Dreptul la tacere in legislatia penala si practica judiciara

Dreptul la tacere in legislatia penala si practica judiciara

Dreptul la tacere nu are o consacrare expresa in Constitutie, Conventii internationale si legi, insa rezulta implicit din acestea, ca un drept care se valorifica in procesul comunicarii sub diferite forme unele din ele reglementate de lege.

De pilda, referitor la dreptul de a nu face nici o declaratie in Amendamentul 5 (1791) la Constitutia Statelor Unite ale Americii, se arata ca «nimeni nu va putea fi constrans sa marturiseasca impotriva propiei persoane». Ca urmare, orice politist este obligat sa avertizeze pe cel retinut ca are dreptul sa nu declare nimic, intrucat tot ce spune poate fi folosit impotriva sa la tribunal. Declaratiile si probele obtinute cu incalcarea prevederilor acestui drept, conduc la excluderea lor din sistemul doveditor al cauzei. Este vorba de regula excluderi probei obtinute ilegal, de la folosirea acesteia in procesul penal.[1] De exemplu recunoasterea faptei facuta de o persoana careia nu i s-a adus la cunostinta ca are dreptul sa nu faca nici o declaratie este considerata proba obtinuta ilegal si nu poate fi folosita in proces. Potrivit practicii judiciare penale americane de la regula excluderi probei obtinute ilegal s-a admis exceptia de buna credinta a autoritatii care a obtinut proba precum si asa zisa preponderenta a dovezi. De pilda in cazul Nix V. Williams, Curtea Suprema Statelor Unite a sustinut ca dovada obtinuta prin incalcarea drepturilor inculpatului poate fi utilizata in proces, daca procuratura poate arata, prin preponderenta dovezii, ca, in cele din urma sau, in mod inevitabil, ar fi fost descoperite informatiile pe cai legale.

In art.14 pct.3 lit.g din Pactul International cu privire la drepturile civile si politice se prevede ca orice persoana acuzata de comiterea unei infractiuni penale are dreptul sa nu fie silita sa marturiseasca impotriva ei insasi sau sa se recunoasca vinovata, deci un veritabil drept la tacere. Credem ca din aceasta dispozitie rezulta ca martorul nu poate fi obligat sa declare ceva prin care indirect s-ar recunoaste si el vinovat.

Dreptul la tacere rezulta si din modul de reglementare a altor institutii juridice. De pilda imunitatea pentru jurisdictie reglemntata de Acordul General privind Privilegiile si Imunitatile Consiliului Europei, presupune si dreptul la tacere, atunci cind este intrebat de o autoritate referitor la fapte prin care s-ar incalca imunitatea[5], in mod deosebit imunitatea in ceea ce priveste cuvintul. In exercitarea dreptului la interpret, prevazut de art.6 pct.3 lit.e din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, acuzatul are dreptul sa taca daca "nu intelege sau nu vorbeste limba folosita la audiere" pina in momentul asigurarii unui interpret autorizat.

Deasemenea in art.10 pct.1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului se prevede libertatea de a comunica, ori aceasta presupune si dreptul de a nu comunica, respectiv dreptul la tacere. Din moment ce comunicarea este tratata ca o libertate, atunci, persoana este libera sa taca sa nu comunice, ceea ce apare ca un drept la tacere in lipsa unor alte dispozitii exprese ale legii. In art.21 lit.a din Carta Sociala Europeana Revizuita atunci cind se vorbeste de dreptul la informare si la consultare se face trimitere si la un drept la tacere, astfel: "fiind inteles ca divulgarea anumitor informatii care pot prejudicia intreprinderea va putea fi refuzata sau ca se va putea solicita ca acestea sa fie confidentiale".

In art.29 din CORPUS IURIS - dispozitii penale privind protectia intereselor financiare ale Uniunii Europene[6] se prevede ca: "in orice proces deschis pentru o infractiune comisa impotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, acuzatul beneficiaza de drepturile la aparare acordate prin art.6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului si prin art.10 din Pactul International al O.N.U. asupra Drepturilor Civile si Politice. De la primul interogatoriu, acuzatul are dreptul de a cunoaste continutul acuzatiilor aduse lui, dreptul de a fi asistat de un aparator ales de el si la nevoie, la un interpret. I se recunoaste dreptul de a tacea".

Conform jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului, dreptul la tacere este incalcat chiar si atunci cind o lege il obliga pe acuzat sa raspunda la intrebari sau sa furnizeze documente autoritatilor.

