Conditii referitoare la atac - circumstantele atenuante - depasirea limitelor legitimei aparari

In reglementarea circumstantelor atenuante, legiuitorul Codului penal de la 1968 a consacrat implicit clasificare acestora in circumstante legale si circumstante judiciare sau judecatoresti. Aceasta consacrare rezulta din faptul ca legea prevede in mod distinct, pe de o parte imprejurarile care constituie circumstante atenuante prin insasi vointa legiuitorului (art.73 C.pen.), iar pe de alta parte imprejurarile care pot constitui circumstante atenuante, daca instanta de judecata le caracterizeaza ca atare pe baza legii (art.74 C.pen).

Cele dintai sunt determinate si caracterizate ca circumstante atenuante prin lege si, deci, produc efecte ori de cate ori sunt constatate de fapt, pe cand cele judecatoresti nu devin circumstante atenuante decat daca instanta de judecata le constata si le considera ca atare.

Deosebirile dintre cele doua categorii de circumstante se reduc insa la aceasta, fiindca efectele pe care le produc asupra pedepsei sunt aceleasi, iar instanta este obligata sa arate in hotarare orice imprejurare pe care o retine ca circumstanta atenuanta sau agravanta, legala sau judiciara (art.79 C.pen).

Caracterizarea prin lege a acestor circumstante ca atenuante constituie un mijloc de individualizare legala a sanctiunilor penale, iar posibilitatea acestei caracterizari decurge din natura si semnificatia lor invariabile, deci din inevitabilitatea si "univicitatea efectelor asupra pericolului social[1].

Legea noastra penala prevede prin dispozitiile art.73 C.pen. 3 astfel de circumstante:

1. Depasirea limitelor legitimei aparari - art.73 lit.a, partea I Cod penal;

2. Depasirea limitelor starii de necesitate - art.73 lit.a, partea a II-a Cod penal;

3. Provocarea - art.73 lit.b Cod penal.

Caracterul de circumstanta legala rezulta din insasi redactarea dispozitiei legale, care prevede ca aceste imprejurari constituie circumstante atenuante. Enumerarea acestora este, desigur, limitativa, orice alta circumstanta atenuanta fiind lasata la aprecierea instantei.

Sfera de aplicare a circumstantelor atenuante enumerate in art.73 C.pen. este generala, aceste circumstante fiind posibile in cazul savarsirii oricarei infractiunii si constituie circumstante atenuante generale.

SECTIUNEA I. DEPASIREA LIMITELOR LEGITIMEI APARARI

Existenta acestei circumstante, cunoscute si sub denumire de "exces scuzabil", este strans legata de institutia legitimei aparari, care stim ca este o cauza care inlatura caracterul penal al faptei. Circumstanta se circumscrie unor infractiuni aflate la limita legitimei aparari, iesirea din cadrul acesteia datorandu-se depasirii limitelor obiective si subiective pe care legitima aparare le presupune.

Potrivit art.44 C.pen., "nu constituie o infractiune fapta savarsita in stare de legitima aparare, adica pentru a inlatura un atac material, direct, imediat si injust, indreptat impotriva faptuitorului, impotriva altei persoane sa a unui interes public si care pune in pericol grav, persoana ori drepturile celui atacat ori interesul obstesc". Pentru ca apararea sa fie legitima, riposta sau actele de aparare indreptate spre inlaturarea sau paralizarea atacului trebuie sa fie intr-o proportie cu gravitatea pericolului pe care il reprezinta atacul si cu imprejurarile concrete in care acesta s-a produs, deci justa proportie dintre atac si aparare constituie, determina limita legitimei aparari.

Desigur, aceasta proportionalizare nu poate fi de o precizie matematica, de aceea constatarea si evaluarea proportiei dintre atac si aparare trebuie efectuata de catre organele de urmarire judiciara, de la caz la caz, in raport cu imprejurarile concrete. Daca apararea este excesiva, depasind necesarul de protectie impotriva pericolului, ne putem afla in fata a doua ipoteze:

a) excesul de aparare este datorat unei stari obiective exceptionale (tulburare sau temere) a persoanei care se apara;

b) excesul de aparare nu se afla in relatie cauzala cu vreo tulburare sau temere generata de atac.

Prima situatie - asa-numitul "exces justificat de aparare" - este asimilata de lege starii de legitima aparare (art.44 C.pen.); cea de-a doua situatie - "excesul de aparare scuzabil" - constituie o depasire a limitelor apararii, nejustificata de o stare de tulburare sau temere in care s-a gasit persoana care se apara sau care efectueaza actiunea de aparare. Excesul scuzabil nu inlatura caracterul penal al faptei si nu exclude raspunderea penala a celui care s-a aparat sau care a efectuat o apararea excesiva, constituind o circumstanta atenuanta legala.

Pentru existenta acestei circumstante prevazute de art.73 lit.a C.pen., se cer intrunite cumulativ trei conditii:

1) fapta infractorului sa fie savarsita in stare de legitima aparare (art.44 C.pen.);

2) fapta savarsita in aparare sa fi depasit limitele unei aparari legitime, adica sa fie disproportionata fata de gravitate pericolului si de imprejurarile in care s-a produs atacul;

3) excesul de aparare sa nu fi fost determinat de existenta unei stari de tulburare sau de temere a persoanei care a efectuat apararea.

Pentru a fi aplicabile prevederile art.44 alin.3 C.pen. este necesar sa fie indeplinite conditiile prevazute de art.44 alin.2 C.pen., adica fapta sa fi fost necesara pentru a inlatura un atac material direct, imediat (iminent sau in curs de desfasurare) si injust.

In speta in discutie, inculpata, in momentul in care a fost lovita cu bastonul de cauciuc si amenintata grav cu un calapod de fier s-a aflat, intr-adevar, in fata unui atac imediat, direct si injust din partea victimei. Ulterior insa, reusind sa smulga calapodul din mainile victimei, atacul nu mai are caracter iminent, nici in curs de desfasurare, astfel incat aplicarea unui numar de 14 lovituri puternice in cap, care in scurt timp au dus la decesul victimei, nu justifica retinerea legitimei aparari; legitima aparare nu poate exista sub aspectul dispozitiei art.44 alin.3 C.pen. decat in situatia in care toate conditiile cerute de lege (art.44 alin.2) sunt intrunite.[2]

Starea de necesitate se refera la complexul conditiilor de realizarea carora depinde, in principal, existenta legitimei aparari.

