Dreptul si acceptiunile sale

DREPTUL SI ACCEPTIUNILE SALE

Derivat din latinescul "directus", luat in sens metaforic (directus  de la dirigo, dirigere, care insemna "drept" - orizontal sau vertical - de-a dreptul, direct, directie, linie dreapta), cuvantul "drept" este folosit in mai multe acceptiuni. In limba latina insa cuvantul corespunzator substantivului drept era jus. Aceasta notiune este intalnita si in alte limbi, cu aceeasi semnificatie: droit, la francezi; right, la englezi; diritto, la italieni; recht, la germani; derecho, la spanioli.

Cuvantul drept desemneaza, intr-un prim sens, stiinta dreptului, adica ansamblul ideilor, notiunilor, conceptelor si principiilor care explica dreptul si prin intermediul carora dreptul poate fi gandit.

In cadrul stiintelor sociale, dreptul ocupa un loc distinct atat prin specificitatea obiectului sau de cercetare - realitatea juridica, parte componenta a realitatii sociale - cat si prin relativa sa autonomie metodologica.

Stiinta despre societate, dreptul este eo ipso stiinta social-umana, care studiaza juridicul in toate formele sale de manifestare, dar, in primul rand, ca o dimensiune inalienabila a existentei umane in conditii social-istorice determinate[1].

Atat dreptul, cat si alte componente ale stiintelor sociale (istoria, sociologia, etica, politologia etc.) se indreapta spre dimensiunea juridica a societatii, pentru a-i cerceta legitatile, regularitatile, geneza si modalitatile de implicare si determinare a comportamentului uman.

Stiinta dreptului studiaza legile existentei si ale dezvoltarii statului si a dreptului, institutiile politice si juridice, formele lor concret-istorice, corelatia cu celelalte componente ale sistemului social, modul in care institutiile politico-juridice influenteaza societatea si suporta, la randul lor, influenta sociala[2].

Dreptul, ca fenomen normativ, reprezinta o incercare de disciplinare, de coordonare a relatiilor sociale, cu scopul de a promova valori larg receptate de societate, cum sunt: proprietatea, siguranta juridica si securitatea libertatilor individuale, societatea civila etc.

Stiinta dreptului, ca stiinta explicativa, studiaza natura juridicului, caracteristicile structurale ale acestuia, raporturile cu alte stiinte, legaturile interne ale sistemului juridic. Astfel, dreptul reprezinta o generalizare a experientei umane intr-un anumit sector de activitate si contine o serie de date verificate si sistematizate, un complex de notiuni, categorii, concepte si principii, dar si un ansamblu metodologic, in baza caruia fenomenele pot fi studiate, investigate.

Ceea ce analizeaza stiinta dreptului este domeniul participarii oamenilor la circuitul juridic, ca purtatori de drepturi si obligatii juridice, cu toate consecintele ce decurg de aici. Cooperarea oamenilor in acest domeniu al realitatii sociale implica interventia dreptului in vederea conducerii si dirijarii comportamentelor, impunandu-le reguli normative, modele, programandu-le, intr-un anumit sens, actiunile si limitandu-le dreptul "absolut" de manifestare.

Dreptul nu se opreste la studiul normei juridice, al jurisprudentei, al contractului etc., el supune unui amplu proces explicativ contextul social-cultural in care apar si isi duc viata normele si institutiile juridice, colaborand in acest proces cu toate stiintele sociale (economia politica, istoria, sociologia, demografia, statistica etc.).

Stiinta dreptului cunoaste o dezvoltare si o afirmare crescanda in domenii dintre cele mai variate. Evolutia relatiilor sociale, complexitatea lor, multiplicarea fara precedent a relatiilor intra si intersociale, au determinat aparitia unor noi ramuri de drept: dreptul populatiei, dreptul nuclear, dreptul spatial, dreptul comunitar etc. Are loc o largire a sferei de actiune a dreptului, atestabila pe planuri multiple, fapt ce amplifica rolul explicativ si normativ al stiintei juridice, a carei functie de cercetare si descifrare a realului se diversifica si se adanceste, adaugandu-si si latura de prospectie a realului dat[3].

Dreptul nu este numai stiinta, el este, in egala masura, tehnica si arta. Dreptul, ca ansamblu de norme care organizeaza viata in comun, este o tehnica a convietuirii umane, destinata sa disciplineze comertul uman si sa apere societatea de excese.

Intr-un alt sens, dreptul imbina necesitatea si libertatea. Necesitatea, ca un domeniu specific dreptului, rezulta chiar din scopurile generale ale vietii sociale, scopuri prefigurate in ansamblul normelor legale. Acest ansamblu alcatuieste dreptul obiectiv.

