Dreptul in secolul 16

Sub incidenta legilor date de autoritatea legala din Transilvania, atat in privinta organizarii de stat cat si in privinta statutului juridic a diferitelor clase si categorii sociale s-au aflat si romanii din secolele 13-14.

Decretul regelui Andrei al 2-lea din 1222 cu privere la privilegiile nobilimii a lui Ludovic I din 1351, care a fixat obligatiile iobagilor, raman exemplificatoare in acea privinta.

Autoritatea regala a fost insa adeseori nevoita sa recunoasca si autoritatea si valabilitatea normelor juridice consacrate de obiceiul tarii, si de acel jus valachicum, pe care romanii le-au facut cunoscute si cu ocazia revendicarilor lor sociale si nationale.

Repetatele incercari ale regilor Ungariei si ale nobilimii natiunilor privilegiate (unguri, sasi, secui) de a impune o reglementare juridica straina de obiceiurile si moravurile romanilor au determinar intensificarea luptei populatiei majoritare pentru dreptate sociala si nationala.

Acest fenome este ilustrat in mod gtraitor in Tara Fagarasilor, unde romanii au reusit sa impuna autoritatilor codificarea principalelor institutii juridice, consacrate de legea tarii jus valachicum.

In anul 1508, romanii din Terra Vlachorum situata in Tara Fagarasului, care s-a bucurat de o larga autonomie politica pana in secolul 15, a obtinut ca legile vechi ale tarii sa fie codificate si recunoscute. Dar pana la recunoasterea si aprobarea statutelor Tarii Fagarasului, rezistenta romanilor a trebuit sa culmineze cu rascoalele din anii 1503 si 1508, care a uadus cu ele si naularea unor hotarari abuzive si arbitrare ale Curtii Regale fata de romani.

Una din aceste masuri discriminatorii fata de romani, a fost si trecerea Tarii Fagarasului, spre sfarsitul secolului 15, sub administrarea teritoriilor sasesti, adica acelor coloni adusi de regii unguri din partile Luxembourgului de astazi, pentru deposedarea romanilor de pamantul lor strabun si catolicizarea lor.

Referitor la statutele Tarii Fagarasului, cercetatorii textului lor au evidentiat faptul ca acestea au fost elaborate la propunerea romanilor, si ca normele cuprinse in aceasta codificare sunt vechi obiceiuri juridice romanesti.

In anul 1517 a aparut o "colectie de drept", la cererea regelui ungar Vladislav al 3-lea. Istoricii ne spun ca aceasta colectie, care evidentiaza deosibirile existente intre dreptul Ungariei si cel al Transilvaniei nu a fost publicata oficial, dar s-a aplicat in practica instantelor, inclusiv a celor din Transilvania pana in anul 1848.

Aceeasi istorici ne spun ca dieta intrunita la Sighisoara in anul 1540, a hotarat ca Transilvania sa se conduca pe viitor dupa legi proprii, si ca dupa aceasta data legile adoptate de Ungaria, si-au incetat aplicare in Transilvania. Aceasta afirmatie a lasat sa se inteleaga ca si romanii s-au condus dupa legi proprii, si ca putem vorbi de o autonomie in materie de legislatie in Transilvania. Or in realitate, principiile juridice stabilite de coroana maghiara, is care fusesera adoptate in Transilvania si prin acel unio trium nationum, au continuat sa ramana ca temei al dreptului public cu caracter discriminatoriu. De altfel, si celelalte colectii de legiuiri din secolul al 17, cunoscute sub numele de aprobatae, care cuprindeau legile adoptate intre anii 1540-1563 si compilatae constitutiones, care incorporau si legile adoptate intre 1653-1669, dovedesc ca legile lor pastrau inca in continutul lor spiritul uniunii celor 3 natiuni (unguri, sasi, secui).

In acel unio trium nationem, taranii romani erau declarati, tolerati is suportati pro tempore. Mai mult, li s-au luat si dreptul de a purta anumite vesminte pentru a sublinia pe aceasta cale, conditia lor inferioara de toleranta.

Istoricii romani ne spun ca exponentii acestei clase sociale, preotii romani erau asimilati taranilor aserviti si aveau indatoriri iobagesti.