Conditiile care, potrivit art.44 trebuie sa fie indeplinite pentru existenta legitimei aparari sunt:

1) un atac material, imediat, direct si injust;

2) atacul sa fie indreptat impotriva unei persoane sau contra drepturilor acesteia, ori impotriva unui interes obstesc;

3) atacul sa creeze un pericol grav pentru persoana celui atacat sau pentru drepturile acestuia, ori pentru interesul obstesc;

4) savarsirea unei fapte prevazute de legea penala pentru inlaturarea pericolului;

5) apararea sa fie proportionata cu gravitatea pericolului si cu imprejurarile in care s-a produs atacul.

Primele patru conditii sunt comune legitimei aparari si starii de legitima aparare, cea de-a cincea este o conditie numai a legitimei aparari si nu a starii de legitima aparare, aceasta starea realizandu-se anterior actiunii de aparare.[3]

Potrivit dispozitiilor art.44 C.pen., un atac - pentru a indreptati o aparare legitima - trebuie sa fie material, direct, imediat si injust; asadar, in conditiile legitimei aparari atacul este un "atac caracterizat".

In conceptul notiunii de legitima aparare, prin atac se intelege o actiune sau inactiune efectuata cu intentia de a aduce o atingere sau o vatamare valorilor sociale care pot forma obiectul de ocrotire inc adrul legitimei aparari, deci persoanelor, drepturilor acestora si intereselor publice.

A. CONDITII REFERITOARE LA ATAC

a) atac material

Atacul este considerat ca fiind material atunci cand se realizeaza prin cai de fapt (actiuni sau inactiuni), de natura sa puna in pericol in mod fizic valoarea sociala impotriva careia este indreptat atacul.

In general, atacul este material atunci cand pentru realizarea lui se recurge la violenta fizica, cu sau fara folosirea de mijloace ofensive (arme, mijloace sau instrumente de spargere) pentru ca atacul sa fie mai eficient.

Atacul se poate realiza si printr-o atitudine pasiv-agresiva. In acest caz, atacul este material atunci cand actiunea celui obligat sa actioneze creeaza pericolul fizic pentru valoare vizata ("omisiunea intentionata de a schimba macazul pentru a provoca un accident de cale ferata").[4]

Atacul nu este material si deci nu poate crea o stare de legitima aparare atunci cand se realizeaza prin cuvinte, pe cale orala (verbis) sau in scris (scripta) - amenintari, insulte, calomnii, agitatii, zvonuri false. Atacurile imateriale nu trebuie respinse pe cai de fapt, adica prin savarsirea de fapte prevazute de legea penala, urmand ca cel ce savarseste atacurile sa raspunda penal, conform legii.

Respingerea atacurilor imateriale prin savarsire de fapte prevazute de legea penala constituie, deci, infractiune, insa existenta atacurilor poate atrage in favoarea celui care le-a respins prin savarsirea faptei, circumstanta atenuanta a provocarii (art.73 lit.b C.pen.) sau alta circumstanta atenuanta (art.73 C.pen.).

atacul material trebuie sa fie o actiune sau o inactiune umana. "In cazul respingerii atacului exercitat de o persoana iresponsabila sau de un animal, poate fi invocata starea de nesecitate".[5]

b) atacul direct

Este considerat ca fiind direct atunci cand pericolul pe care il creeaza ameninta nemijlocit obiectul impotriva caruia este indreptat atacul, adica vreuna din valorile sociale care pot forma obiectul legitimei aparari. Amenintarea este nemijlocita ori de cate ori actiunea sau inactiunea in care s-a concretizat atacul constituie pauza pericolului la care se gaseste expusa valoarea sociala respectiva. Atacul este direct si in cazul cand, desi sub aspect fizic nu are contact nemijlocit cu valoare sociala pusa in pericol, vizeaza insa ca actiune agresiva aceasta valoare (agresorul a turnat otrava in mancarea unei anumite persoane).

Atacul nu poate fi considerat direct daca, in fapt, se constata ca intre agresor si inculpat exista un obstacol material (o poarta inchisa, un gard, un zid) care face ca atacul sa nu creeze un pericol pentru valoarea vizata.

c) atacul trebuie sa fie imediat

Atacul este privit ca fiind imediat, ori de cate ori pericolul pe care-l poate produce s-a si ivit (pericol actual) sau este pe punctul de a se ivi (pericol iminent).

Caracterul de imediat al atacului rezulta deci din intervalul de timp foarte mic, care separa momentul in care atacul a inceput, de momentul ivirii pericolului. Cand acest interval de timp este mai mare, oferind posibilitatea inlaturarii pericolului prin alte mijloace, atacul nu mai poate fi considerat ca imediat, fiindca el nu da loc unui pericol prezent, ci creeaza numai posibilitatea unui pericol care s-ar putea produce ulterior.

Caracterul imediat al atacului trebuie sa existe in mod obiectiv, in sensul ca trebuie sa existe efectiv un atac in curs de executare, ori pe punctul de a se declansa. Numai aprecierile de ordin subiectiv ale unei persoane ca se va declansa un atac impotriva sa nu justifica aplicarea dispozitiilor legale privind legitima aparare.

La stabilirea caracterului imediat al atacului, trebuie sa se tina seama de situatia concreta, de natura si intensitatea atacului, de intinderea si gravitatea pericolului, de posibilitatile existente pentru paralizarea atacului.

d) atacul injust

Atacul este apreciat ca injust atunci cand persoana care recurge la comportare agresiva impotriva altei persoane sau a drepturilor acesteia, ori impotriva unui interes obstesc, nu are nici un temei juridic , legal sau de fapt care sa permita sau sa justifice aceasta comportare.