Dreptul obiectiv contine norme juridice obligatorii ce se adreseaza tuturor oamenilor, astfel incat societatea sa fie aparata de excese. Regulile de conduita in acest caz au un caracter general, deoarece se adreseaza fie tuturor subiectilor de drept, fie numai unor categorii de subiecte de drept. O alta trasatura caracteristica acestor reguli de conduita se refera la faptul ca ele sunt obligatorii, putand fi aduse la indeplinire prin forta de constrangere a statului, in cazurile in care nu au fost respectate de bunavoie. Aceste reguli trebuie sa isi gaseasca un cadru minim de legitimitate pentru a putea fi conditia existentei posibile a societatii[4]. Dreptul obiectiv cuprinde norme juridice impersonale abstracte, care nu se adreseaza unei persoane anume.

Cuvantul drept mai semnifica si facultatea unui subiect de a-si valorifica sau de a-si apara impotriva tertilor un anumit interes, legalmente protejat. In diferite declaratii asupra drepturilor omului se urmareste o astfel de acceptie a drepturilor individuale. Acesta este dreptul subiectiv si el implica categoria de libertate. Drepturile subiective sunt legate intrinsec de persoana, iar esenta prerogativelor consta in a pretinde ceva de la altcineva.

Intre cele doua acceptiuni (drept obiectiv si drept subiectiv) exista o legatura logica, in sensul ca drepturile subiective exista si se pot exercita numai daca sunt recunoscute si reglementate de dreptul obiectiv.

Potrivit lui Hegel[5], ceea ce este drept in sine este pus in existenta sa obiectiva, adica este determinat de gand pentru constiinta si este cunoscut ca fiind ce este drept si valabil legea; in virtutea acestei determinari, dreptul este pozitiv in genere.

Dreptul pozitiv cuprinde totalitatea normelor juridice in vigoare (active) la un moment dat intr-un stat. In concret, dreptul pozitiv este dreptul care se aplica imediat si continuu, obligatoriu si susceptibil de a fi adus la indeplinire, atunci cand este nesocotit, prin forta de coercitie a statului.

Dreptul este insa si o arta, adica ansamblul mijloacelor, procedeelor si instrumentelor pe care le folosesc atat organele care creeaza dreptul, cat si cele care le aplica.  Legiuitorul trebuie sa stie sa selecteze din ansamblul trebuintelor sociale pe cele care raspund unor nevoi reale; judecatorul trebuie sa posede arta de a aplica legea in conformitate cu litera si spiritul sau si potrivit cu multitudinea conditiilor de timp, spatiu si persoane in care se deruleaza aspectele de viata; arta procurorului, avocatului sau organului administrativ dezvaluie priceperea acestora de a investiga, de a identifica probele necesare stabilirii adevarului, de a administra intregul probatoriu, de a exploata toate metodele si mijloacele care pot conduce la finalizarea cazurilor instrumentate.

Insa, in niciun moment, "montajul" artistic al dreptului nu poate fi despartit de stiinta dreptului, care ramane marele regizor al intregii montari, al fascinantului proces care este crearea si realizarea dreptului[6].

Cuvantul "drept" mai este asociat, ca adjectiv, in aprecierile de natura morala (de exemplu, om drept, pedeapsa dreapta etc.).

In afara termenului de drept, se intrebuinteaza si termenul de juridic. Acesta este utilizat atat ca adjectiv (de exemplu, norma juridica, raport juridic etc.), cat si intr-o actiune ce excede notiunii de drept (obiectiv sau subiectiv). Juridicul este un fenomen complex care functioneaza obiectiv pe un fundal social, constituind unul din modurile de reflectare pe plan social a existentei umane.

Juridicul are un caracter unitar, desi prezinta o compunere complexa (psihologica, institutionala, relationala). Unicitatea fenomenului juridic determina unicitatea stiintei dreptului (stiintei juridice) care este o stiinta explicativ-normativa, ce nu se limiteaza la descrierea si explicarea functionarii unor elemente de tehnicitate si constructii logice, ci se refera la caracterul operational al conceptelor prin intermediul carora se fundamenteaza ontologia, gnoseologia, axiologia si metodologia juridica.

Juridicul defineste o parte componenta a realitatii sociale, alaturi de politic, etic, economic etc. In sociologie[7], se vorbeste despre fenomenul juridic si despre juridicitate, ca un criteriu de distinctie a fenomenelor sociale. In acest sens, toate fenomenele juridice pot fi privite ca fenomene sociale, deoarece chiar un sentiment pur solitar al dreptului implica o latenta a societatii, un drept robinsonian neputandu-se concepe. Dar nu toate fenomenele sociale sunt si juridice, ceea ce vine sa puna in discutie criteriul pe baza caruia pot fi distinse , din ansamblul fenomenelor sociale, cele juridice. Acest criteriu este tocmai juridicitatea, reflectat indeosebi pe plan normativ[8].

