Actiunea in rezolutiune sau in reziliere

ACTIUNEA IN REZOLUTIUNE SAU IN REZILIERE

1. Apararea drepturilor de creanta nascute din contractele sinalagmatice

Dreptul material civil ar fi ineficace daca nu s-ar sigura realizarea lui, iar aceasta este posibila doar prin intermediul procesului civil. Dreptul procesual civil reprezinta aspectul sanctionator al dreptului civil (material), conferindu-i eficacitate prin folosirea fortei de constrangere a statului[1]. Dreptul material la actiune exista in structura oricarui drept subiectiv civil, luand nastere doar in momentul in care este incalcata latura substantiala a acestuia.

Din prevederile art. 1021 "Partea in privinta careia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau sa sileasca pe cealalta a executa conventia, cand este posibil, sau sa-i ceara desfiintarea, cu daune-interese" rezulta ca, in cazul in care debitorul nu-si executa de buna-voie obligatiile, creditorul poate sa isi exercite dreptul sau material al actiune cerand fie executarea silita in natura, daca acest lucru mai este posibil, fie rezilierea contractului si plata de daune-interese. Legiuitorul, prin formularea sa, nu a vrut sa instituie o ordine de exercitare a optiunilor creditorului, ci posibilitatea acestuia de a opta in pentru rezilierea sau rezolutiunea contractului chiar daca executarea in natura este posibila[2].

2. Dreptul de optiune al creditorului

Dreptul de optiune al creditorului se manifesta prin posibilitatea acestuia de a alege intre executarea silita si desfiintarea contractului prin reziliere sau rezolutiune, in functie de interesul urmarit de creditor. Mult timp s-a pus problema daca debitorul mai poate sa isi schimbe decizia initiala si sa aleaga cealalta posibilitate[3]. Daca aruncam o privire de-a lungul istoriei putem observa ca in dreptul roman, dupa ce vanzatorul, in cazul unui contract de vanzare-cumparare, opta pentru una din cele doua posibilitati nu mai avea posibilitatea de a se razgandi si a opta pentru cealalta posibilitate. Tot asa se intampla si in vechiul drept francez, alegerea creditorului fiind una irevocabila.

In dreptul modern se accepta ideea schimbarii optiunii alese, dar se face distinctia intre situatia in care creditorul a cerut mai intai executarea silita, caz in care alegerea facuta are caracter revocabil, si cazul in care a cerut rezilierea sau rezolutiunea, dar in acest din urma caz el nemaiputand sa isi schimbe optiunea. In opinia unor autori[4] aceasta solutie nu este corecta, considerand ca persoana creditorului trebuie sa detina libertatea de a-si manifesta liber optiunea de a se razgandi cu privire la actiunea aleasa. Pot exista numeroase motive pentru care creditorul alege actiunea in reziliere sau rezolutiune a contractului dupa cum ar fi acela ca aceasta sanctiune ar fi un mijloc de presiune pentru a-l determina pe debitor sa execute obligatia, sau creditorul este convins ca obligatia este imposibil de executat ori nu mai prezinta interes pentru el. Oricare ar fi motivul, nu ar fi corect ca persoana creditorului sa nu isi poata modifica optiunea facuta.

Din cele enuntate mai sus se poate trage concluzia ca dreptul de optiune nu semnifica doar posibilitatea de a alege intre a cere executarea silita si rezolutiunea ori rezilierea, ci si in posibilitatea de a reveni asupra acestei optiuni, dar doar in cazul in care varianta aleasa initial nu a fost realizata in concret. Acest lucru inseamna ca revocarea optiunii creditorului poate fi impiedicata printr-o hotarare judecatoreasca ramasa definitiva si irevocabila sau, chiar inainte de pronuntarea unei hotarari judecatoresti, din cauza unor dispozitii procedurale. Dreptul de optiune se exercita in momentul inceperii procesului civil sau prin intermediul unor acte de drept procesual civil, in timpul procesului.

Alegerea creditorului a uneia dintre optiuni nu semnifica renuntarea la cealalta varianta pe cere o avea la dispozitie. Aceasta renuntare este doar temporara, creditorul putand sa-si schimbe optiunea facuta, dar doar in anumite limite. Totusi exista cazuri in care aceasta renuntarea la dreptul de optiune poate fi definitiva in cazul in care se renunta la dreptul de a cere rezilierea, caz in care creditorul va putea sa ceara doar executarea silita a obligatiilor asumate prin contract. Desi exista autori care nu sustin aceasta renuntare la drept nu este posibila, alti autori[5] sunt de parere ca acest lucru este posibil, facand parte din exercitarea dreptului de optiune.