Atacul este, dimpotriva, injust, cand legea prevede sau permite explicit sau implicit recurgerea la comportarea sau efectuarea atacului care este socotit ca fiind un atac (executarea unui mandat de arestare a unei persoane, executarea unei lovituri in cadrul unui meci de box).

Atacul injust nu trebuie sa constituie neaparat o infractiune, el putand consta din orice actiune sau inactiune injusta, de natura sa creeze un pericol grav pentru vreuna din valorile sociale care pot forma obiectul ocrotirii in caz de legitima aparare (daramarea unei constructii de pe propriul teren, dar in conditii care pun in pericol grav casa si dependintele din curtea vecinului).

Pentru a fi considerat ca injust, actul trebuie sa fie efectuat de o persoana care-si poate da seama de ceea ce este just si injust in manifestarile sale. Nu exista deci stare de legitima aparare, ci stare de necesitate, atunci cand atacul vine din partea unui iresponsabil (alienat sau minor) ori din partea unui animal vatamator.

Cand iresponsabilul sau animalul sunt incitate de o persoana capabila, aceasta este in realitate agresor iar atacul injust. Apararea vadit exagerata din partea unei persoane care incearca sa respinga un atac injust poate deveni, la randul ei, fata de agresorul initial, sursa unui pericol grav si, deci, un atac injust.

Atacul este injust si atunci cand actiunea agresiva, periculoasa, provine din partea unui organ oficial, a unui agent al autoritatii care se comporta vadit abuziv (arestarea unei persoane fara mandat emis in conditiile legii).

In operatia de stabilire a caracterului injust al atacului trebuie sa se iina seama, in mod dialectiv, de natura atacului, de aspectul psihic al comportarii agresorului, de felul si particularitatile valorilor sociale atacate, de relatiile existente intre agresor si persoana atacata.[6]

Document online: Depozitul neregulat Proiect: Contract de Colaborare

e) obiectul juridic al infractiunii

Atacul trebuie sa fie indreptat impotriva persoanei care se apara sau impotriva altei persoane ori impotriva unui interes public, deci impotriva uneia din valorile sociale special ocrotite prin reglementarea legitimei aparari.

Este vorba de valori legate de persoana omului: viata, integritatea corporala si sanatatea, libertatea si demnitatea acestuia. De asemenea, este vorba de anumite drepturi acordate prin lege persoanelor fizice sau juridice, precum si de interese generale.

Prin interes public se intelege "orice situatie, stare, relatie, activitate de care este legat un interes al unei organizatii de stat, oricarei organizatii care desfasoara o activitate utila din punct de vedere social si functioneaza potrivit legii" (art.145 C.pen.). Intra in aceasta categorie de valori statul, avutul public, capacitatea de aparare a tarii.

Atacul poate fi indreptat impotriva persoanei care se apara sau impotriva unei alte persoane. Nu intereseaza daca persoana care este victima atacului este sau nu titulara drepturilor primejduite prin atac, daca are sau nu capacitate juridica. Se poate apara legitim, deci, si un alienat mintal ori un copil, personal sau cu ajutorul altor persoane.

e) existenta pericolului grav

Atacul trebuie sa puna in pericol grav persoana celui atacat sau drepturile acestuia, ori interesul public. Pericolul se considera grav atunci cand implica producerea unui rau ireparabil sau greu de remediat, cum ar fi:

pierderea vietii, cauzarea unei infirmitati sau a unei vatamari grave, distrugerea unui bun important, sustragerea unor documente secrete.

Stabilirea caracterului grav al pericolului trebuie sa se faca tinandu-se seama de cazul concret, de valorile social implicate, de persoana agresorului, de circumstantele cauzei. Daca atacul nu a fost de natura sa creeze un pericol grav, nu poate exista stare de legitima aparare.

B. CONDITII PRIVIND APARAREA

Legitima aparare nu poate fi invocata si nu poate produce efecte decat in cazul in care fapta savarsita pentru inlaturarea atacului este o fapta prevazuta de legea penala. Nu importa incadrarea pe care fapta savarsita in aparare ar putea-o primi (omor, vatamare corporala, amenintare, injurii), si nici forma acesteia (tentativa, consumare), fiind suficient ca in momentul savarsirii faptei aceasta sa fie prevazuta de legea penala.

Nu importa, de asemenea, ca fapta savarsita pentru a inlatura atacul sa fie efectuata chiar de persoana impotriva careia, sau impotriva drepturilor careia este indreptat atacul, ori de vreo alta persoana care a venit in ajutorul celui atacat. Tinand seama de principiul solidaritatii si al ajutorului reciproc in relatiile dintre oameni, legea noastra penala prevede ca ambele aparari realizate in conditiile legii sunt legitime. Legea nu cere ca intre cel atacat si persoana care-i vine in ajutor sa existe vreo legatura, vreo relatie speciala, orice persoana poate da ajutor oricarei persoane.

Fapta savarsita in stare de legitima aparare trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

a. Sa fie necesara pentru inlaturarea atacului

Apararea este legitima numai in masura in care este indreptata impotriva actului agresiv si urmareste inlaturarea acestuia si a pericolului pe care-l genereaza. Fapta prevazuta de legea penala poate fi considerata ca necesara pentru inlaturarea atacului, daca a fost savarsita intre momentul in care atacul a devenit iminent si momentul in care s-a consumat. Daca este plasata in timp in afara acestor limite, fapta nu raspunde nici unei necesitati de a inlatura atacul, neputand fi considerata aparare legitima. Cerinta necesitatii nu este deci indeplinita daca atacul nu era iminent sau nu mai era actual.

Astfel, in practica judiciara s-a stabilit in mod corect ca nu poate exista legitima aparare din moment ce agresorul a fost dezarmat sau s-a retras in momentul ripostei victimei.

De asemenea, fapta prevazuta de legea penala este lipsita de atributul necesitatii si nu poate constitui o aparare legitima daca nu este indreptata impotriva atacului, ci vizeaza, de exemplu, un bun al agresorului.

