rosia Montana de astazi). Se prezinta sub forma unor tablite din lemn de brad legate cate trei. De aceea se numesc triptice. Fetele interioare ale tablitelor 1 si 3, adica ale celor doua tablite exterioare precum si ambele fete ale tablitei interioare (numarul 2) sunt usor scobite, iar scobitura este acoperita cu un strat de ceara peste care s-a scris cu ajutorul unui stilet. De aceea ele se mai numesc si tablite cerate. Au fost descoperite 25 de asemenea tablite. Dar din pacate, doar 14 erau lizibile si au putut fi citite si descifrate.

Aceste tablite lizibile contin o serie de contracte si alte acte juridice si anume: 4 contracte de vanzare, 3 contracte de munca, 2 contracte de imprumut, 1 contract de societate, 1 contract de depozit, 1 proces verbal de desfiintare a unei asociatii funerare, lista cheltuilelori efectuate pt organizarea unui banchet precum si un act prin care o persoana isi asuma o datorie. Aceste tablite au fost traduse si publicate de catre marele romanist german Theodor Mommsen intr-o editie critica monumentala, aparuta la Viena si intitulata Corpus Inscriptionum Latinarum. Mommsen a facut si istoricul acestor tablite, plecand de la faptul ca ultimul act din triptice era datat 29 mai anul 167 d.H., data la care romanii se aflau in razboi cu quasii si marcomanii (asa-numitele razboaie marcomanice). Pe acest fond Mommsen a presupus ca locuitorii din Alburnus Major s-au refugiat din calea razboiului parasind in corpore localitatea dupa ce in prealabil au ascuns in mina de aur cele mai importante acte ale comunitatii. Si, spune Mommsen, acei locuitori nu s-au mai intors, localitatea a ramas abandonata, iar tablitele s-au pierdut fiind descoperite abia in epoca moderna.

Aceasta ipoteza a lui Mommsen nu poate fi avuta in vedere deoarece exista dovezi indubitabile ca exploatarea minelor de aur din muntii Apuseni a reprezentat o preocupare constanta a administratiei romane pe toata durata stapanirii romane in Dacia. Astfel incat este greu de presupus ca localitatea a fost abandonata, fiind insa mult mai verosimila imprejurarea ca doar persoana care a ascuns actele in mina nu s-a mai intors in localitate la terminarea razboaielor marcomanice si ca pe acest fond (datorita acestei imprejurari) actele s-au pierdut.

Din examinarea formei actelor continute in triptice precum si a elementelor si efectelor lor precum si din cercetarea conditiei sau statutului juridic al persoanelor care l-au incheiat, rezulta fara putinta de tagada ca ele nu sunt conforme intru totul nici exigentelor dreptului civil, nici dreptului gintilor, nici cutumelor locale, ci au o fizionomie specifica, aparte, de natura sa le confere o identitate proprie.

Astfel, intr-unul din contractele de imprumut, creditor este o femeie peregrina, Anduela a lui Bato, ceea ce excede regulilor dreptului roman. In dreptul roman femeile erau socotite obstaculate din punct de vedere intelectual si ca atare femeile sui juris se aflau sub tutela perpetuua a agnatilor lor, tutela care se administra prin auctoritatis interpositio ceea ce inseamna ca femeile nu puteau incheia singure acte juridice, ci numai cu auctoritatis tutoris.

Intr-un alt contract de imprumut, obligatia de a plati dobanzi rezulta dintr-o simpla conventie de buna-credinta. Acest lucru este contrar principiului juridic roman potrivit caruia obligatia de a plati dobanzi rezulta fie dintr-o stipulatiune a dobanzilor (stipulatio usurarum) alaturata lui mutuum (imprumutului de consumatiune), fie dintr-o stipulatio sortis et usurarum adica o stipulatiune a capitalului si a dobanzii. In ambele cazuri obligatia rezulta dintr-un act juridic solemn.

Un alt contract continut in triptice este o forma exceptionala de depozit numita depozitul neregulat, act care este incheiat insa ad probationem, adica cu scopul de a proba o obligatie nascuta dintr-un alt contract. Foarte interesant este mecanismul stipulatiunii continuta in triptice. Ea este utilizata in virtutea caracterului sau abstract si a functiei generale subsecvente atat pentru realizarea operatiunii juridice a imprumutului, deopotriva pentru capital si dobanzi, cat si pentru constituirea unor garantii, desi la epoca respectiva dreptul roman crease acte speciale pentru realizarea respectivelor operatiuni juridice.

Ilustrativ este si exemplul unuia dintre contractele de munca continute in triptice. Este contractul prin care un muncitor, care isi desfasura activitatea in mina, accepta sa nu fie platit pentru zilele in care nu poate munci intrucat mina este inundata. Contractul de munca este o specie de locatio operarum (locatiunea de servicii), una dintre formele pe care le imbraca locatiunea. Partile acestui contract sunt locatorul, in cazul nostru muncitorul, cel care ia initiativa contractului oferindu-si spre inchierere forta de munca si cealalta parte contractanta numita conductor, in cazul nostru proprietarul minei, cel care plateste salariul locatorului adica cel care lato sensu plateste pretul inchirierii fortei de munca. Problema de drept care se pune aici este problema suportarii riscului in contract. Regula este ca in contractele sinalagmatice riscul se suporta de catre debitorul obligatiei imposibil de executat si, extrapoland aceasta regula la contractul nostru de munca, riscul se suporta de catre locator; adica el nu va fi platit pentru perioada in care nu a putut munci, chiar daca imposibilitatea de a munci este una obiectiva, care nu ii este imputabila. Acest lucru se intampla pentru ca riscul in contract, ca definitie, este sistemul potrivit caruia una dintre partile contractante trebuie sa-si execute obligatia desi cealalta parte contractanta nu si-o mai poate executa fara vina sa. Numai ca regula la care ne refeream (riscul in contract se executa de debitorul obligatiei imposibil de executat) s-a aplicat in dreptul roman vechi. In dreptul clasic, riscul in contract a fost preluat de conductor. Cu toate acestea, in contractul din triptice printr-o clauza speciala locator accepta sa preia riscul in contract. Aceasta inseamna un element de specificitate caracteristic provinciei Dacia, explicabil prin dimensiunile procesului de polarizare a societatii romane, context in care discrepantele dintre cei bogati si cei saraci se adancesc si ele devin vizibile si la incheierea contractelor, in sensul ca muncitorul trebuie sa accepte clauzele, chiar nefavorabile, impuse de patronul minei.