Curtea Europena a Drepturilor Omului intr-o speta a hotarit ca s-a incalcat dreptul la tacere printr-o cerere de furnizare a unor documente precis identificate, in speta, extrasul de pe conturile sale bancare in strainatate, sub amenintarea cu sanctiuni penale in caz de refuz.

Potrivit Constitutiei Romaniei dreptul la tacere rezulta din:

articolul 14 pct.3 lit.g din Pactul international cu privire la drepturile civile si politice, care prevede dreptul la tacere al persoanei acuzate, pact ratificat de Romania prin Decretul nr.212/31.12.1974 care face parte din dreptul nostru intern potrivit art.20 pct.1 din Constitutie;

art.24 in care este reglementat dreptul la aparare, care presupune dreptul de a te apara si prin tacere, in lipsa unui avocat si chiar in prezenta aparatorului;

art.28 in care este prevazut secretul corespondentei care presupune dreptul de a tacea si de a nu divulga secretul corespondentei al celor care au luat la cunostinta legal sau intimplator despre acesta; de mentionat ca un astfel de drept este in acelasi timp si o obligatie de serviciu pentru functionarul si demnitarul public.

art.29 si art.30 reglementeaza libertatea constiintei si libertatea de exprimare, presupunand dreptul de a tacea si de a nu-ti exprima gindurile, opiniile, credinta, creatia, intr-un cuvant, dreptul de a nu comunica decit atunci cind doresti sau consideri necesar si oportun in ncadrul exercitarii acestei libertati.

Proiect: Certificat de garantie termopane, tamplarie pvc Eseu: Vanzarea dupa greutate, numar sau masura

In legislatia Romaniei in domeniul procedurii penale, este consacrat dreptul de a tacea al faptuitorului (in anumite situatii), invinuitului sau inculpatului ori al martorului in mai multe situatii expres prevazute de lege, de pilda :

conform art.66 din Codul de procedura penala, potrivit prezumtiei de nevinovatie, invinuitul sau inculpatul are dreptul sa taca atunci cind i s-ar cere sa-si probeze nevinovatia;

potrivit art.80 din Codul de procedura penala sotul si rudele apropiate ale invinuitului sau inculpatului nu sunt obligate sa depuna ca martori, ceea ce presupune in aceasta situatie, un drept la tacere al acestora; interpretand per a contrario din aceasta dispozitie ar rezulta ca persoanele care nu au calitatea de sot sau ruda apropiata a invinuitului sau inculpatului sunt obligate sa depuna ca martor ceea ce ni se pare discutabil deoarece trebuie avute in vedere si celelalte dispozitii legale in materie.

conform art.6 din Codul de procedura penala, invinuitul sau inculpatul au un drept la tacere in lipsa asistarii lor de catre aparatorul ales sau cel din oficiu acceptat;

art.325 alin.2 din Codul de procedura penala vorbeste de ipoteza « cind inculpatul refuza sa dea declaratii », ceea ce inseamna dupa parerea noastra ca legiuitorul in spiritul Constitutiei a recunoscut inculpatului un drept de a refuza sa dea declaratii.

potrivt art.73 alin.2 din Codul de procedura penala invinuitul are dreptul sa refuze sa semneze declaratia consemnata de organul de urmarire penala, refuz care isi poate avea temeiul si in dreptul la tacere.

In Legea 281/2003 de modificare si completare a Codului de procedura penala art. 70 alin.2 din Codul de procedura penala a primit o alta redactare avind urmatorul cuprins: "Invinuitului sau inculpatului i se aduce la cunostinta fapta care formeaza obiectul cauzei, dreptul de a avea un aparator, precum si dreptul de a nu face nici o declaratie, atragindu-i totodata atentia ca ceea ce declara poate fi folosit si impotriva sa ()". O astfel de prevedere constituie inca un pas spre armonizarea legislatiei penale cu Constitutia, Conventia Europeana a Drepturilor Omului si in general legislatia comunitara

Asa cum am aratat socotim ca si potrivit legii romane exercitarea dreptului la tacere nu se confunda cu tagaduirea faptei, dar nici cu recunoasterea acesteia, in sensul ca din moment ce nu contrazice acuzarea, ar insemna ca ar si recunoaste-o.

O simpla invinuire neprobata nu are nici o valoare in fata prezumtiei de nevinovatie atunci cind autoritatea respecta legea, iar mediul social de asemenea. Credem ca si prezumtia de nevinovatie justifica tacerea, nefiind nimeni obligat sa-si dovedeasca el nevinovatia, cu atit mai mult cind invinuirea este neprobata, sau necredibila.