Fapta savarsita in aparare trebuie sa se indrepte impotriva agresorului, nu impotriva altei persoane. Exista insa legitima aparare si in cazul in care cel atacat si-a indreptat fapta, din eroare, impotriva altei persoane decat agresorul, daca eroarea nu-i este imputabila.

In ceea ce priveste existenta necesitatii apararii, in fiecare caz in parte, aceasta este apreciata tinandu-se seama de starea psihica acelui care a efectuat actiunea de aparare. Asa cum s-a precizat in practica judiciara, pentru existenta legitimei aparari nu se cere ca savarsirea faptei sa fie singura cale de salvare. De aceea exista legitima aparare chiar daca cel atacat s-ar fi putut salva prin fuga, ascunzandu-se sau evitand intalnirea cu agresorul, iar faptul ca cel aflat in stare de legitima aparare se putea astepta la atacul victimei, nu este de natura sa inlature caracterul legitim al faptei prin care atacul a fost respins.

b. Sa fie proportionala cu gravitatea atacului

In fapt, se poate ca conditiile cerute pentru existenta starii de legitima aparare (prevazute in art.44, alin.2 C.pen.) sa fie indeplinite, sa existe deci stare de legitima aparare, si totusi sa nu existe legitima aparare fiindca fapta savarsita pentru inlaturarea atacului a depasit limita de proportionalitate.

Proportionalitatea dintre fapta savarsita in aparare si gravitatea pericolului inlaturat nu este de ordin matematic, ci de contingenta umana, de aceea textul legii pune alaturi de gravitatea pericolului si imprejurarile in care s-a produs atacul, "imprejurari care explica, de cele mai multe ori, sensul si valoarea manifestarilor umane si in care intra, ca factor determinant, si posibilitatea reala , concreta a celui atacat, de a infrunta atacul".[7]

Ceea ce fixeaza limita de unde apararea nu mai este legitima este proportionalitatea apararii, inteleasa in sensul definitiei date anterior. Daca intre gravitatea faptei si gravitatea pericolului exista o corelatie fireasca, ca de la ofensa la riposta, o corespondenta omeneste acceptabila fata de imprejurarile cauzei, conditia proportionalitatii trebuie socotita ca indeplinita.

Proportionalitatea nu inseamna similitudine si cu atat mai putin identitate de fapte, ea insa nu le exclude (se poate ca la o tentativa de omor sa se raspunda tot cu o tentativa de omor).

Asadar, nu orice fapta savarsita pentru inlaturarea atacului poate intregi conditiile legitimei aparari, ci numai acea fapta care, in imprejurarile cauzei, a fost socotita de cel care se apara ca fiind singura posibilitate pe care o avea, de a inlatura pericolul grav provocat de atacul material, direct, actual si injust, fiindca numai in atari conditii se poate stabili, ulterior, proportionalitatea dintre aparare si gravitatea pericolului.

La stabilirea ex post a proportionalitatii trebuie evitate criteriile apriorice (de exemplu: agresorul era mai puternic decat cel agrest sau viceversa; agresorul sau victima avea arma asupra sa, victima atacului avea posibilitatea sa se retraga), fiindca astfel de criterii concepute in abstract nu capata valoare decat confruntate cu imprejurarile concrete , obiective si subiective, cu starea sufleteasca a celui care a efectuat apararea.

C. DEPASIREA LIMITELOR APARARII

Depasirea limitelor unei aparari presupune, in mod necesar, ca riposta celui atacat sa fi fost facuta in conditiile unei stari de aparare.

In literatura juridica[8] s-a sustinut ca depasirea limitelor legitimei aparari se poate realiza in doua moduri (fiecare dintre conditiile legitimei aparari constituie, implicit, o limita juridica a aplicarii ei):

- o depasire in timp (exces extensiv) in situatia in care apararea a precedat atacul sau a avut loc dupa incetarea atacului;

- o depasire in intensitate (exces intensiv) in cazul in care apararea este disproportionata ca intensitate fata de atac.

a. Depasirea limitelor unei aparari necesare

Pentru ca fapta, desi comisa in conditiile unei stari de legitima aparare, sa constituie totusi infractiune si deci sa se puna problema individualizarii pedepsei, este necesar sa prezinte o apararea disproportionata fata de gravitatea pericolului si de imprejurarile in care a avut loc atacul.

Atata vreme cat reactia celui atacat, in conditiile starii de legitima aparare se afla intr-o relatie de proportionalitate relativa cu gravitatea pericolului si cu circumstantele atacului, provocand agresorului vatamari relativ comparabile celor pe care le-a suferit el insusi in cazul in car nu ar fi reactionat aparandu-se, fapta savarsita in aparare nu are caracter penal. Daca insa cel atacat a trecut dincolo de limitele unei aparari proportionale, atunci reactia sa constituie infractiune si atrage raspunderea penala. Dar imprejurarea ca ea a avut loc in conditiile starii de legitima aparare reprezinta - in conceptia Codului nostru penal - o circumstanta atenuanta legala.

Adeseori, cel atacat sau persoana care-i vine in ajutor, sub stapanirea surprizei si a sentimentului de revolta, reactioneaza exagerat, realizand o aparare disproportionata fata de gravitatea pericolului si cu imprejurarile in care a avut loc atacul.

Excesul de aparare este asimilat cu apararea legitima atunci cand se constata ca depasirea limitelor unei aparari proportionale se datoreste tulburarilor sau temerii de care a fost stapanit cel care a savarsit fapta pentru inlaturarea atacului.

b. Depasirea limitelor unei aparari proportionale sa nu se fi datorat tulburarii sau temerii.

Din punct de vederea subiectiv, depasirea limitelor apararii poate avea loc cu intentie sau din culpa. Ori, aceasta diferentiere in pozitia subiectiva a celui atacat ridica problema incadrarii juridice a faptei savarsite in aparare.

Depasirea cu intentie a limitelor legitimei aparari se produce ori de cate ori persiana atacata - reprezentandu-si exact pericolul, cat si urmarile firesti ale ripostei sale - intreprinde, in mod constient si voit, acte de aparare disproportionate , excesive.