Cu toate acestea, instanta de judecata poate cenzura dreptul de optiune al creditorului, dar doar in ceea ce priveste cazul in care s-a cerut rezilierea sau rezolutiunea contractului. Astfel, instanta de judecata poate sa considere ca neexecutarea obligatiei de catre debitor,acum parat, nu este atat de grava incat sa justifice aplicarea acestei sanctiuni. Doar in ipoteza in care executarea in natura mai este posibila, instanta de judecata poate cenzura dreptul de optiune respingand sanctiunea rezilierii sau a rezolutiunii, sau acordand un termen de gratie. Termenul de gratie este o amanare a aplicarii sanctiunii dincolo de data la care hotararea judecatoreasca a ramas definitiva si irevocabila. Acest termen se poate acorda de instanta de fond, de cea de apel si de cea de recurs, daca speta duce la o asemenea solutie, si nu poate fi acordat decat in singur termen.

Document online: Contractul de intretinere Eseu: Conventie civila de prestari servicii

Desi cererea de reziliere sau rezolutiune a fost introdusa la instanta de judecata, debitorul, prin executarea obligatiilor, poate impiedica aplicarea acestei sanctiuni.

Rezilierea sau rezolutiunea pot fi insotite de obligarea debitorului la plata de daune-interese conform prevederilor art. 1021 cod civil. Cenzura dreptului de optiune al creditorului se extind si la dreptul de a cere daune-interese, astfel ca, instanta de judecata poate aprecia daca sunt sau nu indeplinite conditiile pentru acordarea acestora.

3. Aspecte procesuale

Actiunea civila este mijlocul practic pus la indemana de lege titularului unui drept subiectiv pentru realizarea acestui drept. Este mijlocul legal prin care o persoana cere instantei judecatoresti fie recunoasterea dreptului sau, fie realizarea acestui drept prin incetarea piedicilor puse in executarea sa de o alta persoana, sau prin despagubire corespunzatoare[6].

Actiunile civile sunt clasificate in functie de mai multe criterii: dupa scopul material in actiuni in realizarea dreptului, in constatarea si in constituire de drepturi; dupa dreptul subiectiv sare se valorifica prin actiune in actiuni personale, reale si mixte; dupa obiectul dreptului subiectiv in actiuni mobiliare sau imobiliare (posesorii sau petitorii); dupa calea procesuala aleasa in actiuni principale, accesorii si incidentale; iar dupa ramura de drept  in actiuni civile si actiuni comerciale .

Drepturile nascute din contracte sinalagmatice sunt diferite rezultand ca si calificarea actiunii este diferita, in functie de natura dreptului care se intemeiaza. Astfel, daca vorbim de drepturi de creanta actiunea are caracter personal, si in cazul in care este calificata ca actiune personala mobiliara competenta in a solutiona astfel de actiuni este instanta de la domiciliul paratului, conform art. 5 Cod de procedura civila, iar cererile care privesc astfel de bunuri se introduc la instanta in circumscriptia careia se afla bunul mobil. Daca este vorba despre drepturi translative de drepturi reale principale, atunci actiunea este mixta, iar instanta competenta este fie instanta de la domiciliul paratului, fie instanta din raza careia se afla bunul.

Analizand textul art. 1021 Cod civil, se poate trage concluzia ca partea care poate exercita actiunea in reziliere sau rezolutiune este acea parte "in privinta careia angajamentul nu s-a executat", aceasta parte fie si-a executat obligatia, fie este gata sa o execute. Instantele de judecata trebuie sa analizeze imprejurarile obiective ale cauzei si atitudinea partilor, putand aprecia seriozitatea declaratie creditorului in legatura cu motivul neexecutarii prestatiei ce ii apartine. Acest lucru se poate datora fie atitudinii culpabile a paratului, fie faptului ca obligatia sa este afectata de un termen, pe cand cea a debitorului este deja la scadenta, fie obligatiile paratului nu mai pot fi executate sau nu mai prezinta interes pentru reclamant. Instanta trebuie sa verifice daca declaratia reclamantului este reala sau formala, ascunzand in realitate o atitudine culpabila.

In cadrul procesului civil de actiune in rezolutiune sau reziliere doar partea care nu si-a executat prestatia, total sau partial, in mod culpabil, poate fi parat.