Zicala ca si tacerea este un raspuns, nu credem ca este intotdeauna adevarata, daca avem in vedere ca prin un astfel de "raspuns" fiecare poate sa inteleaga ce vrea. De pilda se poate intelege ca prin tacere se exprima dispret, desconsideratie fata de cel care afirma sau fata de ce s-a afirmat. Altcineva poate sa nu raspunda considerind ca afirmarea este ridicola, incredibila si nu merita respuns; in alte situatii, unii nu raspund si tac de frica, sau ca s-au inhibat datorita emotiei, ca nu accepta sa raspunda, pentru a evita o polemica sau cearta ori chiar scandal, etc. Altii pur si simplu fiind de acord considera ca acordul l-au exprimat prin tacere sau altii care desi nu sunt de acord nici nu neaga tacand pur si simplu. Credem ca tagaduirea faptei nu poate fi facuta decit prin raspuns care poate fi o negare pura si simpla sau o negare argumentata, probata . De aceea socotim ca exercitarea dreptului la tacere nu inseamna tagaduirea faptei. De pilda, faptuitorul a tacut tot timpul pina in momentul asistarii de aparator iar dupa aceea, a recunoscut fapta, s-a comportat sincer, inlesnind descoperirea si arestarea participantilor neavand niciodata intentia de a tagadui fapta.

Or intr-o astfel de situatie credem ca nu i s-ar putea refuza circumstanta atenuanta prevazuta de art.74 lit.c din Codul penal sau aplicarea dispozitiei privind reducerea la jumatate a limitelor pedepsei prevazute de lege, in conditiile art.9 pct.2 din Legea nr.39/2003 privind prevenirea si combaterea criminalitatii organizate. In ultima situatie, renuntarea la tacere se poate face atit in faza de urmarire penala cit si in fata judecatii, fara vreun tratament diferentiat pentru exercitare in perioada anterioara a dreptului la tacere.

Pentru tacere si refuzul de a raspunde, faptuitorul invinuit sau inculpatul nu trebuie constrins[12] sau sanctionat in nici un fel, acesta fiind un drept al sau. In acest sens, prof. I Tanoviceanu arata: "constringerea este inutila si absurda, fiindca un inculpat care tace e cert ca sau face aceasta dintr-o tactica bine chibzuita, sau din revolta omului inocent. In primul caz, inculpatul constrins daca va sfirsi prin a vorbi desigur ca va ticlui o tagada abila; in al doilea caz inocentul sau isi va striga inocenta sau disperat se va recunoaste vinovat numai sa curme suferintele. De aceea credem ca orice constringere in aceasta directie este inacceptabila, legea trebuie sa lase oricarui inculpat facultatea de a vorbi sau nu" . Credem ca inculpatul poate sa taca, nu neaparat pentru a tagadui, sau a se sustrage judecatii ci pur si simplu tace pina beneficiaza de sfaturile aparatorului. Asa cum am aratat, socotim ca dreptul la tacere este presupus si de dreptul la aparare prevazut de art.24 din Constitutie. Socotim ca recunoasterea dreptului inculpatului si invinuitului de a nu face declaratii presupune ca factorii resposabili din cele trei puteri, legislativa, executiva si judecatoreasca sa reconsidere pozitia fata de locul si rolul criminalisticii, al dotarii laboratoarelor si pregatirii expertilor, juristilor si specialistilor criminalisti in materie in raport de noile exigente ale probatiunii.

De pilda daca celui arestat sau retinut i se aduce la cunostinta invinuirea in lipsa aparatorului, atunci invinuitul sau inculpatul are dreptul sa nu raspunda la invinuirile ce i se aduc, pentru ca singur nu isi poate exercita dreptul la aparare. Intrucit dispozitiile art.23 pct.5 teza II din Constitutie sunt imperative, folosirea cuvintului "numai" in expresia "numai in prezenta unui avocat" presupune o obligatie a carei incalcare are consecinte juridice. Astfel credem ca procesul verbal de aducere la cunostinta a invinuirii in lipsa aparatorului, chiar daca este semnat de invinuit sau inculpat este lovit de nulitate absoluta.

Din nici o dispozitie legala cunoscuta de noi in dreptul rominesc nu rezulta ca exercitarea dreptului la tacere, poate constitui o circumstanta de agravare in sarcina inculpatului. Astfel nu putem fi de acord cu cei care sustin ca daca invinuitul sau inculpatul se abtine sa dea declaratii uzind astfel de dreptul la tacere, "aceasta atitudine poate constitui o imprejurare in defavoarea sa".[14]