Depasirea limitelor apararii din culpa poate avea loc in doua ipoteze:

- cand faptuitorul, apreciind gresit, considera ca pericolul este mai grav decat in realitate si-si adapteaza reactia acestei reprezentari eronate, desi fata de elementele de fapt ale cauzei, el ar fi putut sa evalueze exact intensitatea pericolului;

- cand faptuitorul si-a dat seama de gravitatea reala a pericolului dar calculat gresit intensitatea reactiei, crezand ca riposta sa va avea urmari mai putin grave decat cele efectiv produse, desi in conditiile de fapt ale cauzei el trebuia si putea sa-si reprezinte consecintele firesti ale actiunii de aparare.

Dupa cum excesul de aparare este intentionat sau culpos, fapta savarsita pentru care urmeaza a se aplica o pedeapsa cu aplicarea art.73 lit.a C.pen. se va caracteriza, din punct de vedere juridic, ca o infractiune savarsita cu intentie sau din culpa.

In general, excesul comis din culpa este asimilat cu legitima aparare perfecta, el neputand fi pedepsit. Identificare insa a unei culpe evidente in depasirea limitelor legitimei aparari face ca fapta sa devina ilicita. Depasirea limitelor legitimei aparari din culpa constituie infractiune numai in cazul in care fapta savarsita este pedepsita de legea penala; in acest caz sunt aplicabile prevederile art.73 lit.a C.pen. privitoare la circumstantele atenuante legale.

In legatura cu existenta tulburarii sau temerii se va stabili, tinandu-se seama de imprejurarile in care s-a comis atacul, de natura si importanta valorii periclitate, precum si de starea psihica a celui care a reactionat la atac.

In cazul in care se va stabili ca riposta a avut loc in stare de legitima aparare, dar cu depasirea limitelor de proportionalitate, fara insa ca depasirea sa fi determinata de o stare de tulburare sau de temere, faptuitorul va fi sanctionat pentru o infractiune savarsita cu intentie sau din culpa, dupa caz, si va beneficia intotdeauna de circumstanta atenuanta prevazuta de art. 73 lit. C.pen.

In referire la excesul de aparare intentionat s-ar putea discuta, desigur, daca este just ca cel care a depasit cu stiinta si cu sange rece limitele legitimei aparari , fiind animat de o voluntas sceleris (urmarind, de pilda, a-l pedepsi pe agresor ori pentru a se razbuna pentru un conflict anterior) sa beneficieze de o circumstanta atenuanta legala, sau daca nu ar fi fost mai indicat ca circumstanta in discutie sa aiba caracter judiciar, atenuarea raspunderii penale fiind lasata la latitudinea instantei de judecata. [9]

In dozarea pedepsei, instanta, retinand existenta circumstantei atenuante legale, trebuie sa aiba in vedere, printre altele, ca fiind deosebit de semnificative pentru determinarea gradului de pericol social al faptei si a periculozitatii infractorului - natura si masura excesului de aparare - tinand

seama, de exemplu, de valoarea sociala aparata si de cea lezata, de specificul actiunilor desfasurate in atac si aparare, de mijloacele folosite in aceste scopuri, de urmarea produsa pentru inlaturarea pericolului, cat si de ceea ce s-ar fi putut produce in absenta ripostei.

De circumstanta atenuanta legala prevazuta in art.73 lit.a. C.pen. beneficiaza persoana care a efectuat actul de aparare, indiferent daca ea a fost victima atacului sau o terta persoana.

Considerand depasirea nejustificata a limitelor legitimei aparari ca circumstanta atenuanta, legiuitorul a avut in vedere faptul ca actul de aparare si excesul nejustificat al apararii au fost provocate de un atac contra persoanei sau a unor interese publice.

Desigur, recunoasterea ca necesara a respingerii sau paralizarii atacului, chiar atunci cand aceasta reactie s-a soldat cu consecinte destul de grave pentru agresor, nu inseamna recunoasterea prin lege a unui drept de aparare legitima si cu atat mai putin a vreunui drept de reprimare a agresiunii de catre persoana care a actionat contra atacului injust.

Dar nu se poate, totusi, nesocoti faptul ca agresorul, prin conduita sa periculoasa si culpabila, a declansat reactia victimei, care altfel n-ar fi fost in situatia de a infrange legea penala.

Aceasta imprejurare se rasfrange indirect si a persoanei celui care a reactionat agresiv, ca o dovada a unei periculozitati sociale mai reduse a acestuia. In toate cazurile in care se constata o astfel de circumstanta, instanta poate si trebuie sa examineze atent natura si masura excesului de aparare nejustificat, stabilind, in functie de rezultatul examenului intreprins, masura in care pedeapsa urmeaza sa fie redusa in limitele prevazute de lege.

SECTIUNEA A II-a. DEPASIREA LIMITELOR STARII DE NECESITATE

Conform dispozitiilor art. 45 Cod penal, starea de necesitate constituie un caz de inlaturare a caracterului penal al faptei. Conform dispozitiei art.45 alin.3 C.pen., nu se considera savarsita in stare de necesitate fapta prin care au fost cauzate urmari vadit mai grave decat cele care s-ar fi putut produce daca pericolul nu era inlaturat.

Dispozitia dintre gravitatea urmarilor produse de fapta savarsita prin depasirea limitelor necesitatii si gravitatea urmarilor ce s-ar fi putut produce prin neinlaturarea pericolului trebuie sa fie vadita, adica evidenta, pentru cel care a depasit limitele necesare.

Caracterul vadit al urmarilor Madeleine Albright grave trebuie stabilit in raport cu circumstantele concrete ale cazului si cu posibilitatile pe care faptuitorul le-a avut in momentul savarsirii faptei, de a-si da seama de producerea acestor urmari mai grave.

Cum faptuitorul nu si-a putut da seama de producerea unor urmari vadit mai grave, nefiind indeplinita conditia caracterului vadit mai grav, faptuitorul va socoti ca a actionat in limitele necesitatii.