Sub aspectul formei observam in primul rand ca aceste contracte sunt semnate nu numai de catre martori, ci si de catre parti si chiar de garanti. Sub acest aspect, in dreptul roman, actele puteau fi redactate in doua forme:

- forma obiectiva (acte semnate doar de martori) - autentic romana si specifica epocii vechi;

- forma subiectiva (semnate numai de catre parti) - forma preluata din Orient si caracteristica epocii clasice.

Imprejurarea ca actele din triptice sunt semnate si de catre martori si de catre parti se explica fie prin existenta unui sistem mixt, fie mai degraba prin tranzitia de la forma obiectiva la cea subiectiva. Si tot in ceea ce priveste contractele de vanzare, forma lor este diferita de cea a contractelor din dreptul roman, chiar daca efectele sunt identice. In dreptul roman contractul consensual de vanzare reprezenta acordul partilor cu privire la obiect si la pret. El produce urmatoarele efecte juridice:

1)     obligatia vanzatorului de a pastra lucrul;

2)     obligatia vanzatorului de a preda lucrul;

3)     obligatia vanzatorului de garantie pentru evictiune;

4)     obligatia vanzatorului de garantie pentru vitii;

5)     obligatia cumparatorului de a plati pretul.

In triptice existau clauze distincte pentru fiecare dintre aceste efecte. Spre exemplu, o declaratie de cumparare, o clauza referitoare la pret, o clauza privind obligatia de garantie pentru evictiune, o clauza privind obligatia de garantie pentru vitii si o declaratie a garantilor

Intr-o alta tablita cerata, operatiunea juridica a vanzarii se realizeaza atat prin mancipatiune cat si prin contractul consensual. Mancipatiunea este un act de drept civil fiind supusa unor riguroase conditii de forma si de fond. Este un act translativ de proprietate, mai exact un mod de dobandire a proprietatii. Contractul consensual de vanzare este un act de drept al gintilor, liber de forme, dar nu are un efect translativ de proprietate, ci este doar generator de obligatii. In triptice, desi se utilizeaza atat mancipatiunea cat si contractul consensual pentru realizarea aceleiasi operatiuni juridice, ca o curiozitate greu de explicat (zic unii autori), niciuna dintre conditiile de forma ale mancipatiunii nu este indeplinita. Asadar ea este nula. Au fost incercate diverse explicatii. Unii autori au spus ca in mod eronat partile ar fi utilizat cuvantul mancipatiune si ca in realitate ar fi vorba de o traditiune, care este un act de drept al gintilor. Altfel spus, am fi in prezenta unei substituiri de termeni. Alti autori au spus ca pentru mai multa siguranta partile ar fi recurs si la mancipatiune si la contractul consensual pentru realizarea aceleiasi operatiuni juridice. Altii au precizat ca mancipatiunea nu este valabila intrucat conditiile sale de forma si de fond nu sunt indeplinite, dar vanzarea se realizeaza in virtutea contractului consensual.

Nu putem accepta niciuna dintre aceste ipoteze intrucat toate aceste constructii teoretice au un viciu comun si anume acela al metodei de cercetare utilizata, care este metoda metafizica. Nu putem gasi o explicatie verosimila pentru aceasta "curiozitate" decat daca utilizam cealalta metoda de cercetare stiintifica si anume cea dialectica introdusa de Heger. Din aceasta perspectiva imprejurarea ca intr-un act din triptice o mancipatiune nula este alaturata unui contract consensual de vanzare pentru realizarea acelei operatiuni juridice nu mai este o curiozitate, intrucat ea isi gaseste explicatia intr-un lant cauzal si intr-un determinism de tip dialectic. In dreptul roman, vanzarea consensuala este generatoare de obligatii, transferul proprietatii realizandu-se printr-un act ulterior si distinct de contractul care a dat nastere obligatiei respective. Pe de alta parte, in Legea Tarii (in dreptul nostru feudal nescris) vanzarea consensuala este translativa de proprietate. Astfel incat, din aceasta perspectiva, sistemul continut in triptice este un sistem intermediar, o trecere de la vanzarea consensuala generatoare de obligatii din dreptul roman la vanzarea consensuala translativa de proprietate din Legea Tarii. Trebuie sa intelegem ca toate aceste abateri de la normele si principiile dreptului roman pe care actele din triptice le contin nu sunt curiozitati greu de explicat, ci reprezinta doar o expresie a sintezei juridice daco-romane. In acest context, actele din triptice sunt acte cu o identitate proprie, acte de drept daco-roman care imprumuta elemente din dreptul civil, din dreptul gintilor si din cutumele locale.