Deoarece in cursul unui proces civil este posibila transmiterea drepturilor si obligatiilor ce intra in continutul raportului juridic dedus judecatii, se poate transmite si calitatea procesuala activa sau pasiva[8]. Nu se pune problema transmiterii calitatii procesuale, active sau pasive, daca transmiterea drepturilor sau obligatiilor se fac inainte de inceperea unui proces. Cu toate acestea, in cazul in care se incheie o stipulatie pentru altul, tertul beneficiar nu are dreptul sa ceara rezolutiunea contractului deoarece el nu este parte in conventie, si raporturile intre el si promitent nu au caracter sinalagmatic. Acesta poate, totusi, sa introduca actiunea doar in cazul in care este mostenitor al stipulantului.

Dreptul la actiune, avand un obiect patrimonial, se stinge prin prescriptie, daca nu a fost exercitat in termenul stabilit de lege. In ceea ce priveste actiunea in rezolutiune sau reziliere nu exista nicio prevedere speciala, caz in care i se aplica dispozitiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, care reglementeaza termenul general de prescriptie, adica cel de 3 ani. Prescriptia incepe sa curga de la data cand se naste dreptul la actiune sau dreptul de a cere executarea silita. Art. 7 alin. 2 prevede ca "In obligatiile care urmeaza sa se execute la cererea creditorului precum si in acelea al caror termen nu este stabilit, prescriptia incepe sa curga de la data nasterii raportului de drept". In cazul in care este vorba despre viciile ascunse ale unei lucrari executate sau ale unui lucru transmis, fie si o constructie, prescriptia incepe sa curga de la data descoperirii viciilor, dar pana la implinirea a trei ani de la predarea lucrului sau a constructiei.

Pentru a fi parte in procesul civil, reclamantul, ca si paratul, trebuie sa aiba, printre altele, calitate procesuala activa sau, dupa caz, pasiva, lipsa acestuia conducand la respingerea actiunii. Contractul de intretinere, fiind un contract intuitu personae, nu poate fi atacat cu actiune in reziliere decat de creditorul intretinerii, iar nu si de succesorii acestuia, ei putand numai sa continue procesul intentat de creditorul decedat.La 4 martie 2003, reclamantii P.I., P.T. si P.A. au chemat in  judecata pe paratii D.V. si D.A., solicitand rezilierea contractului de intretinere incheiat la 22 ianuarie 2002 de P.I., antecesorul reclamantilor.

In sustinerea actiunii, reclamantii au aratat ca tatal lor P.I. a incheiat un  contract de intretinere in baza caruia paratii s-au angajat sa-l intretina pe durata vietii, in schimbul unui imobilul din Carei, dar acestia nu si-au indeplinit obligatia asumata, in sensul ca nu i-au asigurat hrana, imbracaminte, incalzire si medicamente.

Judecatoria Carei a respins, ca fiind neintemeiata, actiunea reclamantilor. Solutia judecatoriei, a  fost mentinuta de Curtea de Apel Oradea care, a respins ca nefondat apelul reclamantilor.

Instantele au retinut, in esenta, ca nu se poate retine culpa paratilor in neprestarea corespunzatoare a intretinerii, ca  nu s-a constatat vreo nemultumire a intretinutului in raport de conduita intretinatorilor, cata vreme acestia au putut sa i-o acorde, nestingheriti si nici ulterior, cand legaturile au fost ingreunate sau intrerupte din motive independente de vointa acestora, dar, mai ales, ca reclamantii, care nu sunt mostenitori, intreaga avere fiind testata de  defunct paratilor, nu  au calitatea procesuala de a ataca contractul de intretinere. Recursul reclamantilor nu este fondat. Defunctul P.I. a incheiat cu paratii contractul de intretinere, autentificat sub nr. 57 din 22 ianuarie 2002, in baza caruia acestia din urma s-au angajat sa-i presteze intretinere in schimbul imobilului, casa de locuit compusa dintr-o camera si dependinte cu curte si gradina in suprafata de 331 mp, situat in Carei.

Prin testamentul autentificat sub nr. 58, din aceeasi data, P.I. i-a instituit pe aceeasi parati legatari universali in cazul mortii sale. In contractul de intretinere s-a inserat clauza potrivit careia intretinutul isi rezerva dreptul de a solicita rezilierea contractului in cazul cand intretinatorii nu isi indeplinesc obligatiile de intretinere in mod corect.

Contractul de intretinere, fiind un contract intuitu personae, nu poate fi atacat cu actiune in reziliere decat de creditorul  intretinerii, asa cum de altfel s-a prevazut in  clauza contractuala mentionata. Recursul a fost respins ca nefundat. Intrucat creditorul intretinerii nu a introdus o astfel de actiune in  timpul vietii, fiii sai, reclamantii, nu au calitatea de a sustine actiunea in rezilierea contractului de intretinere. Acestia ar fi putut sa continue eventuala actiune introdusa de tatal lor, ceea ce nu este cazul in speta.