Depasirea constienta a limitelor starii de necesitate nu inlatura caracterul penal al faptei si nu apara de raspundere pe faptuitor, dar legea considera aceasta depasire constienta ca pe o circumstanta atenuanta legala, prevazuta in art.73 lit., partea a II-a Cod penal.

Pentru existenta circumstantei atenuante privitoare la depasirea limitelor starii de necesitate, trebuie intrunite doua cerinte, si anume:

- fapta imputata sa fi fost savarsita pentru inlaturarea unui pericol din cele aratate in art.45, deci in conditiile starii de necesitate;

- fapta sa fi cauzat urmari vadit mai grave decat acelea care s-ar fi putut produce prin neinlaturarea starii de pericol.

Existenta starii de necesitate conform art.45 Cod penal, este consecinta indeplinirii cumulative a urmatoarelor conditii:

A. Sa se fi ivit un pericol iminent:

B. Pericolul sa ameninte vreuna din urmatoarele valori sociale: viata, integritatea corporala, sanatatea sau un bun important al unei persoane ori a unui interes obstesc;

C. Pericolul sa nu poata fi inlaturat altfel;

D. Fapta savarsita pentru salvarea de la pericol sa fie prevazuta de legea penala.

IVIREA PERICOLULUI

In producerea starii de necesitate, ceea ce apare in primul rand este intamplarea, evenimentul accidental din care izvoraste, direct sau indirect, pericolul.

Starea de necesitate incepe sa existe din momentul in care pericolul a devenit amenintator.

a) Intamplarea care face sa se iveasca pericolul poate fi datorata unei cauze fortuite (cutremur, inundatii, trasnet care a provocat un incendiu), dar poate proveni deseori si din fapte savarsite de oameni, in special ca urmare a unei comportari imprudente. In fine, uneori intamplarea poate consta din aparitia neasteptata a unor fiinte periculoase (nebuni furiosi, animale salbatice).

Ceva mai mult, intamplarea care genereaza pericolul amenintator poate fi, uneori, urmarea unei fapte savarsite de "insasi persoana pentru care se efectueaza actiunea de salvare (salvarea vietii unei persoane care incearca sa se sinucida sau a unei persoane accidentate din propria imprudenta)"[10].

b) Pericolul trebuie sa fie iminent, adica sa fi devenit imediat amenintator. "Iminenta se situeaza in proxima vecinatate a actualului, nu inseamna, insa, instantaneitate; intre iminent si actual se poate asterne uneori un interval de timp care permite luarea unor eficiente masuri de salvare".[11]

Conditia iminentei este a fortiori indeplinita in momentul in care pericolul a devenit actual, in schimb nu mai poate exista stare de necesitate in cazul in care pericolul a incetat sa mai fie actual.

Conditia privitoare la iminenta pericolului trebuie sa fie cercetata si stabilita in raport cu momentul in car a fost savarsita fapta (actiunea de salvare).

c) Existenta pericolului care ameninta trebuie sa apara celui care efectueaza actiunea de salvare ca vadita. O simpla banuiala si, cu atat mai mult, o simpla impresie, nu sunt suficiente pentru existenta starii de necesitate, ele pot justifica insa inceperea actiunii de salvare, care de asta data trebuie realizata prin mijloace licite.

Pentru stabilirea existentei pericolului se va tine seama de toate imprejurarile concrete ale cauzei din momentul efectuarii actiunii de salvare si, in masura necesara si posibila, de conditiile psihofizice ale persoanei care a efectuat actiunea, existand cazuri in care atitudinea alarmanta a unor persoane (tipete de groaza, strigate de ajutor) poate inrauri asupra starii psihice a celui care a efectuat actiunea de salvare, acesta avand credinta existentei unui pericol real.

B. VALORILE SOCIALE EXPUSE PERICOLULUI

Pericolul iminent trebuie sa ameninte viata, integritatea corporala sau sanatatea unei persoane, un bun important al acesteia ori un interes public.

Dintre atributele persoanei, legea prevede ca pericolul trebuie sa vizeze viata, integritatea corporala sau sanatatea acesteia, apreciind ca numai amenintarea acestor valori creeaza o stare de necesitate, neimportand daca aceste atribute sunt ale unei persoane sanatoase sau suferinde, normale sau infirme, tinere sau in varsta.

Pericolul poate viza de asemenea un bun important al unei persoane. Se considera bun important acel bun entitatea patrimoniala care prin substanta, destinatia, valoarea sa artistica, stiintifica, istorica sau chiar afectiva legitimeaza, omeneste si juridic, efectuarea actiunii de salvare in fata pericolului care ameninta, fiindca nevoia de salvare a unui astfel de bun face sa para verosimila existenta constrangerii psihice sub presiunea careia s-a savarsit actiunea de salvare. Pentru evaluarea bunului salvat se va avea in vedere natura si destinatia bunului, greutatea sau imposibilitatea de a inlocui bunul (opere de arta, piese de muzeu, documente istorice si relicve de familie) si, cand este cazul, de indispensabilitatea de moment a bunului salvat (un medicament de care atarna viata unui bolnav).

In fine, pericolul poate viza un interes public ori o situatie, stare, relatie, activitate, de care este legat un interes al unei organizatii de stat sau al oricarei organizatii care desfasoara o activitate utila din punct de vedere social si functioneaza potrivit legii (art.145 Cod penal).

C. INEVITABILITATEA PERICOLULUI

Pentru ca o actiune de salvare sa fie considerata ca fiind efectuata in stare de necesitate trebuie sa se constate ca pericolul ameninta, ca nu putea fi inlaturat in alt mod decat prin savarsirea faptei prevazute de legea penala.

Numai in acest caz de inevitabilitate a pericolului prin alte mijloace se poate vorbi de caracterul necesar al faptei savarsite in scop de salvare si deci in stare de necesitate.

Din moment ce pericolul care devenise iminent ar fi putut fi inlaturat prin alte mijloace si aceasta posibilitate putea fi cunoscuta de catre persoana care a efectuat actiunea de salvare, nu exista constrangere si, deci, nici stare de necesitate.