Asadar, asa zisa autonomie in activitatea legislativa a dietei in Transilvania, despre care vorbesc inca unii istorici ai dreptului romanesc, n-a insemnat si o libertate a romanilor de a se conduce dupa propriile lor legi, scris si nescrise, dupa propriile lor statute, asa cum reusisera in 1508 romanii din Tara Fagarasului.

Hotararile luate de dieta din iulie 1600 in prezenta lui ihai Viteazu, unificator al celor 3 tari romanesti, a avut un caracter justitiar si reparatoriu de scurta durata, dar dupa cum se stie, drepturile romanilor dovedesc ca statutul acela de autonomie nu s-a pastrat decat pe o scurta durata de timp.

Despre o afirmare si o respectare a acelui jus valachicum, in vremea respectiva (sec 15-16), avem marturii si din tinuturile locuite de romani dincolo de frontierele actuale ale tarii. De pilda, in legea valahilor din Croatia din anul 1436, avem mentiuni exprese la unele legi bune si drepte ale valahilor aplicate din batrani, si care continuau sa fie aplicate romanilor de catre instantelor lor.

Aceasta lege a vlahilor din Croatia atesta in mod invederat atat autonomia etnica locala a elementului romanesc, cat si aplicarea lui jus valachicum. Aceeasi istorici ai vechiului drept romanesc care scriau ca " notiunea de drept romanesc se regaseste in Serbia pentru asezarile vlahe din regiunea Priznen, in sec al 14-lea remarcau ca in actele de danie a lui Stefan Dusan 1336-1446 , reglementarea decretata cu privire la vlahi este denumita "legea vlahilor" sau "legea batrana veche".

Marturiile documentare din Polonia, Ungaria, Croatia si Serbia vadesc in chip pereptorium (incontestabil) existenta unui stravechi drept cutumiar romanesc, care fara indoiala privea un jus valachicum in sens nord-dunarean.

Referindu-se la vechile structuri juridice agro-pastorale in dreptul cutumiar, unii cercetatori au afirmat cu indreptatire ca datinile, cutumele si traditiile juridice alcatuiesc un sistem juridic primar, din care, pe de o parte se formeaza legea tarii, sau obiceiul pamantului, iar pe de alta se naste sistemul secundar de norme juridice senorial (domnesti, boieresti si manastiresti), care sunt in ansamblul lor mai consistente si mai elaborate.

Ambele sisteme, cel primar si secundar, alcatuiesc in fond sistemul jurisdictiei feudale romanesti. Din sistemul juridic primar face parte si "judecata la hotar", cutuma juridica ce s-a pastrat in nordul tarii pana in secolul 18. Or, aceasta cutuma are o indelungata practica istorica locala din comunitatea straveche, apartinand constiintei juridice autohtone pre-feudale.

Dupa introducerea pravilelor bizantine, obiceiul locului nu numai ca a continuat sa coexiste si a avut uneori putere ca si legea scrisa (pozitiva).

Pravia lui Vasile Lupu precizeaza ca " pravile imparatesti au putere ca obiceiurile locului".

Dupa constituirea statelor feudale (sec 14), procesul de receptare a dreptului romano-bizantin s-a facut printr-o lucrare si adaptare la realitatile romanesti. Aceasta adaptare si prelucrare s-a facut prin receptarea acelui jus valachicum exprimat printr-o suma de obiceiuri a caror obarsie urca pana la epoca geto-daca.

In mod expres receptarea dreptului bizantin, cel mai important la acea vreme, s-a facut prin traducerea nanocanoanelor nuami in masura in care ii limitam continutul la dreptul cutumiar local. Or, in aria acestui jus valachicum, aflam atat principii ale dreptului roman is bizantin, cat si cel ale dreptului canonic ale bisericii ecumenice din primul mileniu.

Toate aceste principii juridice au fost de altfel reliterate in textul pravilor din secolul 17, care devin legile tarii. Dupa consolidarea statului feudal, domnia a dat in competenta dregatorilor domnesti atat pricinile (spete) civile cat si cele penale, fiindca nu se face deosebire intre jurisdictia civila si penala. Dregatorii odmnesti rezidenti in teritoriu (parcalabii, sudeti, capitani de judeti, bani de judet) au trimis spre judecata pricinile obisnuite rezervandu-se domnitorului marelui ban is marilor vornici judecarea pricinulor mari.

In epoca feudala, procesul si procedura penala s-au desfasurat atat dupa obiceiul pamantului, cat si dupa pravila.