Definirea dreptului aduce in discutie natura lui permanenta. In pofida formelor  istorico-spatiale de mare diversitate, in pofida unor componente uneori opuse, dreptul ramane prin natura sa permanenta identic cu sine. Se poate face o asemuire cu morala, de exemplu, cu morala triburilor arhaice din Creta preminoica, a triburilor din podisul indian Dekan din mileniul IV i.Chr., a popoarelor aztece, a celor scandinave din primul mileniu i.Chr., a mongolilor din primul mileniu al erei noastre, a dacilor, a romanilor, a populatiei bantu etc. Insa toate aceste sisteme au o natura permanenta care le face sa fie morale. Se poate face o asemuire cu omul, fiinta rationala si volitiva, spre exemplu, omul primitiv, omul asiatic, omul mongol, omul aristocrat si cel cazut in sclavie, omul copil si cel batran, femeie si barbat, omul cosmonaut, dar, indiferent de diversul particular istoric sau de singularitate, exista o natura permanenta ce ne permite sa spunem ca orice om este om, adica este fiinta rationala, volitiva si afectiva[9].

In existenta sa milenara dreptul a primit numeroase definitii. Romanii au inceput prin a defini dreptul facand referiri la categorii ale moralei: jus est ars boni et aequi - dreptul este arta binelui si a echitatii - atat binele, cat si echitatea fiind categorii etice. Aceasta definitie a lui Celsus tinea insa cont de realitatea caracteristica a vremii - dreptul nu se emancipase de sub tutela moralei, iar scopul sau era realizarea binelui moral.

In mod normal, definirea dreptului a adus in discutie chiar natura sa. S-a pus intrebarea[10]: este dreptul o realitate transcendenta care se impune ratiunii sau, dimpotriva, este un ansamblu de fenomene sociale perceptibile prin experienta? La prima parte a intrebarii a dat raspuns scoala dreptului natural. Era vorba de acel drept pe care natura l-a dat tuturor. In De Republica (III, 17), Cicero scria: "Est quidem vera lex, recta ratio, nature congruens difussa in omnes, constans sempiterna. Huic lege nec abrogari fas est reque derogari licet. Nec erit alia Romae, alia Athenis, alia nunc, alia posthac sed et omnes gens et omni tempore una lex et sempiterna et immutabilis continebit" (Este o lege adevarata, dreapta ratiune, conforma cu natura, raspandita in toti, constanta, eterna. Aceasta lege nu este permis sa fie abrogata si nici nu se poate deroga de la ea. Nici nu este alta la Roma, alta la Atena, alta acum, alta mai tarziu, ci o singura lege si eterna si neschimbatoare va carmui pe toti oamenii si in toate timpurile.).

Dezvoltata in opera lui Grotius, ideea dreptului natural este prezenta si la alcatuirea Codului civil francez "Il est un droit universel et immuable, source de toutes les lois positives." (Este un drept universal si neschimbator, sursa tuturor legilor pozitive.), se specifica in primul articol al cartii preliminare a Codului. Desi in textul viitorului Cod, ideea nu se regaseste ad literam, conceptia care a condus la elaborarea acestuia a fost de factura jusnaturalista.

Un punct de vedere nou, ce zdruncina credinta in existenta unui drept natural, este adus de scoala istorica germana a dreptului, cu cei doi mari reprezentanti ai sai Savigny si Puchta. Potrivit conceptiei acestei scoli, dreptul este un produs istoric, altfel nu se explica diversitatea conceptiilor juridice si a fenomenelor de drept diferite de la popor la popor si de la o epoca la alta.

Savigny scria: "in momentul in care gasim o istorie bazata pe documente recunoastem in ele un drept cu caracter propriu poporului caruia el se aplica, ca si limba si obiceiurile acelui popor[11]". Deci dreptul nu este un produs arbitrar, pe care imprejurarile sau intelepciunea omului il creeaza.

Reprezentantii acestei scoli mai sustin ca daca s-ar urma doctrina lui Grotius, atunci pentru orice activitate a omului ar exista reguli de drept natural, pe care ar trebui sa cautam a le descoperi spre a le transforma in lege, ceea ce ar transforma dreptul natural intr-o conceptie pur subiectiva.

Scoala istorica, potrivit careia dreptul ia nastere si se dezvolta asemenea limbii, inregistreaza transformari continue in cadrul unui proces evolutiv lent, exercita o influenta covarsitoare asupra modului de a intelege si a defini dreptul, asupra spiritului sau[12].