Caracterul inevitabil al pericolului trebuie sa fie apreciat in functie de imprejurarile concrete in care s-a ivit si in care persoana a fost silita sa actioneze, de particularitatile psihofizice ale persoanei aflate sub amenintarea pericolului (astfel, pericolul iminent in raport cu anumite imprejurari concrete este evitabil, iar in raport cu altele devine inevitabil; pe de alta parte, in aceleasi imprejurari concrete, o persoana, datorita firii sale, pastrandu-si calmul necesar, poate intreprinde o actiune, in timp ce o alta persoana, intrand in panica, nu intrevede alta salvare decat savarsirea faptei prevazute de legea penala).

Totul depinde de temperamentul, energia, sangele rece, aptitudinile fizice ale persoanei care s-a gasit surprinsa de necesitate.

D. CONDITII PRIVIND ACTIUNEA DE SALVARE

Pentru ca o fapta sa fie considerata ca fiind comisa in stare de necesitate trebuie ca fapta respectiva sa fie prevazuta de legea penala, fiindca inlaturarea unui pericol prin savarsirea unei fapte care nu este prevazuta de legea penala nu poate avea semnificatie juridica penala. Nu intereseaza calificarea juridica a faptei, nici daca aceasta este savarsita de cel expus pericolului sau de o alta persoana.

Pentru a fi considerata ca fiind savarsita in stare de necesitate, fapta prevazuta de legea penala trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

a - sa fie necesara pentru salvare de la pericol a valorilor susmentionate si anume sa fie de extrema necesitate in acest scop, in sensul ca trebuie sa fie singura cale de salvare a acelor valori, in situatia de fapt data.

Necesitatea actiunii de salvare trebuie sa fie apreciata in raport cu iminenta si actualitatea pericolului, in sensul ca fapta nu poate fi considerata ca fiind savarsita in stare de necesitate decat daca a avut loc intre momentul in care pericolul a devenit iminent si momentul in care el a incetat sa mai fie actual, adica momentul in care a incetat, a trecut.

"Nu poate fi considerata ca fiind savarsita in stare de necesitate fapta inculpatului care a condus pe drumurile publice , fara permis, un automobil, spre a transporta la gara un prieten din alta localitate, venit la el in vizita si ale carui bunuri si locuinta erau expuse pericolului de inundatii, atata vreme cat existau si alte posibilitati de a-l transporta la gara, in timp util, pe cel interesat".[12]

In conditiile starii de necesitate, singura cale de salvare se presupune atunci cand cel aflat sub amenintarea pericolului nu avea la indemana alte mijloace de salvare. Daca le avea, recurgerea la savarsirea faptei prevazute de legea penala nu este justificata si nu poate inlatura caracterul penal al faptei. Caracterul de extrema necesitate nu trebuie apreciat in abstract, ci tinand seama de conditiile de fapt si de persoana celui ce savarseste fapta, fiindca este posibil ca persoana in cauza sa nu-si dea seama de existenta altor posibilitati ("cazul unei persoane care se otravise din greseala, se sparge usa apartamentului vecin pentru a telefona la salvare, iar medicul sosit constata ca antidotul era laptele, aliment ce se gasea in casa si ar fi putut fi administrat fara a se recurge la violarea domiciliului si la spargerea usii apartamentului vecin").[13]

Fapta de salvare poate fi savarsita de cel expus pericolului sau de o alta persoana, legea penala incurajand sentimentul de solidaritatea si ajutor reciproc intre oameni, considerandu-l in stare de necesitate si pe acela care intervine pentru a-l salva pe un altul de la pericolul iminent si care nu putea fi inlaturat altfel.

b - fapta sa nu fie savarsita de catre sau pentru a salva o persoana care avea obligatia sa infrunte pericolul.

Cand datorita functiei sau profesiei sale (militar in misiune de lupta, medic, pompier) o persoana este obligata sa infrunte pericole inerente functiei sau profesiei sale, ea nu poate invoca starea de necesitate pentru a se apara de raspundere pentru fapta prevazuta de legea penala pe care a savarsit-o in aceasta stare, ea sau o alta persoana pentru ea. Bineinteles ca aceste persoane pot invoca starea de necesitate pentru faptele de salvare pe care le savarsesc in exercitiul functiei sau profesiei lor.

c - prin savarsirea faptei prevazute de legea penala sa nu se cauzeze urmari vadit mai grave decat acelea care s-ar fi produs daca pericolul nu era inlaturat.

Legea cerea ca actiunea de inlaturare a pericolului sa se mentina in limitele necesitatii, sa nu fie o actiune exagerata in raport cu gravitatea pericolului. Potrivit dispozitiei din art.45 alin.3 C.pen., nu este in stare de necesitate persoana care in momentul in care a savarsit fapta prevazuta de legea penala si-a dat seama ca pricinuieste urmari vadit mai grave decat acelea care s-ar fi putut produce daca pericolul nu era inlaturat. Legea a considerat, deci, ca desi fapta este savarsita sub imperiul constrangerii, a starii de necesitate, totusi aceasta nu inlatura caracterul penal al faptei, fiindca nu se poate admite inlaturarea unui rau mai mic printr-un rau mai mare.

Savarsirea faptei in aceste conditii constituie o depasire a limitelor starii de necesitate, iar aceasta depasire, spre deosebire de depasirea limitelor legitimei aparari, "nu este niciodata asimilata cu starea de necesitate, faptuitorul urmand sa raspunda intotdeauna pentru fapta penala astfel savarsita".

Este insa necesar sa se stabileasca faptul daca cel care a savarsit fapta si-a dat seama ca pricinuieste urmari vadit mai grave, fiindca daca faptuitorul nu si-a dat seama ca depaseste limitele starii de necesitate sau nu a fost mai stapan pe fapta sa, aceasta apare ca fiind savarsita fara vinovatie, starea de necesitate inlaturand, si in acest caz, caracterul penal al faptei.

Dar daca depasirea cu stiinta a limitelor starii de necesitate nu inlatura, de regula, caracterul penal al faptei, in schimb ea constituie intotdeauna o circumstanta atenuanta, alaturi de cea a depasirii limitelor legitimei aparari (art.73 lit.a C.pen.). Legiuitorul a avut in vedere faptul ca cel care depaseste limitele starii de necesitate actioneaza totusi in stare de necesitate, adica sub amenintarea pericolului, ceea ce influenteaza intr-o anumita masura asupra starii sale psihice.

d - depasirea limitelor starii de necesitate prin cauzarea de urmari vadit mai grave decat cele evitate.

Pentru ca o fapta, desi comisa in conditiile starii de necesitate, sa constituie totusi o infractiune atragand raspunderea penala (evident, atenuata), este necesar ca urmarile produse sa depaseasca o anumita limita de proportionalitate in raport cu urmarile evitate, sau, mai precis, ca cele dintai sa fie vadit mai grave decat acestea din urma.

O actiune de salvare intreprinsa chiar in conditiile unei constrangeri psihice, pentru evitarea unui rau mai mic prin cauzare constienta a unui rau mai mare, este o fapta socialmente periculoasa care, daca este prevazuta de legea penala, trebuie sanctionata.

Dar la individualizarea pedepsei nu se poate face abstractie de imprejurarea ca vointa faptuitorului nu s-a determinat in conditii normale, ci sub imperiul nevoii de salvare a unor valori sociale importante.

Disproportia vadita dintre urmarile produse si cele evitate trebuie sa aiba in primul rand un caracter obiectiv, real. Numai credinta faptuitorului ca o asemenea depasire ar fi avut loc efectiv nu poate atrage incidenta legii penale.

Uneori, se poate intampla ca urmarea produsa sa nu fie mai grava decat cea care ar fi survenit in cazul in care faptuitorul ar fi ramas inactiv, dar, cu toate acestea, raul cauzat sa nu fi fost necesar in integralitatea sa pentru salvarea valorii aflate in pericol. Va exista si in acest caz o depasire a starii de necesitate si deci o infractiune.

Conditia ca urmarile produse sa depaseasca o anumita limita de proportionalitate, in raport cu urmarile evitate, exprima continutul excesului intensiv al starii de necesitate.

In literatura juridica se vorbeste si de un asa-zis exces extensiv, care ar exista atunci cand faptuitorul a savarsit fapta daunatoare mai inainte ca pericolul sa fi devenit actual sau dupa ce el s-a consumat. Cum in aceasta situatie, neexistand pericol actual sau iminent, nu sunt indeplinite conditiile starii de necesitate, nu se poate retine nici circumstanta atenuanta prevazuta de art.73 lit.a partea a II-a Cod penal. Este deci inacceptabila opinia potrivit careia textul mentionat ar fi aplicabil si in caz de exces extensiv, daca subiectul a actionat intr-un moment cat mai apropiat de cel al dezlantuirii unui pericol sau indata ce pericolul a luat sfarsit. Articolul 45 alin.3 Cod penal excepteaza de la inlaturarea caracterului penal numai faptele comise in conditiile starii de necesitate, prin care s-au produs urmari vadit mai grave decat cele ce s-ar fi putut produce daca pericolul nu era inlaturat.

Lipsa de proportie intre urmarile survenite dupa actiunea de salvare trebuie sa aiba insa si un caracter subiectiv, adica sa se reflecte in constiinta faptuitorului.

Legea arata ca depaseste limita starii de necesitate persoana care, confruntata cu un pericol iminent si de neinlaturat prin alte mijloace, efectuand actiunea de salvare pricinuieste urmari mai grave, dandu-si seama de aceasta. In verificare acestei conditii trebuie sa se tina seama nu numai de imprejurarile obiective ale ivirii pericolului si de intensitatea reala a acestuia, dar si de posibilitatea faptuitorului de a evalua, in acele momente, gravitatea celor doua categorii de urmari aflate in balanta.

Cerinta ca faptuitorul sa-si fi dat seama de disproportia dintre urmarile evitate si cele produse duce la concluzia ca, daca el nu si-a reprezentat lipsa vadita de proportie dintre aceste urmari, chiar daca putea sa aiba o reprezentare, se va considera ca actiunea de salvare a fost intreprinsa in limitele necesitatii si nu va exista o infractiune. Culpa sub forma neglijentei exclude, asadar, raspunderea penala.

Pentru ca fapta savarsita prin depasirea starii de necesitate sa cada sub incidenta legii penale este necesar, deci, ca faptuitorul sa fi actionat cu intentie - directa sau indirecta - ori din culpa, dar numai in modalitatea usurintei, caci numai in aceste cazuri pozitia sa subiectiva implica reprezentarea disproportiei vadite dintre cele doua categorii de urmari. In cazul in care depasire starii de necesitate s-a produs din culpa (usurinta), fapta savarsita constituie o infractiune culpoasa, daca, bineinteles, este incriminata si in ipoteza comiterii ei din culpa.

Depasirea limitelor starii de necesitate fiind o circumstanta atenuanta legala, instanta, odata ce a constatat existenta ei, trebuie sa reduca pedeapsa in limitele prevazute de art.76 Cod penal.

La stabilirea pedepsei, instanta va avea in vedere, printre altele:

- Marimea disproportiei dintre urmarile produse si cele evitate;

- valoarea sociala lezata;

- imprejurarea daca infractorul a actionat in salvarea sa ori a altei persoane, daca cel vatamat prin savarsirea faptei a fost insusi autorul pericolului ori o persoana inocenta.

De lege ferenda s-ar putea lua in considerare caracterizarea circumstantei in discutie ca o circumstanta atenuanta judiciara, nu legala. Este oare just ca de atenuare pedepsei sa beneficieze in mod obligatoriu si cel care, desi aflat in stare de necesitate, a profitat de acest prilej pentru a provoca altei persoane, cu sange rece (din razbunare), urmari vadit mai grave decat cele ce s-ar fi produs daca pericolul era inlaturat?

Raspunsul negativ care pare a se impune ne indeamna a crede ca este preferabil ca usurarea raspunderii penale sa nu fie obligatorie, ci lasata la latitudinea judecatorilor.