Istoria dreptului este legata de istoria popoarelor. Asa cum viata popoarelor se schimba de-a lungul veacurilor, tot astfel dreptul, ramura a acestei vieti, se schimba si el cu vremea, se dezvolta odata cu poporul caruia ii apartine si se adapteaza diferitelor faze din dezvoltarea lui[13].

In definitia dreptului, Puchta retine scopul sau, si anume faptul ca dreptul determina si hotaraste raporturile dintre indivizi.

Cu toata influenta sa, scoala istorica nu a putut elimina complet ideile dreptului natural, concepute mai tarziu ca drept rational, alcatuit din ideile conducatoare generale desprinse din ratiunile impuse de justitie, echitate si bunul simt[14].

Conceptiile socialiste au pus accentul, in explicarea si definirea dreptului, pe rolul factorilor materiali ce constituie baza societatii, pe care se ridica suprastructura (din care face parte si dreptul). In aceasta conceptie, dreptul nu este decat o forma pe care o imbraca economicul, forma derivata si subalterna economicului si politicului.

Facand din notiunea dreptului o notiune metafizica, metafizicienii dreptului au prezentat-o ca un concept reprezentativ al unui element nematerial si esential al vietii omenirii, tip neschimbator si existand in mod real si distinct in afara de lucrurile concrete.[15]

Pozitivistii, in frunte cu Leon Duguit, reactioneaza fata de acest mod de explicare si definire a dreptului[16], sistemul juridic al popoarelor moderne subliniind functia sociala a dreptului, ceea ce duce la elaborarea unui sistem nou, realist, care se opunea celui metafizic.

In directia realista se inscrie si conceptia lui Ihering, care pune la baza dreptului interesul legalmente ocrotit: dreptul este forma in care statul isi organizeaza, prin constrangere, conditiile de viata ale societatii.

Uneori, dreptul este asimilat cu conceptele sale. Dreptul este o tentativa de aprehensiune si clasificare prin schemele gandirii conceptuale ale atitudinilor ontologice fundamentale ale existentei in lume si a relatiilor ontologice, ale existentei cu celalalt, avand la baza socialitatea originara a oamenilor[17].

Anita Naschitz defineste dreptul ca un complex de reguli de conduita, avand menirea ca, pe calea unor dispozitii generale referitoare la raporturile generale tipice, sa reglementeze intr-un anumit scop conduita previzibila a oamenilor, cel putin cat priveste cadrul ei (caci altfel regula nu ar avea sens)[18].

Eugeniu Sperantia definea dreptul ca un sistem deductiv de norme sociale destinate ca printr-un maximum de justitie realizabila sa asigure un maximum de socialitate intr-un grup social determinat[19].

Dreptul este unul dintre cele mai profunde concerne ale civilizatiei omului, pentru ca el ofera protectia contra tiraniei si anarhiei, este unul din instrumentele principale ale societatii pentru conservarea libertatii si a ordinii, impotriva amestecului arbitrar in interesele individuale[20].

Dreptul este ansamblul regulilor asigurate si garantate de catre stat, care au ca scop organizarea si disciplinarea comportamentului uman in principalele relatii din societate, intr-un climat specific manifestarii coexistentei libertatilor, a apararii drepturilor esentiale ale omului si a statornicirii spiritului de dreptate[21].

In concluzie, in stiinta juridica, cuvantul DREPT cunoaste urmatoarele acceptiuni esentiale:

1. In primul rand, el exprima facultatea unei persoane (subiect) de a savarsi un act care sa fie recunoscut sau sa nu fie interzis de lege. De aceea, cu acest sens, el se numeste Drept subiectiv. In acest caz, legea ocroteste actul impotriva acelora care se opun exercitarii lui prin sanctiuni externe si reale.

2. Al doilea sens exprima totalitatea regulilor juridice care asigura exercitiul drepturilor subiective. In acest inteles, Dreptul este definit ca ansamblul legislatiei si se numeste Drept obiectiv (general), structurat pe categorii si diviziuni: civil, penal, comercial etc.

3. Cel de-al treilea sens desemneaza dreptul pozitiv, alcatuit din totalitatea normelor juridice in vigoare intr-un stat. Dreptul pozitiv este un drept aplicabil imediat si continuu, obligatoriu intr-o perioada data, care este susceptibil de a fi adus la indeplinire prin forta de coercitie a statului, exercitata prin intermediul anumitor instante si organe special abilitate in acest sens.

4. Un alt sens priveste stiinta Dreptului, respectiv ansamblul de idei, notiuni, concepte si principii care explica dreptul si prin intermediul carora dreptul poate fi gandit.

5. Din vechime, dreptul a fost socotit o arta, o adevarata vocatie. In sensul sau de arta, dreptul desemneaza ansamblul de mijloace pe care le intrebuinteaza organele si persoanele care creeaza dreptul sau care il aplica.